Cum se tundeau românii în Evul Mediu

Autor 32344 vizualizări


O importantă sursă de informaţii cu privire la moda podoabei capilare în Evul Mediu o constituie colecţia de memorii ale călătorilor străini prin Ţările Române. Impactul cu o cultură care prezenta unele detalii frapante pentru cei din „lumea civilizată” i-a determinat pe aceştia să descrie portul românesc, incluzând uneori şi explicaţii succinte ale modului de purtare a părului. Astfel, bavarezul Johann Schiltberger nota despre locuitorii din Ţara Românească şi Moldova că „ei îşi lasă părul şi barba să crească şi nu o taie niciodată[1], iar diplomatul maghiar Anton Verancsics îi descrie pe români ca având „feţele negre din cauza bărbii, a părului lung şi nepieptănat”. Cel puţin în ceea ce priveşte portul bărbii este de necontestat că acesta era un obicei comun al bărbaţilor români, fapt confirmat şi de reprezentările grafice din epocă (picturi bisericeşti, tablouri şi gravuri).

Click aici pentru mai multe fotografii

Plete, dar şi tunsori excentrice:ciuf de păr în creştetul capului

Portul părului în rândul ţăranilor simpli a cunoscut unele mici diferenţe. Cu toate că în general s-a păstrat moda unei podoabe capilare purtată până la umeri şi uşor neîngrijite, au existat şi caracteristici locale. Spre exemplu, în Banat, conform lui Francesco Griselini, bărbaţii români purtau „părul lung, cu cărare pe frunte, atârnând pe tâmple atât de jos, că de multe ori ajunge cu o jumătate de palmă până sub bărbie;în unele ţinuturi se socoteşte drept o frumuseţe când îl înnoadă de vârfuri[2]. Ţăranul român din Bucovina este reprezentat în stampele de epocă cu barbă şi plete bogate ce trec de umeri, iar cei din Oltenia sunt înfăţişaţi într-o hartă din 1719 având părul foarte lung, ajungând până aproape de coate[3].

În antiteză cu imaginea românilor cu plete apare portretul muntenilor realizat de Anton Maria del Chiaro, care nota că aceştia poartă părul scurt, în timp ce membrii clerului obişnuiesc să-l poarte lung. În schimb, laicii poartă fie barbă, fie mustaţă. Diferenţa nu este una clară, ea fiind rezultatul gradului de interacţiune a călătorului străin cu românii şi al uşoarelor schimbări de modă. Aceste descrieri sunt întărite de unele reprezentări din epocă ale românilor care poartă părul scurt (precum orăşenii pictaţi la 1738 în biserica Schei din Braşov[4]).

În rândul bărbaţilor din elita societăţii medievale româneşti, portul podoabei capilare a fost influenţat de obiceiurile comunităţilor cu care românii au intrat în contact. Pentru perioada de până în secolul al XVII-lea, informaţiile provin exclusiv din portretele şi frescele realizate în epocă. În Ţara Românească, până la sfârşitul secolului al XVI-lea, s-a purtat preponderent părul lung, trecut de umeri, aşa cum stau mărturie frescele bisericeşti contemporane. Dintre domnii care au în acest mod podoaba capilară pot fi amintiţi Vlad Ţepeş, Radu Paisie, Radu cel Mare sau Mircea Ciobanul. În Moldova, în schimb, părul lung s-a purtat mai rar şi doar până în jurul anilor 1570-1580, exponenţi ai acestei mode fiind Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefan al IV-lea. Mai des a fost preferat părul scurt, acest port fiind folosit de domnitori precum Petru Şchiopul. Totuşi, moda care a persistat în întreg Ev Mediu românesc a fost cea a părul purtat la dimensiuni medii, în general până la umeri. Acest port poate fi observat atât la boieri, cât şi la domni ca Mircea cel Bătrân sau Petru Rareş. În secolul al XVIII-lea s-a purtat părul tuns scurt, după cum stau dovadă mărturiile străinilor („boierii moldoveni nu îşi rad barba, dar îşi rad capul”), precum şi o lungă serie de reprezentări grafice.

