Autor 17297 vizualizări


Dacă Shakespeare a împrumutat masiv pentru naraţiunile sale din Vieţile paraleleale lui Plutarh, Cronicile lui Holinshedsau Istoriile Tragiceale lui Belleforest, în cazul lui J.R.R. Tolkien (1892-1973) nu vom găsi analogii la fel de clare. Vom găsi în schimb o efervescenţă de literatură şi mitologie nordică, iar acestea vor colora universul Pământului-de-Mijloc şi îi vor conferi o formă foarte apropiată de vechile epopei, lucru recunoscut chiar de autor în scrisorile sale. Desigur, opera lui Tolkien nu se poate descifra doar printr-o explicaţie singulară, dar numeroase teme şi motive pe care le explorează scriitorul sunt cărămizile cu care acesta îşi construieşte propria epopee modernă, presărată cu brutalităţi, dar şi compasiune.

Tolkien medievistul cunoştea îndeaproape engleza veche, engleza medie, nordica veche, precum şi multe alte limbi (inclusiv gotica), menţionând de altfel că principala sa muzăa fost lingvistica. A studiat amănunţit poemul Beowulf, Volsunga Sagaşi multe alte poveşti nordice, cu care îşi încânta prietenii de la King Edward’s School. Pasiunea pentru lumea nordică nu se limitează însă doar la cursurile Universitaţii din Oxford. În 1925, împreună cu colegul E.V. Gordon, Tolkien întemeiază un Viking Club, unde studenţii veneau să socializeze şi să citească saga islandeze. Apoi va fonda încă un club, The Coalbiter, transformat ulterior în societatea literară The Inklings, care încuraja studiul epopeilor în limba originală. Şi era destul material de digerat, căci poezia scaldică fusese dintotdeauna o pasiune a nordicilor, iar după colonizarea islandezilor din secolul al X-lea se va îmbina cu noua tradiţie a povestirii în proză, ducând la compunerea a zeci de epopei, consemnate în scris două-trei secole mai târziu.

 

De la „mediaeval romance” la Saga Inelelor Puterii

Deşi pline cu mult material legendar, epopeile de familie – cea mai cunoscută categorie de saga – ne oferă un tablou viu şi colorat al istoriei şi societăţii scandinave, povestind despre faptele eroice ale membrilor marcanţi ai comunităţii islandeze, despre onoare şi răzbunare, poeţi sau iubiri. Cinci dintre acestea sunt cu adevărat maiestuoase şi au contribuit la conturarea unor faţete ale lumii din Stăpânul Inelelor:Eyrbyggja Saga, Saga lui Egil, Laxdale Saga, Saga lui Grettir şi Saga lui Njál. Dar şi alte tipuri de poveşti s-au încropit în ceaunul magic al lui Tolkien. Epopeile istorice, despre regii norvegieni (Heimskringla), sau aventurile nordicilor din Faeroe şi Orkney (Foerevinga Sagaşi Orkevinga Saga) au furnizat obiceiuri, peisaje şi tactici de luptă. Aventurile cu troli şi dragoni, marile călătorii, vânătorile de comori nu sunt nici ele de neglijat, la fel ca şi Fornaldarsijgur(saga vremurilor vechi), care abundă în elemente mitice:Volsunga Saga(Cântecul Nibelungilor în variantă scandinavă), Hervarar Sagasau povestea regelui Hrolf.

Dacă în 1944, Tolkien foloseşte pentru Stăpânul Inelelor(publicat în 1954-55) descrierea de „mediaeval romance”, 12 ani mai târziu, când îi scrie editorului său, Sir Stanley Unwin, va vorbi despre Saga Inelelor Puterii. Încadrarea se poate explica prin mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi pretenţia de istoricitate, relatarea evenimentelor ca într-o cronică. Apoi, mai menţionăm impresia de realism a locurilor şi a faptelor, interesul mare pentru genealogii, pasiunea pentru descrierile de personaje, abundenţa acţiunii. Grija lui Tolkien pentru toate aceste amănunte, de geografie, cronologie sau personaje amintesc din plin de modul cum lucrau şi islandezii. Dincolo de complicatele sale hărţi, Tolkien ne atrage atenţia în scrisorile sale că universul pe care îl creează poate fi lesne situat în emisfera nordică, pretinzându-se nu o versiune mitică a acestuia, ci pur şi simplu o istorie foarte veche a sa.

