Istoria este cea mai manipulabilă dintre cunoaşteri pentru că acest trecut istoric se află, la un moment dat şi pentru o generaţie, într-o stare de incertitudinea cunoaşterii.

Discursul istoriografic occidental este marcat de acel Război al Cuvintelor, întreţinut de o întreagă medie „intelectuală”;război devenit un Infinit al Prostiei. Oamenii nu mai comunică pe baza unui spus autentic, ci pentru a-şi susţine anumite poziţii(ideologice, politice, intelectuale, de grup), pentru a-şi plăti anumite poliţe, pentru a perpetua un mod eristic de a fi. Schopenhauer este cel care a făcut Apologia Eristicii, înţeleasă ca „arta vorbirii în contradictoriu”(1) sau dispută verbală sofisticată.

Eristica este bună, chiar foarte bună, pentru o lume minimală şi lipsită de obiectivitate şi de simţ al realităţii. Eristica se pliazăfoarte bine cu spiritul amar al intelectualilor dezamăgiţi de lume, de societate. Eristica este un fel de Bâlci Mizerabil al Cuvintelor unde te uiţi uimit, şocat, revoltat, amuzat etc. la „ceea ce se spune”, fiind convins că acele spusecomportă o distanţă faţă de evidenţa reală. Din capul locului, eristica este o pierdere de timp pentru că oricât te-ai strădui să demontezi afirmaţiile impertinente, calomnioase, rău intenţionate ale partenerului de discuţie, acesta va continua cu alte acuzaţii, alte calomnii şi afirmaţii nefondate ca într-o cascadă de invective şi spus-uri negative. Este şi un jocinutilîntre cel care atacăşi cel care parează, între atacatorşi atacat, într-o cascadă de reprezentări şi imagini distorsionante despre cele două persoane ce-şi dispută Supremaţia Dreptăţii şi a Adevăruluidespre un Anume Ceva. Polemica este doar teatru, spunea Foucault, care a refuzat acest joc de intenţii şi de cuvinte.

Discursul istoriografic poate fi la modul polemic un Război al Cuvintelor, dar ceea ce deranjează, ceea ce intrigă şi revoltă în toată această istorie scrisă nu sunt atât cuvintele, cât o evidenţă a faptelor şi acţiunilor, dincolo de vorbe şi de interpretări, dincolo de semne şi semnificaţii, dincolo de manipulările ce se pot institui pe baza conţinuturilor de cunoaştere istorică, dincolo de funcţionalităţile ce se pot institui prin aceste cunoaşteri.

Acea history as evidencedez-autorizează atât istoria propusă de Sistem(e), cât şi proliferarea interpretărilor, a configuraţiilor intelectualepe baza enunţurilor din istorie! Evidenţa istoriei ne pune în dificultatea lui No Comment! pentru că această evidenţă nu este stabilită de unul sau mai mulţi istorici, de un grup uman sau intelectual în cautarea şi confiscarea puterii, ci se dezvoltă, într-un mod obiectiv, pe baza unor acţiuni şi fapte certecare, în ciuda negărilor operate de grupările ideologico-politice, mereu interesate să ofereistorie, ele conving, arată, dezvoltă atitudini, creează „pluralităţi”.

 

Imaginea televiziunii şi efectul produs asupra populaţiei

În zilele noastre media cu televiziunile ei ce ţinDiscursul despre Societate, Viaţă şi Umanitate a devenit vehiculul esenţial al Războiului dintre Cuvinte şi Oameni, având drept efecte polarizarea societăţilor şi difuzarea unor Stări de Intolerenţă faţă de tot ceea ce se instituie ca Diferenţă Autentică în raport cu Media People. Totodată, televiziunile sunt vehicul pentru promovarea falselor diferenţe(naţionalitatea, grupul, clasa, minoritatea sexuală etc.). În ziua de azi, perpetuarea spiritului totalitar şi de masă a revenit Televiziunilor, care au preluat locul de altă datăal efectelor de discurs totalitar prezente la Stalin şi Hitler! Televiziunile sunt un Loc Potrivit pentru blazare mentală, uniformizare, dezinformare, manipulare, îndoctrinare şi intoleranţă. În loc de informare a oamenilor avem mai mult un efect de mimesisîn „formarea oamenilor”. Omul mediaînregimentat în „stânga”, „dreapta” pe modelul elitelor sale viciate ideologic şi politic este TRIUMFUL tribalismului în societatea contemporană.

