Autor 5962 vizualizări


În numai două generaţii, undeva între 1860 şi 1900, confruntarea s-a schimbat treptat în coabitare între cele două moduri de viaţă:unul specific psihologiei poporului român, o psihologie levantină, orientalizată, şi un grup restrâns social, dar decizional, care trăia prin disciplina şi rigurozitatea europeană. Rezultatul a fost un hibrid cultural, cu posibilităţi de uniformizare pozitivă în toate straturile sociale.

A existat şi un oraş magic. Nu este vorba de mult vehiculatul „Mic Paris“, ci de cu totul altceva. Este vorba de un „high life“, restrâns numeric, format în mare măsură din elemente ridicate ale clasei de mijloc. Un high life, care avea o ancorare temeinică în civilizaţia europeană. Această substructură socială a dispărut, începând cu anul 1945, iar procesul de osmoză culturală cu Europa a fost stopat.

Oraşul începutului de secol

Bucureştiul anului 1906, atunci când îl avea primar pe uitatul astăzi Mihai G. Cantacuzino, avea toate simptomele unei metropole în devenire. Centrul avea deja aspectul oraşelor moderne ale Occidentului. Construcţiile impunătoare, bulevardele largi, marile magazine, electricitatea, asfaltul, automobilele, luxul excesiv al toaletelor, nimic din toate acestea nu lipseau, iar progresul se accentua pe zi ce trece.

Alături, zona ocupată de populaţia muncitorească şi de mica industrie se modifica treptat. Valoarea terenurilor era în creştere, construcţiile se înmulţeau, străzile se aliniau, fiind canalizate, se extindea iluminatul. Comercianţii sau funcţionarii ajunşi la un anume grad de bogăţie îşi construiau aici case noi şi, încet-încet, muncitorii şi micii funcţionari se retrăgeau din faţa creşterii chiriilor şi a preţurilor mâncării.
Periferiile oraşului erau formate din terenuri imense, unde apăruseră ici-colo mahalale de oameni săraci, români, uneori ţigani, care practicau o meserie, cum ar fi rotari, tâmplari, potcovari, salahori, zilieri sau muncitori într-o fabrică din împrejurimi. În apropiere de aceste mahalale se aflau mai multe fabrici, iar numărul lor creştea de la an la an.

Existau apoi şi vii, livezi, terenuri necultivate, cariere de nisip etc. Aceasta este zona care fusese vorba să fie transformată în parc şi care ar fi trebuit să înconjoare oraşul cu o centură de verdeaţă, plăcută şi utilă. Proiectul n-a fost adoptat şi oraşul a continuat să se extindă fără nicio limită, după bunul plac al fiecăruia. Această linie era alcătuită, începând din Piaţa Victoriei – la începutul Şoselei Kisselef – de şoselele:Basarab, Grozăveşti, Panduri, Doamnei, Viilor, Şerban-Vodă, Lănăriei, Laboratorului, şoselele Mihai Bravu, Ştefan cel Mare şi Bonaparte.

Anul 1907 opreşte sistematizarea

Începând cu zorii secolului XX, asistăm la o transformare reală şi progresivă a Capitalei. Oraşul de boieri din timpul lui Cuza s-a modificat în acelaşi timp cu societatea, într-o singură generaţie. Începând cu anii 1900, terenurile din interiorul oraşului, inclusiv periferia, au capătat o valoare neatinsă până atunci. De pretutindeni, Statul, comuna, particularii au început să construiască, însă fără vreun plan stabilit în prealabil, astfel că oraşul vechi a supravieţuit alături de unul nou, incomodându-l în dezvoltarea lui pe cel din urmă.

Primarul anilor 1905-1906, Mihail G. Cantacuzino, a propus la vremea aceea un plan de sistematizare a oraşului. Numai că planul nu a mai prins viaţă. Nu a mai avut vreme să-l facă cunoscut din cauza revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907. Iar spiritul metodic este ceea ce lipseşte cel mai tare în România. De acum şi de atunci.

""