Autor 11274 vizualizări


Cercurile militare au reprezentat o formă organizatorică adaptată unui demers socio-cultural modernizator. Nevoia de modernizare în domeniul militar a fost acută, împrumutirile, în special instituţionale, din armatele occidentale, cu referire deosebită către armata franceză făcându-se simţite în organizarea instituţiilor armatei romaneşti nu însăşi în mentalitatea conducătorilor.

Teoria conservatoare a formelor fără fond, în măsura în care poate fi considerată o realitate greu de contestat nu a ocolit instituţia armatei române.

Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului XX, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor.[1]

În căutarea unui local propriu

Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar[2]care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului.

Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentrusi 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări.

La 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I.[3]

Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar[4]unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei.

Dispute “creatoare”

Din raţiuni de ordin financiar începerea construcţiilor la viitorul palat a fost supusă amânării în repetate rânduri până la începutul anului 1911 când Nicolae Filipescu, fiind declarat titularul Ministerului de Război în cabinetul conservator insalat la finele anului 1910, a dispus ca instituţia pe care o conducea să ofere o donaţie de 200.000 lei pentru demararea lucrărilor de construcţie. Deasemenea el s-a implicat efectiv in materializarea proiectului acordând o serie întreagă de alte facilităţi pe durata mandatului său. Numai datorită acestui sprijin din partea omului politic conservator s-a putut trece, după mulţi ani de aşteptare, la începerea construcţiei clădirii.[5]

Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu  care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori.

În anii 1911-1914 disputele dintre cele două tabere au fost multiple întârziind într-o măsură însemnată mersul lucrărilor. Vasile Zottu prevâlandu-se de funcţia sa oficială, a reuşit uneori să-şi solidarizeze comitetul de directive al Cercului si comisia pentru supravegherea mersului construcţiei.

Problema financiară care s-a dovedit a fi un adevărat obstacol pentru începerea construcţiei vreme de mai mulţi ani a fost rezolvată datorită în primul rând donaţiei Ministerului de Resort. Fondul aflat la dispoziţie pentru construirea palatului era de aproximativ 470.000 lei sumă care era suficientă pentru faza de început.

Antrepriza Blekman-Moscovici a fost insarcinată cu execuţia lucrărilor în 1911 executându-se săpăturile pentru fundaţia viitorului palat. Din cauza conflictului Zottu-Maimarolu lucrările au înaintat lent, până în anul 1913 când lucrările au fost sistate, clădirea a fost ridicată până la cota de 8 metri, construindu-se fundaţiile si placa de beton armat. În cursul anului 1914, construcţia Palatului Cercului Militar s-a încheiat la roşu si s-a învelit. În campania anului 1915 s-au continuat o serie de finisaje si lucrări mai ales la etajele 3 si 4 precum si la terasă. La sfârşitul anului clădirea era practic gata;se punea la acea dată problema ultimelor finisaje interioare şi exterioare şi a dotării cu mobilier pentru ca la începutul lui 1916 Palatul să reprezinte deja un reper urbanistic al Bucureştiului.[6]

În anii Războiului

Intrarea României în Primul Război Mondial pe 25 august 1916 a insemnat o nouă etapă şi în viaţa noului construit Palat. Întreaga capitală a fost supusă bombardamentului aerian fenomen care până atunci era total necunoscut populaţiei bucureştene. Timp de câteva săptămâni forţele aeriene duşmane au bombardat Bucureştiul provocând distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.[7]

Toamna anului 1916 a consemnat două evenimente de tristă însemnătate, primul la nivel general Bucureştiul fiind ocupat de forţele inamice iar al doilea la nivel particular pentru Cercul Militar, generalul Vasile Zottu s-a sinucis in locuinţa sa din strada Golescu nr.1.

În timpul ocupaţiei germane Palatul Cercului Militar a fost transformat în închisoare pentru prizonierii români si ruşi capturaţi de inamic. În acelaşi timp a devenit postul principal de gardă al oraşului Bucureşti. În timpul celor doi ani de ocupaţie Palatul transformat in corp de pază, a devenit un fel de simbol al ocupaţiei germane.[8]

In luna noiembrie a anului 1918 au revenit la Bucureşti familia regală şi guvernul. Pentru sediul Cercului Militar Bucureşti perioada de ocupaţie a fost una de tristă amintire ca pentru toata ţara de altfel. Perioada postbelică a însemnat si necesitatea de a termina si inaugura acest edificiu.

În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat sa facă faţă unui proces intentat de antrepriza Blekman si Moscovici, constructorii clădirii. Din cauza intrării României în război, nu s-au mai putut achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a adresat Ministerului de Război care a propus un arbitraj acceptat de Comitetul de Directive al Cercului Militar. Prin decizia acestui tribunal instituit ad-hoc Cercul Militar a fost obligat sa plăteasca atreprizei suma de aproximiativ 835.000 lei, astfel procesul a încetat.