Totodată aceste televiziuni au produs şi o... revoluţie, nu atât o revoluţie cât imaginea pe care o au unii distinşi gânditori occidentali despre controversata şi confiscata revoluţie a românilor din decembrie 1989. Imaginea că Televiziunea a produs o revoluţie politică, că această instituţie anticivică este creatoare de Istorieşi de un nou discurssocial-politicşi istorico întâlnim şi la rafinatul filosof Giorgio Agamben, atunci când a analizat funcţia Televiziunii în sistemul mediatic global şi în raport cu societatea spectacolului formată în epoca modernă, unde Limbajul însuşi a devenit o formă de spectacular.

Revoluţia de la Timişoara-exemplu de falsificare mediatică şi politică

Despre revoluţia de la Timişoara (3 zile – 16, 17, 18 decembrie), Agamben afirma că „pentru prima dată în istoria omenirii revoluţionarii ucişi şi arşi au fost exhumaţi şi torturaţi pentru a simula în faţa camerelor video genocidul ce legitima noul regim” (2), în ciuda faptului că mulţi şi-au dat seama de falsificarea mediatică, însă nu şi de cea politică. Totuşi imaginile prezentate în sistemul mediatic global au acreditat ideea unui adevăr inexistent:lupta Noului Regim cu cel vechi prin faptul că acei oameni ucişi ar fi fost victimele fostului regim comunist.

Uciderea românilor în decembrie 1989, nu a fost doar o chestiune de legitimarea Noului Regim, dar şi una de incertitudine, laşitate, trădare, iluzionism politic. Incertitudine a loialiştilor lui Ceauşescu încotro se îndreaptă, de aici şi o serie de ordine contradictorii din partea militarilor şi, implicit, de victime gratuite. Laşitate a Revoluţionarilor (de pe la TVR) de a admite un adevăr social-politic inexistent, şi anume, că nu existase nicio luptă reală între Noul şi Vechiul Regim ci doar una mimată pe ecrane. Trădare a societăţii româneşti de către reprezentanţii Noului şi Vechiului Regim.

Iluzia că prin tortură şi carbonizare acei oameni, deveniţi imagini mediaticecontroversate, nu mai pot fi identificaţi de către rudele lor şi legitimează astfel triumful Adevărului asupra Minciunii. În realitate a fost un triumf al Minciunii asupra Adevărului, ceea ce a făcut imposibilă o viaţă social-politică şi economică sănătoasă pentru românii de după 1989. În mod paradoxal oamenii ucişi şi arşi, ulterior torturaţi pentru a legitima „prezenţa teroriştilor” şi a existenţei politice a Noului Regim, nu legitimează actuala viaţă social-politică a românilor ci o subminează. Aşadar nu legitimarea noului regim, cum spune Agamben, ci subminarea societăţii româneşti şi a regimurilor politice de după 1989, ale căror temelii nu se (mai) pot susţine prin minciuni. Aceste crime s-au întors şi se întorc împotriva celor care au profitat de pe urma lor, împotriva noilor guvernanţisocial-democraţi, dar şi al revoluţionarilor „de dreapta”, al anticomuniştilor. Subminare a poziţiilor pe care le ocupă (încă) în societatea românească, devenită tot prin imperturbabila activitate de manipulare a celor două grupări un spectacol trist şi ieftin.

Această PseudoRomânie, care nu şi-a putut întemeia existenţa pe Minciuna Politică din 1989, îşi găseşte astăzi sfârşitul prin dezautorizarea poziţiilor ideologice „de dreapta” şi „de stânga” ale unei intelectualităţi româneşti subdezvoltate şi destul de limitate în gândire şi prin imposibilitatea formării (încă) a unei identităţi social-politice şi economice sănătoase.

