Cum s-a făcut istoria lumii în sandale

Autor 7033 vizualizări


Acest accesoriu vestimentar a rămas cel mai popular obiect de încălţăminte din Antichitate până astăzi.Decupate,  din piele, pânză sau lemn, zecile de perechi de sandale din colecţia actriţei Jessica Alba, eroina filmului american „Cei patru fantastici”, nu sunt cu mult diferite de cele purtate de călătorii şi militarii din Antichitate până în Evul Mediu.

Încă de acum 500.000 de ani, forme primitive de încălţăminte protejau picioarele de pietre şi mărăcini. În peşterile spaniole au fost descoperite desene de acum peste 10.000 de ani înfăţişând oameni cu picioarele acoperite cu piei de animale. Marele dezavantaj al acestui tip de încălţăminte era acela că pielea neargăsită se degrada repede, prin urmare, sandalele nu erau durabile.

Se crede că sandalele sunt primele încălţări fabricate după tipare simple şi practice. Existau două modele de bază. Primul era constituit din chingi care treceau printre degetele de la picior, iar cel ­de-al doilea, mai sofisticat, avea bucle şi găuri pe marginea tălpii, pentru a putea lega baretele de picior. Talpa sandalei era făcută din orice material, inclusiv frunze şi lemn.

Chipurile duşmanilor, desenate pe talpă

În Egiptul Antic, sandalele erau confecţionate din papirus. Împletită şi uscată, frunza acestei plante era folosită atât pentru talpa sandalei, cât şi pentru curele. Forma piciorului imprimată în nisipul ud servea drept calapod. Potrivit lui Herodot, sandalele din papirus erau o parte obligatorie şi caracteristică a îmbrăcămintei preoţilor egipteni. Cea mai veche pereche de sandale din papirus păstrată până astăzi se află la British Museum şi datează, cu  aproximaţie, din anul 1.500 î.Hr.

Pentru că bijuteriile erau la mare preţ în Egiptul Antic, pietrele preţioase erau încastrate până şi pe încălţăminte. Cu cât poziţia pe scara socială era mai înaltă, cu atât sandalele erau mai bogate în pietre preţioase şi scarabei.

Sandalele din aur care au fost ­găsite ­în mormintele egiptene nu par a fi foarte confortabile la purtat. În mormântul lui Tutankhamon se aflau 93 de piese de încălţăminte printre care sandale din lemn, pictate cu chipurile inamicilor sau duşmanilor pe talpă, pe care regele ar fi călcat cu fiecare pas. După cum spune istoricul W.M. Flinders Petrie, în cartea sa „Kahun, Gurob şi Hawara”, sandalele erau frumos împletite din trestie, având de obicei talpa din piele. Una dintre schimbările petrecute în viaţa de zi cu zi în timpul Regatului de Mijloc şi a Noului Regat a fost tot mai intensa folosire a sandalelor, iar cei care le-au utilizat cel mai mult au fost soldaţii şi călătorii. În povestea „Cei doi fraţi”, Anubis a pornit într-o călătorie în care, spune legenda, şi-a luat oamenii şi sandalele, hainele şi armele, şi a plecat să hălăduiască prin Valea Pinilor.

Simbol al puterii

Sandalele aveau o importanţă care astăzi ne scapă. Ele simbolizau prosperitatea şi autoritatea. Tutmes al III-lea se referea la ţările cucerite, cât şi la restul lumii, spunând:„Toate pământurile au fost sub sandalele mele”. Printre cele mai vechi imagini ale perioadei dinastice sunt şi imagini ale purtătorului de sandale al faraonului. Şi pentru a şasea dinastie, în autobiografia lui Weni, important general şi guvernator al Egiptului de Sus, funcţia de purtător de sandale a fost o importantă etapă în cariera lui şi o pomeneşte chiar de două ori cu multă mândrie. În India, sandalele erau confecţionate din lemn, iar în China şi Japonia, din paie de orez.

Cureaua sau banda a devenit semnul distinctiv al acestui obiect de încălţăminte. Grecii, de pildă, preferau să petreacă această curea a sandalei peste degetul mare, romanii, peste cel de-al doilea, în timp ce popoarele Mesopotamiei, peste cel de-al treilea. Grecii făceau distincţie între sandala numită baxeae, făcută din frunze de salcie, nuiele şi purtată de actorii comici şi filosofi, şi cothurnus, un tip de sandale care aveau curele ridicate până la mijlocul piciorului şi erau purtate de actorii tragici, călăreţi, vânători şi aristocraţi. Talpa acestui din urmă tip de încălţăminte era mai groasă şi avea inserţii de plută, pentru a înălţa statura purtătorului şi a-i sublinia astfel importanţa socială.

Pentru romani, cel mai comun tip de încălţăminte pentru exterior era calceus, variantă de sandală romană care se mai poartă şi astăzi. Aceasta acoperea în întregime piciorul şi era ţinută strâns cu ajutorul unor şireturi din piele. Crepida era un alt tip de sandală romană care acoperea laterala şi spatele piciorului şi putea fi purtată în multe feluri.

