Cum s-a filmat Marele Război. „O vinit don’ prefect, dă-i drumu’!”

Autor 3185 vizualizări


Continuăm călătoria noastră prin lumea inedită a Primului Război Mondial aducând în atenția cititorilor un fragment de istorie și o scurtă biografie a unuia dintre primii operatori de film români: Constantin Ivanovici. Dar, până acolo, vă mai amintiți de filmele alb negru ale copilăriei noastre, de scheciurile ori dramoletele din filmele mute pe care le gustau bunicii noștri în tinerețe? Iată cum a început la noi această poveste minunată care este cinematograful, cel care, de un secol și ceva, a cucerit inimile tuturor... 


Până la izbucnirea Primului Război Mondial, cinematograful se răspândește pe tot teritoriul României. Despre o industrie cinematografică românească nu putem însă vorbi – totul este efemer și stă sub semnul improvizației, al reticenței autorităților față de film. Cu toate acestea, în mai toate orașele și orășelele României vechi au apărut cinematografele, adunând în jurul lor cohorte de curioși.  

„O vinit don’ prefect, dă-i drumu’!” 

Unul dintre primii regizori români, Jean Mihail , descrie derularea unui spectacol de cinema în orașul copilăriei sale, Roman, unde se proiectează primul film românesc: „Războiul de Independență”. O sală cu aspectul unui coridor îngust și lung, în prelungirea unui restaurant de unde pătrund mirosuri de carne prăjită la grătar; în spatele ecranului, un gornist și un toboșar de la regimentul local de infanterie sună atacul sau bat în tobă, mimând plecarea la atac și loviturile de tun, din sală, 20 de soldați, aduși special, strigă Ura! la scenele de atac, iar entuziasmul lor molipseşte și publicul, care trăiește cu intensitate momentul luptei, strigând cot la cot cu soldații.

În primele rânduri stau oficialitățile locale, iar spectacolul începe întotdeauna după ce din sală se strigă: „O vinit don’ prefect, dă-i drumu’!” Un proiecționist rulează filmul, manevrând o manivelă, iar scenele de luptă se succed rapid și cele de dragoste mai încet. Așa crede de cuviință proiecționistul să utilizeze aparatul. Se strigă, se participă, se mănâncă semințe, se bea suc, iar un cinematograf din București afișează chiar un anunț: „Nu mâncați semințe, că mâncați bătaie” .

Preotul care anunţă la finalul slujbei: „Veniți diseară că deschid cinematograful” 

Peste tot, publicul e uimit şi direct implicat. La Brăila – povestește un martor – s-a proiectat o peliculă filmată dintr-o trăsură pe artera principală de promenadă din București: Lipscani-Calea Victoriei, iar publicul din sală a recunoscut magazinele și chiar pe unii dintre trecători, exclamând zgomotos la fiecare magazin sau figură cunoscută. Oricum, spectatorii sunt avertizaţi încă de la început că imaginile îi fac părtaș la acțiune și că nu trebuie să se sperie. Cu toate acestea, relatează același personaj din Brăila, „tatăl meu mi-a spus că vizionând Sosirea trenului în gara de la Ciotat a avut impresia că trenul este în sală și dacă nu se ferește din calea acestuia va fi lovit” .


Altădată, într-una dintre primele proiecții din mediul rural, filmul de Actualități reda o cursă de mașini, iar țăranii din sală au fugit având impresia că mașinile au intrat în sală și îi vor călca . Interesant este că inclusiv preoții sunt atrași de cinema – un preot din Galați deschide un cinematograf sătesc și, la sfârșitul slujbei, anunță sătenii: „Veniți diseară că deschid cinematograful”. Prețul biletului nu este chiar așa de ieftin – 1 leu spectacolul, iar leul este la paritate cu francul francez, dar nu contează. Participarea la vizionare merită orice preț, oamenii economisesc bani pentru a vedea un spectacol, iar copiii își vând colecțiile de timbre pentru a se furișa la film.  

Lumea serioasă crede însă că ceea ce avea să fie numită a șaptea artă „era mai mult o distracție de bâlci, un fel de panoramă. Foarte puțini oameni îi prevedeau un viitor strălucit” . Schimbarea avea să vină după momentul Marelui Război. Pe front se filmează, se experimentează, se învață meserie. În spatele frontului se vizionează filme de către soldații țărani. Astfel se pun bazele educării acestei categorii în spiritul receptării pozitive a artei cinematografice și a apropierii de aceasta. În permisii, mulți soldați vizionează filme – și conștientizează astfel funcția de divertisment a cinematografiei.