 

Tolkien creează un cadru coerent şi verosimil

Interesul pentru genealogie poate că ar plictisi pe mulţi, dar în niciun caz pe nordici. Gradul de detaliu cu care Tolkien ne prezintă înrudirile hobbiţilor (şi nu numai) este în consonanţă cu multele pagini dedicate genealogiilor din Saga lui Njál, Saga lui Knilsau Saga regelui Heidrek. Tipul de caracterizare scurtă, dar care individualizează, cu păstrarea aurei eroice, prevalează în Stăpânul Inelelor, dacă ne gândim la Samwise, Legolas, Gimli, Boromir sau Eowyn. Aceeaşi concentrare pe un grup mai mare de eroi o găsim şi în Saga lui Njal, de exemplu, unde locul central îl ocupă Gunnar, Najl şi Kari, dar şi eroii secundari, Hallgerd, Bergthora sau Flosi, au un rol aproape la fel de important în naraţiune.

Festinul aventurii străluceşte cel mai tare în epopei. În Saga lui Njalcălătoriile pe mare, luptele, crimele, răzbunarea, ambuscadele, incendiile zboară unele după celelalte, cel mai mare impact avându-l scenele cu multă violenţă:decapitarea lui Thrain, defensiva lui Gunnar în faţa Hlidarendei, mistuirea fiilor lui Njal. Şi în Saga regelui Heidreksecvenţele în succesiune rapidă de dueluri, răbufniri de berserk, expediţii, fratricid, exil, suicid şi vendetă solicită la maximum cititorul. Iar Stăpânul Inelelorabundă în lupte memorabile:bătălia cu Uruk-Hai pe Amon-Din, lupta dintre Gandalf şi Balrog, atacul olifanţilor, răzbunarea enţilor pe Saruman, revenirea lui Eomer la Helm’s Deep şi o sumedenie de alte exemple. Ca şi în epicul nordic, poveştile de dragoste ocupă un spaţiu foarte restrâns.

Referitor la calitatea istorică a creaţiei tolkiene, s-a vorbit mult despre diferenţa mare dintre produsul unei imaginaţii fertile şi evenimentele reale care au stat la baza multor epopei, ca, de pildă, nimicirea burgunzilor de către huni din anul 437 ca pretext pentru Cântecul Nibelungilor. Dar, referindu-ne strict la saga, aici şi luptele cu troli au valenţe istorice. Ideea de bază este că undeva, cândva, haosul se apropia şi el trebuia oprit. Tolkien creează un cadru coerent şi verosimil în interiorul logicii sale, folosindu-se de propriile anexe în alcătuirea istoriei, aşa cum şi autorii islandezi s-au folosit de Landnámábokpentru a scrie epopeile de familie. În acest sens, universul lui Tolkien se prezintă ca o adevărată istorie a umanităţii.

 

Elfii şi dwarfii, prezenţe constante în literatura nordică

Faptul că opera lui Tolkien poate fi pusă pe raft alături de naraţiunile nordice o mai dovedesc şi alte similitudini. Hobbiţii amintesc întrucâtva de personalitatea nordicilor, prin generozitate, ospeţe şi obsesia pentru strămoşi. Veşmintele lor strălucitoare amintesc de luxul pe care îl prefera Egil. Se poate discuta mult şi pe seama analogiilor dintre personaje şi diverse elemente nordice. Frodo a fost asociat cu regele Frothi din Heimskrignla, cu Froda din Beowulfsau cu vechile cuvinte din anglo-saxonă, „frod”, şi nordica veche, „frothi” (=înţelept). De asemenea, numele poate face aluzie şi la Freyr, zeul fertilităţii, iar legătura are sens:Frodo salvează lumea de sterilitatea Mordor-ului. Speculând asupra unor astfel de idei, înţelegem mai bine Stăpânul Inelelorca o contribuţie la tradiţia literaturii mitice.

Tolkien se inspiră, dar încearcă şi să depăşească legendele nordice. Despre elfi aflăm din Edda lui Snorri, care menţionează elfii luminii şi ai întunericului, sau din Saga regelui Heidrek, care povesteşte despre regele Alfar, fiica acestuia, Alfhild şi căminul elfilor, Alfheimar. În multe privinţe, elfii se asemănau cu oamenii şi se înţelegeau cu aceştia. Tolkien îi numeşte poporul stelelor, Eldar. Unii dintre ei au fost însă capturaţi şi înrobiţi, dând naştere rasei orcilor. Pe ceilalţi îi clasifică în Calaquendi (ai luminii) şi Moriquendi (ai întunericului), şi doar primii sunt rechemaţi acasă din Pământul-de-Mijloc. Problematica nemuririi, a călătoriilor şi a complexitaţii interacţiunii lor cu oamenii depăşesc însă subiectele din literatura nordică. Aluzii la relaţiile cu oamenii apar totuşi, dacă ne gândim la exemplele Alfhild şi Sigurth Hring sau regele Helgi şi o femeie-elf din mai multe saga. Alte asemănări regăsim în darul vindecării şi în talentul fierăritului. Zeul-fierar Volund mai era supranumit liderul elfilor.

