Autor 7918 vizualizări


În anul 1905 uniunea dintre Suedia și Norvegia, aflată sub autoritatea coroanei suedeze din 1814 (tratatul de la Kiel) este pe cale să se destrame, ca urmare a deciziei parlamentului norvegian. Țările se află în pragul unui război. Dar prim-ministrul norvegian, Christian Michelsen, era un politician abil. Alegând un candidat potrivit la coroană, si-a asigurat susținerea marilor puteri.

Marti, 12 septembrie 1905, portul Göteborg mișuna de activitate. Un fum negru se ridica spre cer și navă după navă ieșea în largul mării, îndreptându-se spre nord. Ținta era Norvegia, mai precis flota de la Melsomvik. Seful escadrilei suedeze primise ordin să scufunde vasele blindate norvegiene. Apoi trupele aveau să poposească în sudul Norvegiei în timp ce alte unități ar fi înaintat peste granița din nord.

În fața unui război pe două fronturi, norvegienii ar fi fost forțați să se dea bătuți și să nu părăsească unuinea cu Suedia. Cu doar trei zile înainte, Fridtjof Nansen, exploratorul de renume mondial care fusese ales reprezentant al țării, a avertizat puterile europene că amenințarea unui  război între Suedia și Norvegia devenea tot mai reală. Teama de un conflict militar se răspândea în toate capitalele europene.

Drama evoluase pornind de la o dispută privind legăturile diplomatice cu celelalte state. Dar în profunzime era vorba despre un resentiment general printre norvegieni, care se vedeau mereu subordonații Suediei. Conștiința de sine crescuse în Norvegia odată cu expansiunea comerțului și navigației la finele secolului al XIX-lea.

Dar Norvegia nu beneficia de diplomați care să-I promoveze activitatea comercială. Atât ministrul de externe al Uniunii, cât și majoritatea ambasadorilor erau suedezi. În multe dintre porturile unde ancorau vasele norvegiene nu erau diplomați la fața locului. De aceea parlamentul norvegian solicita crearea unor servicii consulare, o entitate externă cu puteri limitate care să se ocupe de chestiunile cele mai stringente ale Norvegiei. Dar guvernul suedez respinge o astfel de propunere.

În noiembrie 1904, prim-ministrul suedez Erik Boström declara că guvernul lui nu poate accepta niciun consulat norvegian. În Kristania (cum încă se mai numea capitala Norvegiei), resentimentele creșteau. În martie, în Norvegia s-a stabilit un nou guvern condus de Christian Michelsen. Majoritatea din Storting l-a însărcinat cu obligația de a înființa un consulat norvegian cu orice preț era necesar. Dacă era nevoie, norvegienii ar fi fost în stare să susțină o astfel de acțiune chiar prin forța armelor.

În aprilie s-a pus la cale o înarmarea limitată de-a lungul graniței cu Suedia. Forturile și fortărețele au fost echipate cu oameni. Blindatul Tordenskjold și patru torpiloare patrulau prin apele norvegiene și urmau să se adune și mai multe. Dar în primul și-n primul rând, guvernul norvegian dorea semnătura regelui suedez pentru ca să fie pus în aplicare proiectul consulatului. Nu putea fi rezolvată această chestiune în mod amiabil? Guvernul suedez a răspuns că nu dorește să recurgă la arme. Și totuși, Oscar al II-lea a declarat că nu avea niciun gând să semneze un astfel de act.

Guvernul din Christiania răspunde și el trimițându-i demisia. Regele însă refuză să o accepte, explicând că în prezentele condiții era imposibil să formeze un alt guvern. Norvegia a constatat faptul că prin urmare regele nu era capabil să își îndeplinească mandatul constituțional, care presupunea și să ofere țării un guvern funcțional. Ce beneficii avea țara de la un astfel de rege? Pe 7 iunie vine un alt răspuns din Christiania, care a acutizat criza.

“Apoi Majestatea sa Regele a declarat el insuși că nu este capabil să înzestreze țara cu un nou guvern, așadar monarhia constituțională nu mai este funcțională, de aceea parlamentul (Storting) împuternicește miniștrii care au demisionat să exercite în continuare autoritatea regală în guvernul norvegian în conformitate cu constituția regatului norvegian și cu legile în vigoare – cuprinzând schimbările rezultate în urma dizolvării uniunii cu Suedia sub un singur rege, care a încetat să acționeze ca și rege norvegian.”