Un om care a făcut istorie pe frontul românesc al Marelui Război 

Constantin Ivanovici (1896-1978) își începe încă de la vârsta de 16 ani cariera în domeniul cinematografiei, învățând să manevreze aparate de proiecție și ulterior să filmeze de la operatorii francezi ai Casei Gaumont de la București. La vârsta de 17 ani, în decembrie 1913, pleacă la Paris, unde stă aproape un an și lucrează în industria cinematografică franceză, deprinzând tehnica filmării, a developării, a montării filmelor. Izbucnirea războiului îl silește să plece din Franța în toamna anului 1914.

În noiembrie 1916 se înrolează voluntar în armata română și devine operator cinematografic al Serviciului Fotografic şi Cinematografic al Armatei Române – SFCAR. Realizează prima filmare a acestui serviciu, „Iarna pe front”, a cărei proiecție va fi făcută în aprilie 1917, la Iași, în prezența regelui şi conducătorilor armatei. Ivanovici povestește însă că, sosind la brigada din munți, după ce s-a prezentat comandantului trupelor, acesta a exclamat: „Cinematograf îmi mai lipsea! Țara arde și baba se piaptănă” . Interesant este faptul că replica aceasta este pe același șablon cu cea spusă de generalul Petin lui Jean Luis Croze de la Serviciul Fotografic și Cinematografic al Armatei Franceze: „Domnule, noi aici ne batem, nu ne amuzăm!” Ivanovici relatează că, în ciuda reacţiei sarcastice, același personaj l-a rugat să-l filmeze cât mai des în preajma regelui care tocmai venise în vizită.


Pe parcursului anului 1917, Ivanovici a filmat diverse secvențe cu familia regală, generalul Berthelot, defilări, vizita lui Albert Thomas, un documentar intitulat „Chirurgia de Război”, apoi, la Mărășești, a realizat câteva reportaje împreună cu George Ercole, de la Pathé. S-a remarcat prin inițiativa de a monta și prezenta un film cu titlul „În jurul ultimelor lupte pe frontul român”, pe care el îl apreciază drept al doilea mare film istoric al cinematografiei românești, conținând secvențe reale filmate pe frontul român în vara lui 1917. Acest film a fost un succes, rulând la Teatrul Național din Iași cu sala plină, autorul fiind felicitat de oficiali ai armatei și de directorul teatrului, scriitorul Mihai Sadoveanu, care i-a spus: „Mă, țâncule, ai făcut o lucrare grozavă! Vei rămâne în istorie!”  În mai 1918, Constantin Ivanovici a fost demobilizat și a părăsit SFCAR, continuându-și cariera de cineast până în anii 1960. Desigur, Ivanovici nu a fost singurul operator de filmare de pe frontul românesc – la ceilalți vom face referire în următoarele episoade ale acestui serial. 

Ce NU se filmează 

Operatorul de pe frontul Primului Război Mondial nu are însă libertatea de a filma ce și unde dorește. Subiectul, locul, de multe ori personajele pe care le filmează îi sunt deja indicate de comandanții militari. Ca atare, el lasă imagini-document din perspectiva oficială. Rareori, dacă este înzestrat cu talent regizoral, surprinde imagini de forță, care conturează alte fețe ale războiului. Dar să nu uităm că și aceste imagini, posibil libere, nu scapă ochiului atent al cenzurii și pot fi tăiate la montaj.

După cum mărturisește C. Ivanovici, operatorilor români li se interzice să filmeze epidemia de tifos de la Iași, retragerea guvernului în Moldova ori imaginile apocaliptice ale incendiilor rafinăriilor de la Ploiești. Cu siguranță și acestea aveau valoare istorică de document, dar mai târziu puteau fi utilizate pentru o eventuală tragere la răspundere a celor vinovați pentru dezastrul românesc al campaniei din 1916. În plus, proiectarea lor ar fi contribuit semnificativ la scăderea moralului și a mobilizării societății.

Imagini-document din perspectiva oficială 

Se filmează în special în spatele frontului: defilări, decorări, vizite la spitale, la unități în refacere, populația sprijinind efortul de război, familia regală, vizite ale aliaților la Iași. Pe front se filmează mai rar și doar imagini demonstrative, propagandistice: tranșee, artileria în acțiune, ori plecarea la asalt.

„Iarna pe front”, prima filmare realizată de SFCAR, operator fiind Ivanovici, înfățișează armata română pe poziții şi se înscrie, prin compoziția ei, pe această traiectorie a mesajului subliminal: indiferent de condiții, noi suntem aici, rezistăm și vom învinge. Personajele filmărilor sunt armata (soldatul) și elita politico-militară (regele, regina, generalul Berthelot, alți generali români). Majoritatea personajelor sunt bărbați, femeile apar mai rar și doar în imaginile filmate în spitalele unde funcționează ca infirmiere.