Dwarfii (dvergar) sunt şi ei o prezentă constantă în literatura nordică, iar Tolkien nu se sfieşte să preia, de pildă, numele celor 16 din Hobbituldin catalogul dwarfilor (Dvergatal) din Voluspa. Mai mult, dacă tot vorbim de nume, Gandalf apare în ambele Edde, la fel ca şi atributul lui Thorin de Oakenshield (Eikinskjaldi). Desigur că nici Gimli, singurul dwarf care părăseşte Pământul-de-Mijloc, nu este străin în tot acest amestec:Snorri ne descrie o mare sală, mai strălucitoare ca soarele, la sud de ceruri, care se cheamă Gimle. În epopei, dwarfii vindecă (în Haralds Saga Hringsbana), făuresc arme magice (în Áns saga bogsveigis), ajută decisiv la sarcini grele (Karasonar din Kara Saga) şi sunt mari creatori şi iubitori de bogăţii. Povestea cuplului Aldarion-Erendis, a dwarfului Mim, şi, desigur, a companiei lui Thorin sunt doar câteva dintre multele similitudini cu aceste fiinţe, invocate de Tolkien mai mult ca în orice operă nordică.

 

Obiecte din universul lui Tolkien, nelipsite în epopei

Astfel de analogii pot fi realizate cu orice personaje. Pentru că spaţiul nu ne permite, vom aminti pe scurt doar câteva. Gandalf poate fi până la un punct asociat cu Odin, ca înţelepciune, curaj, putere, tărie sufletească. Şi, mai concret, şi el se deghizează, adoptă diferite nume, îşi depăşeşte propria moarte, practică magia. Chiar seamănă cu zeul, un bătrân înalt cu barbă cenuşie şi o pălărie mare (cum apare în Saga lui Olaf Tryggvason). În schimb, partea plutoniană, morbidă, a lui Odin, care este nemuritos, cunoaşte tainele necromanţiei, provoacă lupte şi îşi ucide semenii, poate fi asimilată lui Sauron. Saruman şi Radagast îi invocă pe Loki şi Freyr. Enţii par a face aluzie la rolul activ pe care îl joacă natura, ea însăşi personaj şi susţinătoare a echilibrului, dacă facem conexiunea şi cu Yggdrassil, axis mundiîn miturile nordice.

Era de aşteptat ca şi păsările răpitoare să fie prezente, dacă Gandalf este o imagine a lui Odin. Zeul se preface uneori în şoim, ca de pildă în Saga regelui Heidrek, unde cei doi se întrec în ghicitori, iar când zeul pierde, pentru a se feri de mânia regelui, se metamorfozează. Ceva asemănător cu Nazgûl găsim în aventurile lui Bosi şi Herraud, dar mai probabil sunt apariţii ale naturii pervertite a omului, create pentru a echilibra binele şi răul. Dragonul Smaug are însă corespondenţe mai clare:duşmanul lui Beowulf, Fafnir, cel ucis de Sigurd sau Nithhogg, care roade rădăcinile arborelui lumii.

Multe obiecte din univerul lui Tolkien sunt nelipsite din epopei. Cel mai important, inelul, îl întâlnim bunăoară în Volsunga Saga, drept proprietatea blestemată a dwarfului Andvari. Apoi, îl mai avem pe Draupnir, inelul pe care Odin îl aşează pe rugul lui Baldur, un analog semnificativ pentru că la fiecare nouă zile producea alte opt inele. Inelul lui Sauron controla şi el nouăsprezece obiecte. În plus, inelul ca obiect de putere face parte din tradiţia nordică a marilor inele ţinute în temple şi folosite pentru întărirea jurămintelor. În Stăpânul Inelelor, Gollum jură pe nepreţuit că nu îi va face rău lui Frodo. În afară de inele, armele (Anduril, sabia lui Aragorn), armurile (Mithril cea făurită de elfi), stindardele sau tema preluării obiectului de la mort (sabia Sting), a împărţirii aceluiaşi scut (Eowyn şi Merry), obiceiul de a dărui obiecte de mare semnificaţie (gestul lui Galadriel) îşi găsesc şi ele numeroase corespondenţe în Heimskringla şi nu numai.