Comuniştiişi anticomuniştiiromâni de după 1990 sunt ultimele rămăşiţe intelectuale şi politice ale unui perfid stalinism în gândire. Actualul regim social-politic (1990-prezent) este expresia acestui stalinism „de stânga şi de dreapta”împreună cu reperele lor intelectuale cu tot...

Agamben conchidea, referindu-se la prezenţa televiziunii în societatea de azi:„Timişoara este, în acest sens, Auschwitzul epocii spectacolului, şi în acelaşi mod în care s-a spus că după Auschwitz este imposibil să scrii şi să gândeşti ca înainte de el, după Timişoara nu va mai fi posibil să privim televiziunea în acelaşi mod”(3).

Spre deosebire de occidentali care au o relaţie de adevăr cu vizibilulsau cel puţin consideră că ceea ce se vede ca evident este şi adevărat;relaţie întemeiată de o întregă cultură umanistă modernă şi occidentală, românii de după 1945, românii din societatea spectacolului (stalinist) au trăit într-o relaţie de duplicitate şi de autoapărare cu vizibilul, mai ales din cauza prezenţei unui stalinism social-politic în toate activităţile cotidiene româneşti. Astfel că a fost posibil ca pe străzi să fie adulat regimul şi conducătorul iubit, iar acasă, poate chiar în faţa televizorului, să fie înjuraţi şi contestaţi (regimul şi liderii lui!). Românii în duplicitatea lor „protectoare” nu au crezut niciodată că ceea ce văd la televizor şi în societate, inclusiv în 1989, este... Adevărul, iar regimul ceauşist şi cel de după el niciodată nu îşi făcuse iluzii ca acele aclamaţii şi manifestări de iubire erau adevărate. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica între societate şi stat. Duplicitatea în gândire şi în acţiuneeste o „temă” a Orientului, pe care masa intelectuală din Occident nu a înţeles-o. Totuşi acest mod de gândire duplicitară, parţial autoapărare faţă de pervertiri sufleteşti, morale şi asupra spiritului, parţial refuz al Sistemului o întâlnim şi la iluştri gânditori germani moderni, central-europeni, destul de distanţaţi ca mod de a gândi de filosofiile Occidentului.  Ceea ce se vede este Real doar pentru Occident...

            Pentru că istoria, ca domeniu al cunoaşterii, vorbeşte limbajul acţiunilor şi al faptelor, puterea-cunoaştere încearcă monopolul pe discursul despre ele şi controlul politic al discursului istoriografic. Este doar o iluzie că un anume regim politic ar putea deţine un control total asupra discursului istoriografic, deşi nu este deloc o iluzie că respectivul regim nu încearcă acest lucru.

            Ceea ce este esenţial din punct de vedere epistemologic în tot acest discurs istoriografic modern nu este altceva decât o diversitate de condiţii şi de posibilităţi prin care istoriile s-ar putea întemeia, iar faptul că există mai multe domenii de analiză istoriografică (o filosofie analitică a istoriei, teorii ale istoriei, hermeneutici şi semantici istorice, istoriografii şi metaistorii etc.) nu poate decât să ne bucure. Nu există MODEL sau METODA cu FUNCŢIE UNICA în scrierea istoriilor, iar deschiderea spre diferenţe, nuanţe, noi tehnici de analiză, spre puncte de vedere neaşteptate este o atitudine vitală pentru orice istoric, cercetător.

            Scrierea istoriei nu a fost un loc al metodelor decupate din alte ştiinţe şi aplicate pe conţinuturi istorice, nu a fost nici preluareaunor modele din avangarda filosofiilor sau a curentelor intelectuale, ci un raport inclasabil între acestea şi cunoaşterile din trecut.

 

 

(1)A. Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate sau Dialectică eristică, Bucureşti, 2007, p. 11

(2)G. Agamben, Means without End:Notes on Politics, Minneapolis, 2000, p. 80-81

(3) Ibidem, p. 81