Așadar, Uniunea era dizolvată, iar norvegienii au arătat prin formularea acestui lucru tocmai într-o frază subordonată la final de text, că nu mai aveau vreun respect față de foștii lor ‘confrați’.

Dar drama nu se încheiase, ci abia acum începea. Ce avea să se petreacă acum? Norvegienii trebuiau să ia în considerare marile puteri europene. O dizolvare a uniunii cu Suedia avea să rupă echilibrul puterilor în Europa de Nord și un eventual război putea să determine și alte națiuni să se implice. Ba mai mult, un conflict înarmat ar fi însemnat în mod cert o înfrângere pentru mult mai slab înarmata Norvegia. Un război putea să aibă și consecințe mai neprevăzute, cum ar fi un haos, o revoluție sau o republică.

Ultimul termen nu îi înspăimânta pe foarte mulți norvegieni. Dimpotrivă, mulți politicieni doreau sa profite de oportunitate pentru a aboli monarhia. Dar nu și prim-ministrul Christian Michelsen. Deși era cunoscut drept republican, acesta era în primul rând un tactician în politică. Și-a dat seama că singura șansă a Norvegiei de a primi susținere externă pentru realizarea independenței era doar dacă se continua cu monarhia. Norvegia trebuia să aibă un rege și în primul rând oferta trebuia adresată cuiva din familia regală suedeză pentru a mai domoli spiritele la Stockholm. Oscar al II-lea a privit decizia parlamentului norvegian drept o insultă personală.

Guvernul îi face deci propunerea unuia dintre fiii lui Oscar. Dar Michelsen știa că regele suedez nu avea să fie de acord cu așa ceva. Astfel norvegienii obțineau libertatea de a-și înainta propunerea către altcineva, mai precis către candidatul pe care și-l doreau cu adevărat, și anume prințul danez Carl, nepotul regelui danez Christian al IX-lea, căsătorit cu Maud, fiica regelui britanic Edward al VII-lea. Cuplul avea și un fiu, pe Alexander, capabil să asigure succesiunea.

Prințul Carl era candidatul perfect. Cu sprijinul Danemarcei și Marii Britanii, Norvegia putea să-I oblige pe suedezi să se așeze la masa negocierilor. Negocierile au început la Karlstad, în august. Guvernul suedez și-a dat seama că Norvegia e pierdută, și totuși se cerea un referendum. Din cele 85 de procente de cetățeni cu drept de vot, numai 184 au votat pentru păstrarea Uniunii. Negocierile se desfășurau însă în continuare cu dificultate. Erau gata să eșueze de mai multe ori, ceea ce ar fi dus sigur la un conflict armat. Guvernul suedez insista ca fortărețele de la graniță să fie dărâmate. Delegația norvegiană lua în considerare închiderea unor forturi mai mici, dar nu era de acord cu dezarmarea unor fortificații importante precum cele de la Kongsvinger sau Fredriksten.

Pe 9 septembrie 70.000 de soldați suedezi se aflau la granita cu Norvegia. O escadrilă se îndrepta spre nord, la câteva zile urmată de blindate din Göteborg. În marile capitale europene se raspândise agitația. Impăratul german Wilhelm I a renunțat la opoziția față de ideea că norvegienii vor primi un monarh susținut de britanici. Și țarul rus, și regele englez au cerut Suediei să își reducă pretențiile, de dragul păcii.

Pe 18 septembrie 1905, cele două țări rămâneau mobilizate. În noaptea aceea noul prim-ministru suedez, Christian Lundenberg, a ciocănit la ușa camerei de hotel unde se afla omologul sau și i-a amintit că dacă nu vor găsi o soluție, în curând va izbucni războiul.

Cei doi capi de guvern au căzut în cele din urmă de acord să își retragă trupele și au semnat un armistițiu pe 23 septembrie. La numai două luni a avut loc un referendum la care majoritatea norvegienilor și-au arătat susținerea față de candidatul regal, prințul Carl. Pe 25 noiembrie acesta își făcea intrarea în Kristiania, purtând un nou nume:Håkon al VII-lea. Și fiul său și-a schimbat numele în prințul Olav. Norvegia avea acum propria casă regală.  

sursa:ALLT OM HISTORIA