Autor 45503 vizualizări


, , În vremurile în care orice cuvânt era răstălmăcit, iar asta îţi putea aduce necazuri, românii au reuşit să supravieţuiască inventând un cod umoristic prin care să comunice nestingherit despre Cel-Despre-Care-Nu-Aveau-Voie-Să-Vorbească-Decât-la-Superlativ. Interdicţia dădea naştere unor situaţii de un comic savuros, pe care lumea îl gusta din plin, ca o răzbunare. Tocmai pentru că râsul era interzis, românii învăţaseră să râdă cu poftă, aparent despre lucruri inofensive. În spatele vorbelor se ascundeau însă adevăruri triste despre care românii învăţaseră să facă haz de necaz. Aceasta era gura de oxigen prin care ei putea supravieţui în lumea PCR (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) condusă de Nea Nicu, Tanti Leanaşi de băieţii cu ochi albaştri”[1].

Devenind un mod de socializare a vieţii de zi cu zi, bancurile vremii au reprezentat proteste care au supravieţuit sistemului comunist. În ultimul deceniu comunist aceste, , zâmbete amare” reprezentau un instrument pentru validarea unei realităţii cenuşii în care înfometarea deveniseră politică de stat.

Totuşi, românii făceau haz de necaz despre aspectele cotidiene (lipsa de mâncare din alimentare, reducerea curentului electric şi a gazelor naturale din locuinţe, cultul familiei Ceauşescu, ajuns la paroxism, educaţia politică socialistă) care îi abăteau de la obiceiurile lor fireşti.

Umorul a fost salvator pentru români

, , Este adevărat că oamenii vorbeau cu atenţie, se foloseseau extrem de mult frazele cu dublu sens, era moda să strecori în discurs şopârle şi aluzii. Oamenii se duceau la teatru pentru a scăpa măcar pentru câteva ore de stresul ideologiei comuniste. Era un prilej de evadare, de respiro. Umorul a fost salvator pentru români...Bancurile cu Ceauşescu erau cele mai gustate. În general umorul era interzis. La televizor, în puţinele ore de emisie, umorul apărea la programele de după-masă. Oamenii se distrau cel mai mult la serile de vizionări la video, cei puţini care aveau, erau vânaţi de prieteni“, îşi aminteşte Toni Grecu, liderul grupului Divertis[2].

„Împreună cu colegii mei din trupa Vacanţa Mare am fost în situaţia de a avea un spectacol anulat de cei care se ocupau cu cenzura. S-a întâmplat la Timişoara în 1988. Este adevărat, eram tineri şi destul de inconştienţi, textele noastre erau dure. După Revoluţie, m-am întâlnit cu unii dintre cei care erau în acea comisie de cenzură şi mi-a spus că ne-a făcut un bine, că dacă lăsa spectacolul să meargă în continuare ne băgau securiştii în închisoare. Pe undeva i-am dat dreptate.Ţin minte că dacă vorbeai cu cineva nu vorbeai în gura mare şi de obicei vorbeai cu prietenii. Erau sopârliţele studenţeşti prin care se vorbea aluziv. Ce m-a deranjat atunci şi mă deranjează şi acum este faptul că oamenii nu reacţionează, nu ies în stradă. Normal e să fie ori la bal, ori la spital“, este de părere Mugur Mihăiescu[3].

Securitatea omniprezentă, infiltrată în toate straturile societăţii acţiona şi prevenea orice nemulţumire sau stare de spirit negativă în rândul populaţiei care putea să degenereze în proteste şi mişcări de stradă la adresa conducerii partidului şi a organelor de stat. Astfel, bancurile[4]sespuneau doar în cercuri restrânse, de teama ochilor invizibili ai Securităţii. Apăruse şi o anecdotă care atenţiona pe cei curajoşi şi indrăzneţi în rostirea bancurilor si textelor ostile regimului:Să nu gândeşti!/Dacă gândeşti, să nu vorbeşti!/Dacă vorbeşti, să nu scrii!/Dacă scrii, să nu semnezi! /Dacă semnezi, să nu te miri…

Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu era aşteptată cu multă nerăbdare prima oră de educaţie sexuală pentru elevii din clasele a XII-a. Intră noul profesor în clasă, se face linişte şi începe ora.

 – Tovarăşi, uite cum stă treaba:dragostea între două femei este imorală. Între doi bărbaţi e caz penal. Între un bărbat şi o femeie mai merge, dar cea mai importantă şi mai importantă este dragostea de partid şi despre asta vom discuta tot anul.