 De la începutul secolului al XVII-lea apare o nouă modă în rândul boierilor atât moldoveni, cât şi munteni, surprinsă de călugărul Niccolo Barsi:„moldovenii se îmbracă la fel ca turcii de care se deosebesc numai prin faptul că aceştia poartă un ciuf de păr, care porneşte din creştetul capului şi pe frunte este lat de vreo trei degete[5]. Oricât de excentrică ar părea în ochii celor de azi descrierea realizată de Niccolo Barsi, cuvintele sale sunt confirmate de izvoarele pictografice. La mănăstirea Arnota din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, ridicată de Matei Basarab între 1633-1634, există o frescă reprezentând pe unul dintre boierii munteni purtând capul ras, cu excepţia unei porţiuni înguste, pe centrul scalpului[6]. Acest trend nu este unul unanim acceptat, boierii români continuând să poarte părul, de obicei, până la umeri, dar nu mai lung de atât. Iar ca un caz particular apare Dimitrie Cantemir, unul dintre puţinii domnitori români ai Evului Mediu care purtau perucă, după model occidental, însă, cel puţin spre finalul vieţii, avea părul până la umeri, după cum este dovedit de portretul de la Oginov.

 

Capul descoperit este adesea semn de doliu

            În spaţiul românesc se menţinea obiceiul ca bărbaţii să poarte capul (şi părul) acoperit cu căciuli sau pălării, dar existau şi cazuri în care cutumele prevedeau contrariul. Referindu-se la cei care luau masa cu voievodul ţării, Pierre Lescalopier precizează că toţi aceştia „stau la masă totdeauna cu capul gol[7]. De asemenea, orice persoană trebuia să stea cu capul descoperit în faţa domnitorului, după cum aminteşte Paul de Alep în descrierea unei slujbe religioase:„restul alaiului s-a oprit în nartex, toţi cu capul descoperit, căci nimeni nu stă cu capul acoperit în faţa domnului (...)”[8].

Această mărturie este parţial infirmată de episcopul catolic Petru Bogdan Boksic, care, referindu-se la obiceiul muntenesc, precizează că „preoţii şi călugării nu îşi scot comănacul când vorbesc cu el(cu domnul)”. Acest fapt se poate explica prin diferenţa dintre relaţia Matei Basarab-clerici (de care vorbeşte Boksic) şi relaţia Vasile Lupu-clerici (la care se referă Paul de Alep), având în vedere atitudinea mult mai convenabilă a domnitorului moldovean faţă de aspectele bisericeşti, în contrast cu rigurozitatea şi exigenţa manifestate de Matei Basarab faţă de instituţia religioasă. Un alt caz care ţine de acest aspect vine din sfera ritualurilor funerare şi a fost notat de bolognezul Tommaso Alberti, la prima sa călătorie în Moldova, din 1612:„când moare soţia cuiva, acela, pentru a arăta că e văduv, umblă câteva zile prin oraş cu capul gol”. Acelaşi lucru este confirmat, la o jumătate de secol după aceea, de către Conrad Iacob Hiltebrandt, de data aceasta referirea făcându-se la mediul românesc transilvănean:„când sunt în doliu, îşi lasă părul să crească şi umblă fără pălărie un an întreg. După încetarea doliului, îşi tund iarăşi părul scurt de tot şi-şi pun pălăria pe cap”. Descoperirea părului reprezintă astfel un mod prin care individul se plasează într-o altă categorie a comunităţii din care face parte.

Misionarii catolici din Ţara Românească primesc instrucţiuni să poarte barbă

Dacă tunderea părului reprezintă un aspect de conformism în faţa normelor societăţii, tunderea bărbii, atât pentru mediul clerical, cât şi pentru cel laic, era văzută ca o modalitate de a pedepsi. Vorbind la mijlocului secolului al XVII-lea de cazul unei femei ortodoxe, trecută la catolicism şi apoi rebotezată, misionarul catolic Bartolomeo Bassetti pune în evidenţă judecata lui Vasile Lupu:domnul ia o hotărâre favorabilă femeii şi misionarului catolic şi, în schimb, îl ameninţă pe preotul ortodox cu tăierea bărbii. Câţiva ani mai târziu este consemnat un episod similar la curtea lui Şerban Cantacuzino, în faţa căruia se prezintă Andrei, judele de Câmpulung, şi Blasiu, ambii catolici. Dacă Blasiu acceptă convertirea la ortodoxism, Andrei refuză şi este pedepsit, după indicaţiile lui Şerban Vodă („Făceţi-i barba aşa cum o poartă papa de la Roma”), prin raderea bărbii în întregime, cu excepţia unei mici porţiuni în formă de coadă de rândunică, în zona bărbiei. Problema bărbii apare şi într-un raport din 1748, dat din Bucureşti, de către episcopul catolic Antonio Becich. Oricât de derizorie ar părea situaţia, Becich subliniază Colegiului „De Propaganda Fide” necesitatea impetuoasă de a se impune misionarilor catolici din Ţara Românească să poarte barbă cât timp sunt în acest teritoriu, motivând că grecii, românii şi turcii nu au nicio stimă pentru preoţii catolici fără barbă. Pentru a fi mai convingător în demersul său, Antonio Becich dă ca exemplu până şi pe domnul Grigore al II-lea Ghica, acela care „nu are de gând să dea audienţă acelor părinţi misionari care nu poartă barbă în vreme ce grecii care poartă barbă sunt respectaţi şi favorizaţi[9].

