Autor 9411 vizualizări


Perioada medievalã nu a fost nicidecum un hiatus steril în culturã, cu atât mai puţin în istoriografie. S-a scris istorie, mai mult sau mai puţin inspiratã, mai mult sau mai puţin dogmatizatã, dar în orice caz, cert este cã preocuparea pentru relatarea faptelor şi aranjarea lor într-un sistem de interpretare nu a dispãrut.

Principii

Diferenţa majorã faţã de ceea ce se scria pânã acum consta în dorinţa istoricului de a dovedi cã evenimentele sunt o expresie a voinţei divine. Istoria este aşadar scrisã în umbra teologiei. Se scriu îndeosebi anale şi cronici, care încep de la facerea lumii şi, în virtutea principiului teleologic, se doreşte a se calcula precis şi data apocalipsei. Imaginarul este o constantã a acestei istoriografii creştine. Izvoarele sunt folosite mai puţin decât în antichitate, autorii fiind preocupaţi mai mult de explicarea voinţei divine, lipsindu-le spiritul critic în analiza faptelor trecutului. Cel puţin aşa opineazã Peter Burke în “The Renaissance, Sense of the Past”.

Totuşi judecata ar trebui sã ţinã cont şi de rolul istoricului în aceastã vreme, crede Bernard Guenee. Clericii care scriu istoria o fac cu un scop didactic şi teologic, pentru a oferi publicului un material de meditaţie. Istoria nu este o disciplinã nici majorã, nici independentã de hagiografie, gramaticã sau retoricã. Dar în acelaşi timp istoria începe sã se refere şi la fapte în sine sau la carte. Sensurile sunt variate, în secolul al IX-lea istoria desemnând viaţa unui sfânt şi în secolul al XII-lea începând sã prospere istoria de la curţile suveranilor, cea care se axeaza mai degrabã pe evenimentele importante din istoria imperialã decât pe semnificaţia sacrului. In plus, providenţialismul istoriografiei medievale se înscrie pe linia antichitãţii, doar cã acum avem de-a face cu o nouã structurã de civilizaţie.

Cronologia medievalã va impune o percepţie liniarã asupra timpului, care necesitã periodizare (cum face de pildã Otto de Freising în “Chronicon”). Beda face o periodizare bazatã pe vârstele omului, precum şi o diferenţiere între “vetera tempora” (timpurile îndepãrtate) şi “tempora nostra” (timpul apropiat), adãugându-se şi “tempora priora” (timpi veneraţi de bisericã). Progresul este fragmentat şi liniar, dupã cum reiese I din schema tripartitã a sfântului Augustin:“ortus/ante lege” (înaintea legii), “procursus/sublege” (sub lege) şi finis/sub gloria” (în gloria lui Dumnezeu). Cronica medievalã urmãreşte trei secţiuni:un segment de istorie care descrie istoria de la creaţie la constituirea bisericii primare, un segment intermediar care se referã la istoria localã şi un segment contemporan care cuprinde timpul autorului şi celui care l-a precedat. Primul segment se fundamenteazã pe autoritatea biblicã şi pe un sentiment providenţial care nu este o creaţie originalã medievalã, ci doar o nouã ilustrare a unor principii în contextul unei noi forme de civilizaţie.

Istorii

Sursele principale sunt mãrturiile şi tradiţiile, fãcându-se distincţia între zvonuri (vulgaris opinio) şi pãreriel persoanelor de încredere. Importante sunt şi monunmentele, inscripţiile funerare sau arhivele catedralelor. Beda Venerabilul (673-735) se serveşte de arhivele pontificale când scrie “Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum”, lucrare remarcabilã prin multitudinea de date bine organizate.

Eginhard (775-840), exponent al renaşterii carolingiene, recupereazã tradiţia biografiei prin “Vita Caroli Magni”, în care îl transformã pe Carol cel Mare în al 13-lea cezar. Eginhard întrebuinţeazã observaţiile directe, precum şi informaţiile din documentele oficiale şi arhivele regale, dar nu exactitatea datelor este punctul sãu forte, ci prezentarea unui personaj excepţional.

Geoffroi de Villehardouin (1150-1213), sfetnicul regelui Thessalonicului, Boniface de Montferrat, scrie o cronicã a cruciadei a patra, “Histoire de la conquete de Constantinople”, în care selecteazã informaţiile de aşa naturã încât sã justifice cele întâmplate, dar oferã o cronologie exactã şi o detaliere destul de riguroasã a expediţiei. Jean Froissart, autorul lucrãrii “Histoire d’Angleterre, d’Ecosse et d’Espagne”, este un istoric-reporter, care strange mãrturii pentru a elabora o istorie a vieţii de la curtea suveranilor vizitaţi. Informaţiile folosite se diversificã, mãrturiile se completeazã cu informaţiile din cronici, dar acestea circulã greu. Situaţia se va ameliora odatã cu fondarea universitãţilor şi colegiilor.

Cât despre spiritul critic, acesta trebuie raportat tot la mentalitatea epocii. Istoricul medieval alege ce i se pare lui autentic, sursele de maximã crezare fiind bineînţeles Biblia, arhivele pontificale, cuvântul episcopului.

Grigore de Tours (538-594) are o istorie remarcabilã:“Historia Francorum”, în 10 cãrţi care prezintã de fapt o istorie universala de la facerea lumii. Lucrarea nu este unitarã, intervin mai multe cezuri, dar în mare urmãreşte trei perioade:cuceririle lui Clovis, luptele fratricide între nepoţi şi viitorul dinastiei.

Opera respectã exigenţele cronicii medievale şi sentimentul religios, care se întrevede din prezentarea faptelor ecleziastice. Grigore îşi mãrturiseşte de la început credinţa, care va fi motorul justificativ al reuşitelor lui Clovis. Acesta cucereşte Galia pentru cã divinitatea este de partea sa, iar Alaric al II-lea nu poate învinge dacã nu reneagã arianismul. Intenţia autorului, dupã cum el însuşi declarã în prima carte, este nu doar de a face o naraţiune, ci şi de a oferi un conţinut moralizator care sã dãinuie în timp. Dincolo de ideologizare şi imprecizie, opera surprinde prin stilul vioi, descrierile bogate şi poveştile captivante, care contribuie la realizarea unei fresce a vieţii secolului al VI-lea.

Referinţe:

Bentley, Michael. ed., Companion to Historiography, Routledge, 1997;

Breisach, Ernst. Historiography:Ancient, Medieval and Modern, 2007;

Rahman, M. M. ed. Encyclopaedia of Historiography, 2006.

""