Mare parte din filmările românești de pe front au misiunea de a întări pozițiile elitei conducătoare prin abundența filmărilor familiei regale, a liderilor politici și militari. Regina Maria, Regele Ferdinand sunt omniprezenți și activi, transmițând mesajul implicării lor în luptele și suferințele poporului român. Adesea apare și figura generalului Berthelot, alături de alți membri ai Misiunii Militare Franceze, tocmai ca o întărire a moralului armatei: iată, aliații noștri sunt lângă noi! Cu ajutorul Franței vom învinge! Sacrificiile membrilor misiunii franceze și ceremoniile funerare ale acestora sunt și ele adesea filmate. Dușmanul apare mai rar – din când în când sunt filmate coloane de prizonieri ori, de la mare distanță, se văd explozii ale obuzelor germane, alteori sunt prezentate edificii bombardate de dușman.

O privire de ansamblu asupra compoziției filmărilor efectuate pe frontul românesc ne impune câteva concluzii: în primul rând, documentarul filmat în vremea războiului are o multitudine de similarități cu cel filmat pe alte fronturi. Acesta răspunde unui comandament social imediat: de a servi ca armă ideologică împotriva adversarului. Toate imaginile cu soldați prezintă o armată funcțională, bine organizată, care va învinge dușmanul, dotată cu echipament nou și competitiv, defilări, parade, iar activitățile soldaților în timpul liber demonstrează moralul excelent al armatei Reportajele de pe front mai au o însemnătate imediată: ele amintesc celor de acasă de cei dragi aflați pe front, fiind un mijloc de comuniune şi comunicare indirectă, iar pentru soldați sunt imagini în oglindă ale vieții lor eroice .  


Mitologizare a războiului, cu câştigători clari: familia regală  

Revenind, imaginile cu scene de luptă efective sunt relativ puține și filmate de la mare distanță, iar acest fapt se explică prin lipsa experienței operatorilor români, poate și printr-un exagerat instinct de conservare. În fond, ei sunt niște tineri de 22-24 de ani, care nu nici prea multă experiență de front, şi nici prea multă experienţă cinematografică. De aceea, se și vede diferența între scenele filmate de operatorii români și cele mult mai dinamice ale unui operator profesionist precum George Ercole, care avea o lungă experiență pe frontul din Rusia. Filmarea unei bătălii este oricum greu de realizat în condițiile unor constrângeri tehnice – camerele de luat vederi sunt puse pe trepied și au o mobilitate redusă, este ales un unghi de filmare, operatorul trebuind să dea la manivelă pentru a derula pelicula pe care se imprimă. Rolele trebuie schimbate relativ des, lumina trebuie să fie foarte bună, nu se poate filma noaptea, iar fumul exploziilor îngreunează calitatea filmării, lipsa sunetului este și ea un handicap, pentru că imaginile sunt mute și nu redau grozăvia sunetelor scoase de proiectile şi de oameni.  

La rândul său, operatorul este o țintă clară pentru dușman, de aceea persoana sa trebuie protejată. De multe ori, acesta își riscă, la propriu, viața, iar prelucrarea scenelor filmate, developarea lor mai reprezintă un alt punct slab, anume că unele secvențe sunt tăiate la montaj, altele sunt cenzurate și distruse pentru totdeauna. Se filmează cam 16 imagini pe secundă. În timpul proiecției, mișcarea personajelor, a secvențelor este accelerată, acest fapt fiind specific Jurnalelor de actualități. Textele care anunță titlul filmelor sunt imagini desenate, ulterior filmate și puse obligatoriu la începutul Jurnalului de actualități .

Oricum ar fi, documentarele Serviciului Fotografic şi Cinematografic al Armatei Române au contribuit la o mitologizare a războiului, în sensul unei accentuări a laturii eroice, în care, de departe, familia regală a României iese net câștigătoare.

*Se cuvine să amintim că sursa acestui studiu nu ar fi existat fără lăudabila inițiativă a domnului Bujor Rîpeanu, reputat istoric și critic de film, care, acum câteva decenii, în calitate de secretar al Comisiei pentru istoria filmului românesc, a adresat solicitarea de a-și scrie memoriile câtorva dintre cineaștii, operatorii și cameramanii care au activat în domeniu în primele trei decenii ale secolului trecut. Mulțumim şi domnului Mihai Fulger, director al Arhivei Naționale de Film, care ne-a permis consultarea unora dintre manuscrisele cineaștilor participanți în Marele Război.


""