Cum s-a petrecut accidentul de la Cernobîl din urmă cu 33 de ani - „Vina a aparţinut omului sovietic şi îndoctrinării regimului din URSS“

Autor 25953 vizualizări


Anul acesta, pe 26 aprilie, s-au împlinit 33 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl. A fost cel mai grav eveniment nuclear din istorie şi a servit drept exemplu de nerepetat pentru cum un stat nu reuşeşte să poarte grija propriilor cetăţeni într-o situaţie de criză majoră.

„Pe 26 aprilie 1986, la ora 1.23 dimineaţa, Olexandr Akimov, responsabilul de tură al Unităţii nr. 4 din Centrala nucleară de la Cernobîl, a ordonat oprirea reactorului la sfârşitul lucrărilor întreprinse înainte ca unitatea de alimentare să fie oprită pentru reparaţiile planificate. Leonid Toptunov, unul dintre operatorii reactorului, a îndepărtat capacul de pe butonul sistemului de siguranţă al reactorului, care previne greşelile accidentale, şi l-a apăsat. Conform acestui semnal, 187 de tije de control ale reactorului au început să coboare spre miez. Luminile s-au aprins pe ecran, iar săgeţile indicând tijele s-au pus în mişcare. Stând întors pe jumătate către panoul de control al reactorului, Olexandr Akimov a observat asta; a văzut, de asemenea, că săgeţile indicatorilor de dezechilibru al tijei de control automat a luminat la stânga, aşa cum ar fi trebuit, ceea ce însemna o scădere a capacităţii reactorului. După aceea, s-a întors la panoul de siguranţă, pe care îl supraveghea în timpul experimentului. Atunci s-a întâmplat ceva care nu putea fi prevăzut nici măcar de cea mai nestăvilită imaginaţie. După o uşoară descreştere în putere, reactorul, brusc, a început să crească într-un ritm tot mai mare, au apărut alarmele. Toptunov a strigat despre creşterea alarmantă a puterii. Totuşi, era dincolo de puterile lui să facă ceva. Tot ce putea face era să ţină apăsat butonul sistemului de siguranţă al reactorului. Tijele CPS erau în zona activă. Nu mai avea la dispoziţie, nici el, nici altcineva, alte căi de acţiune. Akimov a strigat: «Opreşte reactorul!».

A sărit la consolă şi a dezactivat cuplajele electromagnetice ale dispozitivelor de acţionare a tijelor CPS. Acţiunea lui a fost corectă, dar inutilă. La urma urmei, logica sistemului de control, adică toate elementele de circuite logice, a funcţionat corect, tijele se aflau în zona activă. Acum ştim: după apăsarea butonului sistemului de siguranţă al reactorului, nu au mai existat acţiuni corecte, nu exista nicio cale de salvare... Au urmat două explozii puternice, la un interval scurt de timp. Tijele sistemului de siguranţă al reactorului s-au oprit din mişcare fără a fi parcurs nici măcar jumătate din drum. La ora 1.23 dimineaţa, reactorul a fost distrus de puterea neutronilor rapizi. Acesta este un accident puternic, cea mai mare catastrofă care se poate întâmpla vreodată unui reactor nuclear. Nimeni, niciodată, nu s-a pregătit pentru asta.“

Foto: Oraşul Prîpeat, înainte de accident; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC 

Foto stânga: O. Akimov; Foto dreapta: L. Toptunov; Foto jos: A. Diatlov (la mijloc), în timpul procesului

Aşa descria Anatoli Diatlov, inginerul-şef adjunct care a supervizat lucrările de la reactorul 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl în 26 aprilie 1986, evenimentele care au avut loc în camera de control înainte de explozia catastrofală. Sunt chestiuni tehnice, despre butoane, săgeţi şi luminiţe, care nu dau, de fapt, explicaţia fenomenelor care au avut loc în interiorul reactorului. În plus, Diatlov se erijează în narator şi observator, fără a pomeni ce a făcut el în tot acest timp. Nu ne lansăm nici în lecţii de fizică şi chimie, nici în postura de procurori, rămânem la faptele înregistrate de istorie. 