 

 

Iese un timbru cu Ceauşescu. Se duce Ceauşescu, deghizat, la un oficiu poştal, să vadă cum se vinde timbrul.

–        Nu se vinde, spune funcţionarul.

–        De ce?

–        Nu se lipeşte.

Cere Ceauşescu un timbru, scuipă pe lipici, îl pune pe un plic şi-i arată funcţionarului:

–        De ce spui că nu se lipeşte? Uite, se lipeşte!

–        Da, spune funcţionarul, dar toţi scuipă pe partea ailaltă.

 

Feciorul unui demnitar comunist pleacă în State pentru studii. Acasă trimite o telegramă scurtă:TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST. RĂMÂN!

 

Manifestaţie mare, mare. Lumea strigă:Ceauşescu, PCR! Ura! Ura! Unul singur, mai amărât, stă mai în spate şi nu spune niciun cuvânt. Un “om de ordine” se apropie de el şi îl întreabă:

–        Ce faci, tovarăşe, de ce nu strigi ura?

–        Sunt răguşit, răspunde cel interpelat, dar ura e aici, în suflet.

 

Pe ordinea de zi a celui de al XXV-lea Congres al P.C.R. urmează alegerea secretarului general. După vii şi îndelungi aplauze, tovarăşul Nicolae Ceauşescu se ridică şi ia cuvântul:

-Dragi tovarăşi şi pretini! Am o lungă carieră şi activitate revoluţionară în fruntea partidului şi statului. Nu mai pot. Sunt necesare schimbări. Aşa că am hotărât să propun în locul meu...

(Aplauze furtunoase şi urale prelungite)... pe tovarăşul Nicu Ceauşescu (Rumoare. Fluierături. Huiduieli). Tovarăşi . . . linişte, tovarăşi!

Bine. Pentru voi, pentru binele poporului român accept să fiu reales la al XXV Congres.

 

 

Un român, ajuns de curând în S.U.A., unde intenţiona să rămână definitiv, îşi despacheta lucrurile în apartamentul unchiului său. La un moment dat, scoate o fotografie a lui Ceauşescu. Unchiul, intrigat, se răsteşte la el:

-Tu porţi fotografia asta la tine tot timpul!?

-Da, unchiule. Cum să nu. Când mi-e dor de ţară, mă uit la ea şi-mi trece.

 

 

 

-Ce vârstă am, măicuţă? – întreabă Ceauşescu o bătrânică, în timpul unei vizite la C.A.P.

-Păi, să tot ai, maică, 70. Să n-ai 71.

 

Se anunţă la Scorniceşti că va veni în vizită Ceauşescu la mormântul părinţilor săi. Autorităţile locale dau imediat ordin să se cureţe peste tot, să se pună covoare roşii, să cânte fanfara, iar la intrarea în cimitir să se agaţe o inscripţie pe un panou, pe care să scrie:, , Bine aţi venit!”

 

 

Un turist străin abia sosit în Bucureşti i se fură actele şi banii. Înfuriat, nu se mai poate abţine şi strigă:

-Unde este, dom’le, Securitatea română!!?

O bătrânică de lângă el îi şopteşte în voce groasă la ureche:

-Peste tot, maică. Peste tot.

 

 

Ceauşescu, travestit, se amestecă printre oameni de rând pentru a afla părerea poporului român despre el. Se duce într-o cârciumă şi intră în vorbă cu vecinul de masă. La un moment dat, întreabă:

-Ce părere ai despre Ceauşescu?

Celălalt priveşte cu teamă, în jur, apoi îi face cu ochiul celui travestit să-l urmeze la W.C. Odată ajuns, închide uşa, se uită în jur cu spaimă şi-i şopteşte la ureche:

-Eu, unul, vă iubesc.

 

 

Ceauşescu e pe moarte. Îşi cheamă pe rând copiii la capul patului. Primul e Nicu.
-Nicule, eu mor. Îţi las moştenire toţi banii din ţară şi din străinătate.
Urmează Zoe.
-Ţie, draga mea, îţi las casele şi tot ce e în ele.
Ultimul e Valentin.
-Măi băiete, de tine am cam uitat. Nu prea mai am ce să-ţi las.
-Tată, mie să îmi laşi portretul.
Peste un timp, răposatul face o vizită pe pământ.
-Dragă tată, îi spune Nicu, s-a dus tot. Curvele şi cazinourile mi-au mâncat banii.
-Nici eu nu mai am nimic, zice Zoe. Băutura şi bărbaţii mi-au mâncat banii.
Apare Valentin vesel şi prosper.
-Tu ce-ai făcut, băiete, că ţi-am lăsat numai portretul, bietul de tine.
-Poi m-am umplut de bani. Am pus portretul pe Lipscani şi lângă el un anunţ:
, , Un leu scuipatul, doi lei pişatul”.

