Cum şi cu ce se hrănea soldatul român

Autor 121351 vizualizări


Ce mânca soldatul român pe Frontul de Est? Hrană caldă, hrană rece? Cum se transportau alimentele pe distanţe mici, dar mai ales pe distanţe mari? Cu ce erau hrănite animalele? Ce alimente avea în permanenţă la el un soldat? Ce mâncau românii şi ce mâncau germanii? Articolul de mai jos îşi propune să trateze câteva aspecte ale hrănirii trupelor române în războiul pentru apărarea fiinţei neamului (căci asta a reprezentat pentru români a doua mare conflagraţie a secolului XX).

Serviciul însărcinat cu hrănirea şi echiparea trupelor la pace şi la război îl formează serviciul intendenţei de la comandamentele marilor unităţi. Scopul acestui serviciu este de a asigura reaprovizionarea cu hrană, echipament, combustibil şi furaje etc., la timpul şi locul fixat de comandant, în condiţiile cele mai bune, oricare ar fi situaţia şi mijloacele de care dispune.

Principiile care stau la baza funcţionării serviciului de hrănire în timp de campanie sunt următoarele:1) hrănirea trupelor prin resursele rechiziţionate din teritoriul unde operează armata (exploatare locală);2) hrănirea trupelor cu subzistenţele trimise din urmă, în cazul când zona în care cantonează sau operează trupele nu oferă resurse suficiente;3) serviciul subzistenţelor să fie organizat astfel ca în imediata apropiere a soldatului să se dispună de:hrană proaspătă pentru ziua curentă;hrană de rezervă care se va consuma când nu se poate asigura hrană caldă;mijloace pentru prepararea hranei (bucătării şi brutării);mijloace de transport pentru transportul şi recompletarea hranei consumate;4) transportul subzistenţelor să se facă pe calea ferată, iar la convoiul de trăsuri sau convoiul auto să nu se recurgă decât în situaţia în care nu se dispune de cale ferată. 5) transporturile din urmă trebuie organizate astfel încât serviciul de reaprovizionare să funcţioneze automat.

Mareşalul Antonescu gustă din felurile de mâncare pregătite pentru trupă, pe Frontul de Est (fotografie realizată de sergentul Petrescu Mircea)

Extrem de important este faptul că Serviciul Intendenţei trebuie să calculeze încă din timp de pace resursele de care au nevoie trupele atât pentru declanşarea războiului, cât şi pe timpul derulării campaniei. La aceste calcule se au în vedere atât resursele din depozitele armatei, cât şi resursele existente pe teritoriul naţional pe care se poate conta în mod sigur.

În Regiunea interioară se concentrează subzistenţele necesare armatei

La decretarea mobilizării, teritoriul naţional se împarte în două mari regiuni, şi anume:Regiunea Armatelor de operaţiuni şi Regiunea interioară. Regiunea Armatelor cuprinde o parte a teritoriului naţional, precum şi teritoriul ocupat de la inamic. Ea este pusă sub autoritatea Comandamentului de Căpetenie al Armatei, având ca organ de direcţie pe intendantul General al Armatei şi care face parte din Marele Cartier General. Regiunea Armatelor de operaţiuni este despărţită de Regiunea interioară printr-o linie care trece prin diferite puncte, pe cât este posibil, limitele politice-administrative (graniţa ţării, provincii, judeţe) sau limitele naturale geografice (râuri, creste de munţi, dealuri). Această linie ia denumirea de linie de demarcaţie şi se stabileşte de Marele Stat Major al Armatei împreună cu Guvernul. În timpul campaniei, ea se modifică în raport de operaţiunile militare. La rândul ei, Regiunea interioară cuprinde teritoriul din spatele liniei de demarcaţie, se găseşte sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi aici se concentrează şi se adună subzistenţele necesare armatelor de operaţii, fie din ţară, fie din import. Toate structurile industriale sunt militarizate, lucrând numai pentru armată.

 

Eşalonarea mijloacelor de subzistenţă la corpurile de trupă de diferite arme

Mijloacele de subzistenţă de care dispun corpurile de trupă pentru hrănirea efectivelor (oameni şi animale) sunt cele de mai jos: 

Ce purta cu sine soldatul

Sacul de merinde, raniţa şi împachetajul de la şa (coburi, sacul de grăunţe, plasa de fân) sunt mijloacele puse la dispoziţia fiecărui om pentru a putea transporta pâinea proaspătă destinată a fi consumată pe ziua curentă şi cele două raţii zilnice de hrană de rezervă, alcătuite din:


Raţia de hrană de rezervă pentru cai era compusă numai din grăunţe.