 

Tolkien a construit, de fapt, propria epopee

La fel de interesante sunt şi sinonimiile de obiceiuri, care ne arată încă o dată cât de apropiată este lumea lui Tolkien de cea a spaţiului nordic. Concursul de ghicitori deja l-am menţionat. Bilbo câştigă inelul de la Gollum în acelaşi mod cum câştigă Odin în faţa uriaşului Vafthrudnir:adresându-i o întrebare personală, la care numai el ştia răspunsul. Runele alfabetului Cirth, de care Tolkien s-a ocupat cu mare grijă filologică, apar cu precădere în inscripţii magice şi vrăji (ca pe uşile Moriei sau harta lui Thror), aluzie la înţelepciunea şi puterea pe care le reprezintă în cultura nordică.

Numeroase nume pot fi descifrate pornind de la engleza veche:Eowyncompus din „eo” – cal, „wyn” – bucurie;Isengardcompus din „isen” – fier şi „geard” – aşezământ;Grima – mască etc. Dar asemenea explicaţii nu sunt întotdeauna aplicabile. Oricum, cert este că Tolkien, pentru a micşora discrepanţa între volumul mitologico-literar al lumii clasice şi cel anglo-saxon, aspiră să umple golul folosindu-se de cultura scandinavă şi creând o posibilă mitologie care s-ar potrivi spaţiului anglofon. Iar pentru aceasta, el acaparează tot felul de cutume pe care le întâlneşte în saga sau în poemul Beowulf. Modul cum se desfăşoară vizita la curtea lui Theoden se aseamănă cu ce se petrece la sediul regelui Hrothgar.

În materie de guvernare putem observa multe similarităţi. Relaţiile dintre căpetenii sunt unele care implică servicii şi răsplată. Când majordomul din Gondor, Denethor, vrea să ceară ajutorul Rohan-ului, îi trimite lui Théoden o săgeată cu pene negre şi vârf roşu. Acelaşi obicei îl aveau şi regii norvegieni când chemau vasali din zonele rurale. Majordomii, chiar dacă nu sunt o instituţie ca în Gondor, apar totuşi în mai multe epopei, ca, de exemplu, cea a lui Olaf Tryggvason. Obiceiurile funerare rezonează cu descrierile din Beowulf, iar descinderea într-un tumul care ascunde spiritul neliniştit al unui erou amintesc de înfruntarea mamei lui Grendel în Beowulf, intrarea lui Grettir în mormântul lui Kar sau trezirea lui Angantyr în Sagalui Kormák. Peşterile (a lui Gollum), monştrii care păzesc diverse locuri (Minas Morgul), celebrarea victorioşilor (după Helm’s Deep), negocierile dificile (împarţirea tezaurului lui Smaug), intervenţia destinului (la Pelennor), testarea eroului (Galadriel în faţa inelului), visele premonitorii (cele ale lui Arwen) sau practicarea compasiunii (Frodo faţă de Gollum) sunt alte aspecte de luat în seamă pentru comparaţie.

Mult mai multe sunt de analizat în această cultură eroică pe care o construieşte Tolkien, de la peisajele dominate de munţi, păduri şi mlaştini până la virtutea neasemuită a personajelor emblematice. Este un univers de o bogăţie uimitoare, în care, după cum am încercat să atragem atenţia, autorul încorporează un alt univers la fel de ofertant, cel al epopeilor nordice, pe care îl cunoştea atât de bine, încât ni se pare că toate paralelele ce pot fi surprinse sunt mai degrabă un rezultat al unei fuziuni inconştiente. Desigur că influenţele nordice sunt doar o parte a reţetei pentru Pământul-de-Mijloc. Şi Tolkien a absorbit atât de bine materialele care i-au stat la dispoziţie încât a reuşit să ţeasă o poveste mult mai complicată şi mai provocatoare decât suma ingredientelor. Este propria sa epopee, una care merită să fie explorată mult mai pe îndelete, deoarece, şi graţie lui Peter Jackson, este unul dintre acele produse culturale care vor dăinui multă vreme în memoria colectivă.

 

 

Bibliografie selectivă:

Burns, M., Perilous Realms:Celtic and Norse in Tolkien’s Middle Earth, Toronto, 2005

Chance, J., Tolkien the Medievalist, Londra, 2003

Shippey, T., J.R.R. Tolkien:Author of the Century, Londra, 2000

Shippey, T., The Road to Middle-earth, New Yor, 2003

St. Clair, G., Tolkien’s Cauldron:Northern Literature and The Lord of the Rings, Carnegie Mellon, 2000

Tyler, J.E.A., The Tolkien Companion, New York, 1976