 

 

 

La o întrunire, Dumnezeu le spune şefilor de state că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Ajuns acasă, Reagan îşi anunţă poporul:

-Am două veşti proaste:Dumnezeu s-a supărat pe noi şi în anul 2000 vom muri cu toţii.

Gorbaciov, la rândul lui, îşi anunţă concetăţenii:

-Tovarăşi, avem două veşti proaste:prima – Dumnezeu există, iar a doua – în anul 2000 vom muri cu toţii.

Odată sosit acasă, Ceauşescu dă un comunicat Agerpres:

, , Avem două veşti bune:Dumnezeu m-a recunoscut drept conducător al Republicii Socialiste România, iar în anul 2000 scăpăm şi de ruşi şi de americani.

 

 

 

Celui mai bătrân cetăţean al României, în vârstă de 120 de ani, i se ia un interviu la televiziune.

-Spune ceva cetăţenilor.

Bătrânul tace.

-Uite, acum prin Television te ascultă toate ţările socialiste. Zii ceva.

Bătrânul tace.

-Uite, acum prin Panavision te ascultă toată lumea.

-Şi americanii?

-Da.

-Ajutooor! [aluzie la mitul americanilor, văzuţi ca unica speranţă în căderea comunismului]

 

 

Ceauşescu incognito se întoarce cu trenul la Bucureşti. În compartiment sunt mai multe persoane printre care şi un bătrân.

-Unde te duci, moşule? îl întreabă Ceauşescu.

-La Bucureşti, cu o cerere la tovarăşul secretar general.

-El e foarte ocupat, de unde ştii că te va primi?

-O să încerc în fiecare zi,

-Şi dacă totuşi nu te primeşte?

-Atunci îl bag în pizda mă-ssi!

Trenul ajunge la Bucureşti. Ceauşescu dă dispoziţie şefului de cabinet ca moşul să nu fie primit. Bătrânul se duce la Comitetul Central trei zile la rând, dar nu este primit pe motivul că tovărăşul este foarte ocupat. În cele din urmă, moşul înţelege că nu are nicio şansă şi-l întreabă pe şeful de cabinet:

-Da’ dumneata îl vezi?

-Da, sigur.

-Atunci, spune-i că rămâne ca-n tren.

 

Ceauşescu cu Elena se întorc dintr-o vizită în străinătate. Avionul se apropie de Bucureşti.

-Ia uităte-te, Nicule, ce frumos se văd străzile.

-Taci, proasto, alea-s cozili.

 

„În pat, noaptea, Nicolae Ceauşescu se tot răsucea de pe o parte pe alta. Elena Ceauşescu, nervoasă, îl repede:

 -Ce te tot foieşti atâta? N-ai somn?

-Tu, Leano, citii azi în ziar de legea gravitaţiei şi nu-mi vine în minte când o dădui. Nu ştii tu cumva?-Ce mă-ntrebi?! Ştii că io nu fac politică! Eu sunt academician“.

 

-Leano, unde sunt pantofii ăia ai mei cu sfoară.

-Care?

-Aia vechi, îi ţineam într-o cutie legată cu sfoară.

-Ahhh...i-am aruncat. Nu-i purtai niciodată.

-Nenorocito, mi-ai aruncat lucrarea de diplomă.

 

 

 

 

Un tip se chinuie să bată un cui în perete ca să agaţe portretul lui Ceauşescu. Trece un alt tip pe acolo:

-Lasă, dom’ne, nu te mai chinui. Ăsta nu merge decât împuşcat.

 

 

NOTE

 


[2]Ibidem.

[3]Ibidem.

[4]Bancurile selectate sunt preluate din:Colecţia Bancuri din iepoca odiosului, Editura, , Orientul Latin”, Brașov, 1992;Dana Maria Niculescu Grasso, Bancurile politice, inţările socialismului real:studiu demologic, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;http://www.romaniaperpedes.ro/bancuri-din-epoca-de-aur/[05.04.2014].