Ultimele retuşuri

Anul 1922 a fost cel mai bogat în ceea ce priveşte lucrările de detaliu ale clădirii. Pe baza unor sume acordate de Ministerul de Război s-a putut trece la amenajarea hotelului la etajul 1 si a etajului II. În cursul aceluiaşi an s-a completat instalaţia electrică, s-au definitivat lucrările de mozaic la pardoseli si cele de feronerie la uşi şi ferestre, s-au parchetat diferite săli.

În ceea ce priveste mobilierul, acesta a fost achizioţionat din Germania şi a fost transportat de Casa Fuller&Kohler realizându-se pe cale maritimă si pe cale ferată. În luna decembrie 1922 mobilierul a sosit în ţară şi a început sa fie instalat in sălile Palatului. O altă lucrare importantă a constat în montarea instalaţiilor de încălzire si ventilaţie realizată deasemenea în luna decembrie a anului 1922. Din fondurile Cercului Militar s-a amenajat pe locul din faţa Palatului o grădină, care a fost terminată în luna aprilie a anului 1922.

Deşi nu fusese complet terminat Palatul Cercului Militar a fost in anii 1919-1923 gazda unor importante activităţi pentru armată în toată această perioadă au funcţionat sala de scrimă, popota sau biblioteca.[9]

În sfârşit…Inaugurarea

Inaugurarea a fost decisă de conducerea Cercului sa aibă loc pe data de 4 februarie 1923. La festivitate au luat parte Regele Ferdinand, Regina Maria, Principele Nicolae[10], generalul Gh.Mărdărescu-Ministrul de Război, Constantin Cristescu, seful Marelui Stat Major, etc. IPS Mitropolitul Primat Miron Cristea asistat de arhimandriţii Gordun Galaction si Gheronte Nicolau, precum si de arhidiaconii Antonie si Nicodim au oficiat serviciul religios de sfinţire a localului.În continuare generalul Victor Zottu a făcut o ampla prelegere asupra istoricului Palatului de la lansarea ideii până la finalizarea construcţiei. După slujbă a urmat  vizita suitei regale in saloanele localului proaspăt inaugurat. Festivitatea s-a incheiat in jurul orei 13:00. Seara începând cu orele 21:00 Regele şi Regina au participat la balul desfăşurat în saloanele Cercului Militar. Reuniunea la care a participat majoritatea lumii bune a Bucureştiului s-a incheiat în jurul orelor 5:00 dimineaţa. Se remarcă la ceremonia de inaugurare absenţa aproape în totalitate a oamenilor politici aceasta având explicaţie poate  în caracterul apolitic pe care armata română încerca sa îl afişeze.

Drumul parcurs de Palatul Cercului Militar din Bucuresti de la stadiul de idee la momentul inaugurarii a fost unul anevoios. Fie că a fost vorba de probleme de ordin financiar, de ocupaţia germană sau de dispute intestine toate au fost obstacole care au făcut ca edificiul să fie inaugurat abia la peste 20 de ani de la ideea iniţială.

Bibliografie

Petre Otu, Cercul Militar National.Istoria unui palat, Bucuresti, 2004

Serban Radulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucurestii in anii Primului Razboi Mondial, Bucuresti, 1993

Cristian Moisescu, Un monument bucurestean disparut-Biserica Manastirii Sarindar, în Revista Muzeelor şi Monumentelor Istorice, 1976

Ion Mamina, Monarhia Constitutionala in Romania, 1866-1938, Bucuresti, 2000

 

NOTE

[1]Petre Otu, Cercul Militar National.Istoria unui palat, Bucuresti, 2004, p11.

[2]Cristian Moisescu, Un monument bucurestean disparut-Biserica Manastirii Sarindar, Revista Muzeelor Monumentelor Istorice, 1976, p 61.

[3]Ion Mamina, Monarhia Constitutionala in Romania, 1866-1938, Bucuresti, 2000, p.383

[4]Cristian Moisescu, op. cit.

[5]Pentru istoria guvernarilor conservatoare:Ion Bulei, Conservatori si conservatorism in Romania, Bucuresti, 2000

[6]Petre Otu, op.cit., p.38

[7]Pentru Romania in Primul Razboi Mondial:Constantin Kiritescu, Romania in anii Primului Razboi Mondial, Bucuresti, 1987.

[8]Serban Radulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucurestii in anii Primului Razboi Mondial, Bucuresti, 1993, p.66-78

[9]Petre Otu, op. cit., p.50

[10]Principele Carol nu a participat pentru ca a efectuat in acelasi timp o vizita in Italia