De menţionat că în zona frontului se asigura hrană caldă în general, o mâncare scăzută la prânz şi seara, atunci când operaţiunile militare permiteau transportul hranei la luptători. Atunci când nu se putea asigura hrană caldă, la ordinul comandantului se consuma hrana de rezervă (din cele 2 zile de hrană de rezervă aflate permanent asupra luptătorului).

Organizarea de principiu a activităţii de hrănire presupunea organizarea unor subdepozite, depozite, centre de aprovizionare care procedau la aprovizionarea trupelor luptătoare. Având în vedere situaţiile des schimbătoare, determinate de acţiunile de luptă, anotimpul şi starea vremii, resursele zonei de exploatare, de cele mai multe ori sărăcite sau inexistente, este de înţeles că hrănirea trupelor nu s-a desfăşurat întotdeauna fără sincope, fără întrerupere şi fără greutăţi.

 

Bucătăriile de campanie

Fiecare mică unitate (companie, escadron, baterie), precum şi fiecare formaţiune similară de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii, trebuia să fie dotată cu bucătării de campanie necesare pentru prepararea hranei calde. În principiu, trupele de infanterie erau dotate cu bucătării portative transportate pe trăsuri sau samare. Pentru transportul bucătăriilor portative, fiecare companie avea câte o trăsură numită trăsură de bucătării. Trăsurile erau de tip regulamentar;în lipsa acestora, se procurau trăsuri prin rechiziţie, la declararea mobilizării. La rândul lor, trupele călări (cavalerie, artilerie) şi formaţiunile de servicii erau dotate cu bucătării pe roate.

În staţionare, bucătăriile de campanie se găseau la trupe;în marş, ele mergeau la trenul de luptă (eşalonul II) al micilor unităţi, iar în timpul luptei rămâneau la locul stabilit de comandant prin ordinul de operaţii partea a II-a. Linia trenului de luptă a micilor unităţi era fixată de către comandanţii de Regimente, în principiu, la o distanţă de 4-5 km departe de trupe.

Trăsuri de aprovizionare

Fiecare campanie, baterie, escadron, precum şi formaţiunile similare de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii aveau prevăzute câte o trăsură de aprovizionare, în scopul transportării necesarului de aprovizionat pentru o zi de la sursa de aprovizionare (gară de reaprovizionare, centru de reaprovizionare, coloană de subzistenţă). De regulă, aprovizionarea cu alimente se făcea numai în cursul nopţii, distribuind trăsurilor de bucătării jumătate din cantitatea de alimente necesară micilor unităţi pentru prepararea mâncării calde de prânz. După servirea mesei de prânz, trăsura de aprovizionare distribuia trăsurii de bucătărie cealaltă jumătate din raţia de hrană, pentru a se prepara masa de seară.În anumite situaţii, întreaga raţie zilnică de hrană se distribuia bucătăriilor de campanie, în afară de pâine, care se distribuia direct soldaţilor.

Trăsurile de aprovizionare, odată golite, se deplasau la sursa de aprovizionare stabilită prin ordinul de operaţii partea a II-a pentru a se reaproviziona cu alimentele necesare efectivului pentru a doua zi sau contribuiau efectiv la strângerea resurselor obţinute prin exploatarea locală din zona repartizată unităţii respective. Trăsurile de aprovizionare se deplasau cu trenul regimentar şi numai în mod excepţional puteau să meargă şi la trenul de luptă (în marşurile desfăşurate la depărtare de inamic).

Furgoane şi trăsuri de furaje

Pentru transportul grăunţelor şi al furajelor, corpurile de trupă aveau în dotarea serviciului de hrănire al fiecărei mici unităţi (batalion, divizion şi la comanda regimentului) trăsuri de furaje şi furgoane. Acestea erau destinate strângerii grăunţelor şi a furajelor din zona repartizată fiecărei unităţi. Atunci când zona de exploatare era săracă, trăsurile de furaje se deplasau la sursa de aprovizionare stabilită prin ordinul de operaţiuni, de unde primeau, transportau şi distribuiau la unităţi furajele necesare animalelor. De regulă, furgoanele se deplasau împreună cu trăsurile de aprovizionare la trenul regimentar, iar în marşul la distanţă de inamic se puteau deplasa şi la trenul de luptă al unităţilor respective. Trupele de infanterie erau dotate cu trăsuri de furaje, iar trupele călări (cavaleria şi artileria) – cu furgoane.