În Japonia se purtau aşa-numitele zori, un tip de sandală cu o curea petrecută printre degetele de la picioare. Tot zori poartă şi muncitorii japonezi de astăzi, cu menţiunea că încălţămintea modernă este confecţionată dintr-o talpă din cauciuc provenită ­dintr-o cameră de bicicletă, acoperită de obicei cu o bucată de pânză.


Sandalele lui Iisus

Două fâşii de material petrecute una după degetul mare, iar cealaltă peste laba piciorului, prinse de o talpă. Simple, comode şi rezistente, metoda de confecţionare a acestui tip de încălţăminte cunoscute în istorie drept sandalele lui Iisus nu s-a schimbat deloc în ultimii 2 000 de ani. Realizate manual, din piele de bou, acest accesoriu vestimentar se mai vinde încă la Ierusalim. Chiar şi înainte de apariţia lui Hristos, romanii foloseau acest tip de încălţăminte pentru a-şi proteja picioarele.

Modelul sandalelor lui Iisus a fost preluat de designerii moderni de încălţăminte fără ca el să fie alterat, ci doar îmbunătăţit. Caracteristicile sale de simplitate şi confort au fost păstrate. Printre celebrităţile momentului încălţate cu acest tip de sandale se numără actriţele americane Reese Witherspoon şi Jessica Alba.

Modelul gladiatorului

Sandalele purtate de gladiatori au invadat moda Republicii Romane. Gladiatorii erau antrenaţi pentru a ucide spre deliciul mulţimii, iar sandalele lor erau proiectate să reziste luptelor pe care le aveau de purtat. De forma literei T, ridicate pe picior până aproape de genunchi, printr-o reţea de curele, încălţămintea le oferea maximum de confort şi de libertate de mişcare. Sandalele gladiatorilor au reprezentat un simbol al triumfului învingătorului, simbol care s-a păstrat până astăzi.

Imperiul Roman a căpătat o imensă forţă în Antichitate. Armata sa a cucerit teritorii întinse, de unde s-a întors cu sclavi pe care i-a vândut în pieţele publice. Prizonierii care aveau o constituţie atletică au fost antrenaţi ca gladiatori. O altă categorie a luptătorilor era aceea a voluntarilor plătiţi şi antrenaţi în şcoli de gladiatori cu o disciplină de fier. Femeile în acea perioadă erau şi ele acceptate să lupte în arenă.
Dresaţi să ucidă, gladiatorii aveau o durată de viaţă medie de 27 de ani. Rar ajungeau la 30. Un gladiator tipic lupta de trei ori pe an, şi de fiecare dată nu mai mult de 10-15 minute. Numai o mână de norocoşi reuşea să supravieţuiască mai mult de 10 bătălii. Chiar dacă fiecare luptă putea fi şi ultima, ei puteau gusta gloria şi puteau fi consideraţi eroi pentru o luptă spectaculoasă. Libertatea chiar era garantată pentru cei care supravieţuiau trei sau cinci ani în arenă.

Popularitatea luptelor de gladiatori era în creştere, fapt care ducea la o prosperitate a afacerilor pentru antrenorii şi stăpânii lor. Politicienii sponsorizau la rândul lor astfel de spectacole în speranţa creşterii popularităţii proprii şi a obţinerii de voturi. Pentru şapte secole aceste spectacole brutale au umplut amfiteatrele de sânge şi spectatori, tradiţie care a devenit una dintre simbolurile definitorii ale culturii romane.

Astăzi, deşi nu mai înţelegem sângeroasele lupte ale gladiatorilor romani, sandalele lor au rămas un simbol al curajului şi puterii. Designerii moderni nu au rămas insensibili şi au creat astfel de încălţări pentru costumaţia de scenă a cântăreţilor Michael Jackson şi Rihanna.   

Multă vreme, raportul dintre înălţimea încălţărilor şi statutul social a fost direct proporţional, mai ales pentru femei.Veneţiencele au mers până acolo încât s-au cocoţat pe platforme înalte de 30 de cm. Acest fapt le transforma în statui însufleţite care aveau nevoie de ajutor pentru a se sui sau a se da jos din barcă. Obiceiul lor de a se afla mereu la înălţime avea şi o altă explicaţie. Într-o Veneţie care se inunda mereu, femeile ţineau să-şi păstreze picioarele uscate. Desele căzături soldate cu spargeri de capete şi pierderi de sarcină i-au determinat însă pe mai-marii veneţieni să interzică prin lege încălţămintea excesiv de înaltă.

Dacă istoria este săracă în informaţii privitoare la apariţia încălţămintei cu toc, ce se ştie cu certitudine este faptul că prima femeie care, scundă fiind, i-a trecut prin minte să se folosească de acest accesoriu vestimentar pentru a părea mai înaltă, a fost Caterina de Medici. În 1533, cu puţin înainte de a se mărita cu Ducele de Orléans, italianca şi-a comandat la Florenţa o pereche de pantofi cu toc, special pentru acest eveniment. Caterina avea atunci 14 ani. Francezii au ­urât-o, dar franţuzoaicele au admirat-o şi au copiat-o.

""