Anatoli Diatlov a fost condamnat la zece ani de închisoare, fiind găsit vinovat de „gestionarea defectuoasă a unor întreprinderi cu potenţial exploziv“, dar a fost eliberat după cinci ani. A reuşit să-şi scrie memoriile, „Cernobîl. Cum s-a întâmplat“, şi a murit în 1995, de insuficienţă cardiacă, deşi în momentul exploziei a fost iradiat cu 390 rem (3,9 Sievert), o doză care ucide în mai puţin de 30 de zile aproximativ jumătate dintre persoanele afectate. 

Consecinţele accidentului nuclear de la Cernobîl sunt astăzi binecunoscute. Însă vinovaţii pentru amploarea pe care a avut-o cel mai grav eveniment nuclear din istorie nu s-au aflat numai în unitatea numărul 4 din Cernobîl, ci şi în fotoliile moi din Kremlin. De fapt, puterea de distrugere a suflului exploziei a fost alimentată de autorităţile sovietice, chiar începând cu zorii zilei de 26 aprilie 1986. Iată, deci, o scurtă cronică a eşecului şi a iresponsabilităţii unui guvern în faţa propriilor cetăţeni.

Ania, fiica mea, plecase la şcoală. M-am întors acasă şi am zis: «Mama, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar n-o lăsa pe Nataşa (nepoata mea) afară din casă, iar când Ania revine de la şcoală, du-o direct în casă». Dar nu i-am zis să închidă geamurile...  

Foto: Reactorul 4, după explozie, pe 27 aprilie 1986; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Ziua 1. Tăcere şi educaţie fizică

La ora 02.15, departamentul din Prîpeat al Ministerului Afacerilor Interne s-a reunit într-o şedinţă de urgenţă, în care a decis închiderea tuturor drumurilor din oraş şi aducerea a mii de poliţişti în zonă, pentru a supraveghea traficul. La fel ca şi celor 37 de brigăzi de pompieri – adică vreo 186 de oameni, care au reuşit să stingă focul până la ora 06.35 dimineaţa –, nici poliţiştilor nu li s-a dat nicio informaţie despre radiaţii, niciun echipament de protecţie şi cu atât mai mult, niciun dozimetru. În mai puţin de o oră de la încheierea şedinţei, Mihail Gorbaciov şi conducerea URSS au fost informaţi cu privire la explozia din Cernobîl. Nicio dispoziţie privind populaţia civilă. La ora 08.00, şi-au început munca de construcţie a reactoarelor 5 şi 6 din Cernobîl alţi 286 de oameni – tura de dimineaţă. Între timp, Alexei Makukhin, ministrul adjunct al Energiei, a transmis un mesaj secret către partid: reactorul a explodat, au căzut zidurile şi parţial tavanul şi se lucrează la răcirea „zonei active“ a reactorului, adăugând că nu se pune problema unei nevoi de evacuare a oraşului Prîpeat.

Pentru locuitorii oraşului, imaginea cu care s-au trezit în dimineaţa zilei de 26 aprilie era cel puţin ciudată. Nimic nu se întâmplase, şi totuşi, lucrurile nu erau la locul lor. Unii au devenit suspicioşi, dar nimeni n-a bănuit pericolul care-i învăluia. Iată cum descria, în iunie 1987, Liubov Kovalevskaia, acea dimineaţă de sâmbătă: „Toate drumurile erau acoperite cu apă şi nişte lichid alb. Totul era alb, spumos, toate bordurile... Am mers mai departe şi am văzut un poliţist aici, altul dincolo, niciodată n-am văzut atâţia poliţişti în oraş. Nu făceau nimic, doar stăteau în diverse locuri, la Poştă, la Palatul Culturii. Ca şi când era lege marţială. A fost un şoc destul de mare. Dar oamenii mergeau normal, erau copii peste tot. Era foarte cald. Ania, fiica mea, plecase la şcoală. M-am întors acasă şi am zis: «Mama, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar n-o lăsa pe Nataşa (nepoata mea) afară din casă, iar când Ania revine de la şcoală, du-o direct în casă». Dar nu i-am zis să închidă geamurile... M-am întors în piaţa centrală... Reactorul era destul de vizibil, se putea vedea că ardea şi că zidul era spart. N-am ştiut nimic toată ziua. Nimeni n-a zis nimic. Ei bine, au zis că a fost un incendiu. Dar n-au suflat un cuvânt despre radiaţii. Ania s-a întors de la şcoală şi-a zis: «Mama, am făcut educaţie fizică afară pentru aproape o oră». Ce nebunie!“. 