 

Femeile îşi poartă părul în funcţie de statutul social

            Portul părului la femeile românce cunoaşte deosebiri în funcţie de statutul social sau în funcţie de cel marital. În secolul al XVIII-lea apare o mărturie izolată a unui călătoare străine despre Maria Dudescu, aflată în anturajul soţiei lui Nicolae Mavrogheni;despre aceasta Lady Elisabeth Craven spunea că:„avea (...) o căciulă înaltă de samur, trasă înapoia părului, care era pieptănat în sus peste un fel de sul[10]. Foarte asemănătoare este şi reprezentarea de la 1790 a unei jupânese moldovence, care are părul împletit în două cozi care urcă apoi de jos în sus, fiind într-un fel prinse de vârful turbanului, aducând astfel destul de mult cu moda turcească[11]. Tot de la acea dată există şi mărturia generalului Alexandre de Langeron, care spune despre femeile moldovence din înalta societate că „au părul împărţit într-o mulţime de şuviţe împletite”.

Pentru portul femeilor simple elocventă este mărturia sirianului Paul de Alep care descrie portul podoabei capilare feminine şi distincţia dintre straturile sociale:„Femeile din Moldova şi Ţara Românească (...) poartă părul împletit, răsucit pe capul lor ca un colac şi acoperit cu un conci alb, iar la cele bogate cu un conci trandafiriu, şi pe deasupra cu maramă, tot albă[12]. Această modă se va păstra de-a lungul vremii, fiind consemnată şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către Johann Friedel, într-o călătorie pe Dunăre:„părul femeilor e împletit în cozi lungi, împletit pe cap, în formă de coc, aşezat de jos în sus, acoperit apoi cu un fel de turban colorat[13]. O descriere originală va lăsa Ignaz von Born, la 1770, când, referindu-se la femeile românce din Banat, precizează că ele poartă „pe cap un fel de colac rotund, umplut cu păr sau paie, pe care îl acoperă cu pânză”. În schimb, italianul Franco Sivori, cel care l-a urmat pe Petru Cercel în timpul domniei sale în Ţara Românească, le descria pe muntence ca fiind apropiate de moda turcească, purtând pe cap „nişte năframe de bumbac foarte albe, încât par a fi turbane turceşti”, păstrând totuşi faţa descoperită. O descriere care naşte semne de întrebare este cea referitoare la boieroaicele din Craiova anului 1791, realizată de către parizianul Charles Marie de Salaberry. Acesta nota că ele „îşi învăluie părul, care are culoarea naturală şi care este scurt, cu o bucată de stofă neagră sau roşie...[14], însă nu există nicio altă mărturie sau vreo reprezentare de grafică din acea vreme care să întărească portretul unor femei tunse scurt.

Este sesizată însă diferenţa dintre femeile necăsătorite şi cele căsătorile. Primele îşi pot purta părul la vedere, dar, după oficializarea legăturii conjugale, podoaba capilară este acoperită:„cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă, adusă în jurul bărbiei şi legată la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu, împletit în cosiţe, din care apoi formează un coc prins în ace[15]. Raţiunea este respectarea tradiţiei comunităţii, fapt întărit de Dimitrie Cantemir, care precizează că „nu socotesc nimic mai de ruşine decât să vadă părul la o femeie măritată sau văduvă şi se consideră o vină foarte mare descoperirea capului unei femei în public”.