Trăsuri cu hrană de rezervă

În scopul transportului unei zile hrană de rezervă pentru oameni şi o raţie grăunţe pentru cai, fiecare regiment batalion şi divizion corp aparte (independent) dispunea de trăsurile necesare, numite trăsuri hrană de rezervă. Numărul acestora se stabilea în funcţie de efectivele în oameni şi animale ale fiecărei unităţi. Trăsurile cu hrană de rezervă se deplasau la trupe atunci când era necesară recompletarea hranei de rezervă consumată din sacul de merinde aflat asupra fiecărui luptător. În războiul de poziţie sau în orice altă situaţie operativă, când exista certitudinea că trupele nu se vor mişca un anumit timp, hrana de rezervă se descărca, depozitându-se în localuri închise sau în adăposturi improvizate, iar trăsurile erau întrebuinţate la colectarea resurselor procurate prin exploatarea locală, precum şi la reaprovizionări şi evacuări, dacă situaţia impunea majorarea numărului mijloacelor destinate acestui scop. Trăsurile cu hrană de rezervă se deplasau cu trenul regimentar;în marşul la distanţă de inamic ele se puteau deplasa însă pe căi de comunicaţie laterale sau intercalate între coloane.

Linia pe care urmau să fie instalate trenurile regimentare se stabilea de către Divizie, prin ordinul de operaţie partea a II-a, la o distanţă aproximativă de 7-8 km de linia trupelor. Distanţa era justificată prin aceea că trenul regimentar trebuia instalat în afara razei de acţiune a artileriei inamice. Această distanţă se stabilea însă în funcţie de situaţia operativă (ofensivă sau defensivă), teren şi stare a vremii, acoperiri naturale sau dispunerea localităţilor, astfel încât trenul regimentar să se poată distanţa chiar mai mult (la 9-10 km), în păduri sau după denivelări
de teren, pe contrapante mascate şi bine adăpostite de observaţia aviaţiei inamice. Terenurile în pantă uşoară erau preferabile, se evita fundul văilor din cauza atacurilor cu gaze. În plus, trenul regimentar urma să fie instalat cât mai aproape de drumurile şi potecile care duceau la unităţi, pentru a putea interveni la timp să recompleteze hrana consumată.

Cu ce se hrănea Regimentul 10 Artilerie înainte de război

Prezentăm, spre exemplificare, meniul săptămânal în perioada 22.09-28.09.1939, R. 10 Art., conform Livretului ordinar (documentul de stabilire săptămânală a modului de hrănire). Amintim că la 4 septembrie 1939 guvernul hotărâse mobilizarea generală.

Aveam obligaţia să-i aprovizionăm pe nemţi

În ceea ce priveşte obligaţia de a asigura hrana trupelor germane, activitatea se derula prin Direcţia Intendenţei din Ministerul Apărării Naţionale în relaţie directă cu Biroul German din cadrul Misiunii militare germane. În principal se solicitau animale vii care se livrau „la export”, la fabricile de conserve de carne, care produceau pentru germani diverse sortimente de preparate din carne (în special cârnaţi) şi conserve din carne (a 300 g/buc.). Contingentul de animale vii care se livra se stabilea săptămânal, împreună cu gara de destinaţie.

De la sosirea Misiunii militare germane s-a stabilit contingentul săptămânal de export în Germania, astfel:200 capete de vite vii şi 400 capete de porci vii, în condiţiile acordului intervenit la preţurile de export (pentru vitele vii a câte 600 kg – 39 lei/kg în viu şi pentru porcii vii a câte 130 kg – 60 lei/kg în viu). Valabilitatea preţurilor era stabilită până la sfârşitul lunii februarie 1941. Dimensiunea contingentului de vite pentru germani a cunoscut însă modificări pe parcursul timpului. De exemplu, în ianuarie 1941 se stabilea livrarea a 400 de vite şi a 800 de porci, în februarie, contingentul se mărea la 1200 de vite şi 3200 de porci.

Pentru luna iunie 1941 (adresa nr. 74275/10 iunie 1941) se stabilea contingentul de export în Germania astfel:

  • Vite a 400 kg, câte 30 bucăţi în garnizoanele:Bucureşti, Piteşti, Craiova, Caracal, Roşiorii de Vede, Constanţa, iar pentru Sibiu, 20 bucăţi;
  • Porci a 150 kg, câte 60 bucăţi în aceleaşi garnizoane, iar în Sibiu, 40 bucăţi.

 

Producţia fabricilor de conserve şi preparate din carne care prelucrau carnea rezultată în urma sacrificării era preluată de germani şi distribuită trupelor proprii. În ceea ce priveşte acţiunile comune pe front, în situaţia în care trupele române erau angajate în acţiuni militare sub comandă germană, alocarea la drepturi de hrană (sarcinile de subzistenţă adică) revenea armatei germane.

" "