Foto: Autobuzele cu evacuaţi părăsesc Prîpeatul; Sursa: Igor Kostin

Ziua 2. Calm şi ordine 

Tăcerea în care se afundaseră autorităţile sovietice a fost spartă de nivelurile enorme de radiaţie la care se ajunsese la miezul zilei de 27 aprilie. La ora 14.00, a început evacuarea populaţiei, după ce din difuzoarele răsfirate în oraş s-a auzit mesajul următor: „În atenţia rezidenţilor oraşului Prîpeat! Consiliul Popular vă informează că, din cauza accidentului de la Centrala nucleară Cernobîl din oraşul Prîpeat, condiţiile radioactive din vecinătate se deteriorează. (...) Pentru ca oamenii să fie în siguranţă şi cât mai sănătoşi posibil, copiii fiind o prioritate majoră, suntem nevoiţi să evacuăm temporar cetăţenii din oraşele aproapiate de Regiunea Kiev. (...) Este recomandat să vă luaţi cu voi documentele, câteva bunuri personale esenţiale şi nişte mâncare, pentru orice eventualitate. (...) Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să fiţi ordonaţi în acest proces de evacuare pe termen scurt“.

Oamenii au avut la dispoziţie numai două ore pentru a-şi strânge bruma de lucruri pe care o considerau necesară pentru o relocare temporară. Cei 43.000 de cetăţeni ai oraşului Prîpeat au fost băgaţi în 1.200 de autobuze, iar în trei ore şi jumătate, oraşul era aproape gol. Pe străzi umblau numai militari, lucrătorii la centrala nucleară şi diverşi lichidatori. Nu s-a produs nici panică, nici revoltă. Locuitorii şi-au părăsit pentru totdeauna casele, cu calm şi ordine. „Şiruri de autobuze înghesuite au părăsit oraşul. Unul lângă altul, ca nişte gândaci imenşi, kilometru după kilometru. Traficul era nebunesc. Numai un supravieţuitor al celui de-Al Doilea Război Mondial îşi poate imagina o scenă similară“, declara unul dintre locuitori. 


Foto: Evacuaţii au ajuns în satul de refugiu, Ternopilske; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Zilele 3 şi 4. Când tac ruşii, vorbesc americanii

Anunţul public privind accidentul nuclear a venit, însă, abia a treia zi, pe 28 aprilie, la ora 21.00. Totuşi, mai potrivit ar fi termenul de menţiune, decât de anunţ, pentru că nu s-a comunicat decât că a avut loc un accident la Cernobîl şi că „se iau măsuri pentru eliminarea consecinţelor accidentului. Se oferă ajutor celor afectaţi. S-a stabilit o comisie guvernamentală“. După aceea, programul televizat a continuat cu o emisiune despre diversele probleme nucleare ale Americii, iar programul radio, cu una de muzică clasică. Ştirea a fost, însă, completată a doua zi. Presa sovietică a adăugat şi că două persoane au murit în incidentul de la Cernobîl, o parte a clădirii reactorului a fost distrusă, iar locuitorii din Prîpeat au fost evacuaţi.

Desigur, aceste informaţii au trecut graniţele URSS, ca şi norul radioactiv care s-a ridicat din Cernobîl. Totuşi, primele detalii reale despre accident au venit pe 29 aprilie, când un satelit american a transmis la Washington fotografii cu tavanul reactorului explodat. Primii care au început să distribuie tablete de iod populaţiei au fost polonezii, care au luat această decizie imediat după aflarea veştii despre explozie şi ridicarea norului radioactiv. 

Foto: Pentru a linişti populaţia, autorităţile au adus la Cernobîl diverşi artişti ruşi. Aici, le cântă muncitorilor Iosif Kobzon; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC 

Ziua 6. Trăiască muncitorii! 