În ceea ce priveşte situaţia femeii de până în momentul căsătoriei tot cărturarul moldovean dă informaţii:„fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul cu o năframă oricât de subţire;căci la ele capul gol e semnul fecioriei[16]. Modul în care femeile românce simple îşi purtau în mod cotidian părul este relatat de Georgio Tomasi:„cu cosiţe bogate încolăcite în jurul capului (...) acelaşi cum obişnuiau vechile romane”, împletirea cosiţelor fiind prima grijă a fetelor. Conrad Iacob Hiltebrandt face o distincţie între fetele nemăritate, care „umblă cu capul gol, iar în faţă, în jurul frunţii şi la urechi atârnă tot felul de monede mici[17], şi femeile căsătorite, care „poartă pe cap o legătură mare, împletită dintr-o pânză de bumbac străvezie” şi, foarte interesant, „pe care pot să o scoată când vor”.

 

Femeia tunsă e una desfrânată

Fetele nemăritate nu se află în antiteză, din punctul de vedere al portului părului, nu numai cu femeile căsătorite, ci şi cu „femeile stricate”, după cum consemnează într-o scurtă descriere a Moldovei de început de secol XVIII Erasmus Heinrich Schneider. Tinerele poartă „părul lor împletit”, tocmai pentru a marca această diferenţă, iar acoperirea pletelor începe încă din noaptea nunţii şi se continuă pe tot restul vieţii. În cazul în care o femeie căsătorită este surprinsă de un străin având părul neacoperit sau despletit, ea se „ruşinează mult”, după spusele neamţului, şi caută degrabă să şi-l acopere. În schimb, „femeia stricată” (însemnând cea desfrânată sau care are un copil din flori) este „tunsă sau trebuie să umble ca femeile cu capul acoperit”. Interesant este faptul că în Cartea Românească de învăţătură, preacurvia este sancţionată explicit numai din punct de vedere financiar, conform judecăţii bisericeşti, în timp ce restul pedepselor sunt lăsate la atitudinea judecătorului, care se bazează pe judecata mireană, născându-se astfel ipoteza că tunsul femeilor care au călcat strâmb derivă din cutumele ţării.

            Despre obiectele cotidiene folosite în aranjarea părului, Del Chiaro amintea că fetele din Ţara Românească folosesc „ace de păr lungi”, iar Erasmus Heinrich Schneider, în portretul moldovencelor, notează că femeile „îşi leagă un tulpan cu cusături pe cap şi pe faţă”. În plus, în celelalte volume de memorii ale călătorilor străini, sunt surprinse podoabe precum cercei, pietre, diademe sau diferite pânze. De asemenea, referitor la modul de curăţare a părului este consemnată o singură informaţie, la Hiltebrandt, care precizează că femeile românce „îşi ung părul cu unt”. Portul podoabei capilare reprezintă, astfel, un element definitoriu al stilului de viaţă şi al mentalităţilor epocii, marcând diferenţe între culturi, între etnii şi chiar şi între membrii aceleiaşi comunităţi, făcând parte din linia de demarcaţie dintre natură şi cultura vremii.



[1]Călători străini despre Ţările române, volum îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, vol. I, pag. 30

[2] Călători străini despre Ţările române, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, vol. X, partea I, pag.  385

[3]Dan A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, Editura Sport-Turism, 1985, vol. 1, planşe

[4]Al. Alexianu, Mode şi veştminte din trecut, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, vol. 2, pag. 55

[5]Călători..., vol. V, pag 80

[6]Art-historia.blogspot.com – „Fusei în Oltenia” – accesat în data de 12.VII.2009

[7]Călători străini despre Ţările române, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, vol. II, pag. 429

[8]Călători străini despre Ţările române, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, vol. VI, pag. 62

[9]Călători..., vol. IX, pag . 326

[10]Călători..., vol. X, partea I, pag. 722

[11]Al. Alexianu, op. cit., vol. 2, pag. 97

[12]Călători..., vol. VI, pag. 27

[13]Călători..., vol. X, partea I, pag. 34

[14]Călători..., vol. X, partea II, pag. 1008

[15]Dimitrie Cantemir,  Descriptio Moldaviae, Editura Academiei Republice Socialiste România, Bucureşti, 1973, Note, pag. 317

[16]Dimitrie Cantemir, op. cit., pag. 311

[17]Călători..., vol. V, pag. 586