În această tragedie mascată, autorităţile sovietice au hotărât să continue să-şi joace rolul de bufoni şi pe 1 Mai, marea zi de celebrare a muncitorilor de pretutindeni. În vreme ce vântul îşi schimba direcţia şi începea să bată cu putere înspre Kiev, mărind astfel aria de contaminare radioactivă, în marile oraşe ale Ucrainei şi Belarusului (care fusese deja afectat radioactiv), s-au organizat frumoase parade, cu copii râzând şi tineri mărşăluind cu steaguri, pancarte şi pangilici în mâini. Optimismul muncitorilor se împletea armonios cu anunţurile oficialilor despre depăşirea planurilor cincinale în agricultură şi industrie. Numai că în tribunele desemnate înalţilor funcţionari cam bătea vântul, nu se îngrămădiseră ca altădată să ia parte la sărbătoarea muncii, alături de oamenii de rând.

Se pare că oficialii din Kiev îşi protejaseră familiile preventiv şi îşi trimiseseră copiii departe de pericolul radioactiv. Pentru restul populaţiei, această măsură a venit abia pe 6 mai, când şcolile au fost închise şi copiii relocaţi. Aşadar, numărul evacuaţilor s-a ridicat la 500.000 – dintre care 140.000 n-au revenit niciodată acasă. După 11 zile de la accident, radioul din Kiev a avertizat populaţia să nu mănânce legume cu frunze şi să stea în casă cât de mult posibil. 

Curând au început să apară şi primii morţi din cauza iradiaţiilor: pe 9 mai, a murit, la 23 de ani, locotenentul Volodimir Pravnik, primul pompier care a ajuns la reactor. A fost urmat, a doua zi, de Olexandr Akimov, care suferise arsuri de la radiaţii pe 100% din corp. Amândoi au fost decoraţi de URSS, cu Ordinul Lenin, respectiv cu Ordinul „Pentru Curaj“ gradul III. 

Foto: Cetăţenii din Kiev aşteaptă să fie verificaţi pentru iradiaţii, 9 mai 1986; Sursa: chernobylgallery.com

Ziua 19. Estimările 

Au trebuit să treacă 19 zile până când liderul sovietic Mihail Gorbaciov să facă orice declaraţii publice privind accidentul nuclear. Pe 14 mai 1986, Gorbaciov a apărut la televiunea de stat şi a declarat: „Recent, am fost loviţi de un dezastru, accidentul nuclear de la Cernobîl. A afectat profund poporul sovietic şi a perturbat opinia publică mondială“. A continuat spunând că în urma accidentului, numărul morţilor s-a ridicat la 9, iar al răniţilor la 299.

Desigur, acelea au fost nişte cifre mai mult decât relative. Astăzi, Cernobîlul a lăsat nenumărate statistici, greu de expus exhaustiv. Totuşi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii un raport conform căruia 240.000 de muncitori au fost aduşi la Cernobîl în perioada 1986-1987. Peste 600.000 de persoane au primit certificate speciale pentru că au fost lichidatori la Cernobîl între 1986 şi 1992. În anul 1995, Ucraina a confirmat că 125.000 de oameni au murit din cauza efectelor radiaţiei, iar în 2005, un raport ONU estima că, deşi doar 50 de oameni au murit în primele luni după accident, până la 9.000 de oameni ar putea muri din cauza cancerului dezvoltat după expunerea la radiaţii. Totuşi, nu s-a realizat niciun studiu guvernamental cu privire la efectele pe care expunerea la radiaţii le-a avut asupra muncitorilor, a lichidatorilor şi a populaţiei din împrejurimi. 

Foto: În 1990, copiii din zonele contaminate radioactiv au primit tratament medical în străinătate, la invitaţia diverselor guverne; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC 

Viitorul: o mare centrală solară 

În prezent, Prîpeatul este un oraş-fantomă, în timp ce Cernobîlul se transformă. Reactorul 4 a fost acoperit, în decembrie 1986, cu un prim sarcofag de beton, iar în 2016, cu o a doua structură. Celelalte trei reactoare au fost închise, iar construcţia la reactoarele 5 şi 6, sistată. În jur, s-a instituit o zonă de excludere de 30 de kilometri, puternic contaminată radioactiv, unde nu este recomandată locuirea. Totuşi, în jur de 200 de persoane, în special oameni din sate, s-au întors pentru a-şi trăi bătrâneţea acasă. Dacă oraşul a fost complet abandonat, Cernobîlul a fost redirecţionat către cercetare în diverse domenii, iar din 2017, s-a semnat un contract pentru construcţia unei mari centrale solare.

Click aici pentru a citi un interviu cu Emanuel Lupşa, specialist în raze X pe adevărul.ro

""