Autor 59387 vizualizări


Confruntarea dintre armata voievodului Mircea cel Bătrân (1386 -1418) şi cea a sultanului Baiazid Fulgerul a avut caracteristica unei bătălii frontale, adică a fost cu mari pierderi de ambele părţi. Informaţiile circulau greu în epocă şi doar fragmente de descriere s-au mai păstrat în analele slave, bizantine şi otomane. Urmaşii eroilor de la Rovine nu mai ştiau data şi locul desfăşurării acţiunii şi doar intelectualii mai citeau de prin vechile cronici ale vecinilor [1].

Articolul de faţă îşi propune să prezinte o nouă cronologie, total deosebită de teoriile precedente. Se acceptă două date principale şi chiar două sau mai multe expediţii sultanale [2]. Data de 10 octombrie 1394 a fost combătută cu 17 mai 1395, argumentele în favoarea ultimei zile fiind destul de şubrede. Noua teorie propune următoarea înlãnţuire a evenimentelor. În 1393, s-au dus lupte crâncene pentru cucerirea ţaratului lui Şişman [3], iar apoi trupele otomane au înaintat spre Silistra, cetatea capitulând după un asediu îndelungat şi garnizoana a fost măcelărită [4]. Cum năvrapii, călăreţi care nu trăiau decât din pradă, nu aveau ce să facă la un asediu, au fost trimişi să jefuiască la nord de fluviu şi în Dobrogea, ceea ce a provocat riposta ofensivă a voievodului Mircea cel Bătrân.

După încetarea campaniei în 1394, conform obiceiului otoman în preajma zilei de 26 octombrie, unităţi româneşti de cavalerie au trecut rapid fluviul şi, pe mai multe coloane, au atacat baza de akîngii de la Karînovasî [5]. A fost un dezastru turcesc după cum recunosc cu neplăcere şi cronicarii otomani [6]. Prin acest raid se asigura momentan liniştea Munteniei, dar se ştia că Baiazid nu era omul care să ierte sau să uite. Iarna dintre anii 1394 şi 1395 a fost liniştită şi regele Ungariei a putut să iniţieze o campanie împotriva Moldovei [7].

Eşecul din munţi l-a făcut mai conciliant şi a acceptat încheierea unui tratat cu domnitorul de la sud de Carpaţi. Întâlnirea a avut loc la Braşov la 7 martie 1395 şi Mircea se asigura de sprijin militar din partea vecinului de la nord [8]. Nu se aminteşte nimic despre o confruntare de amploare sau despre expediţii de recuperare a domniei de către voievod. Conform regulilor strategiei stabilite din vechime, este important să ai aliaţi puternici şi un singur inamic. Raidurile pornite din Nicopole şi Turnu deveneau tot mai periculoase şi un detaşament maghiar a fost nimicit de turci [9].

Se impunea o expediţie personală a regelui Sigismund şi în iulie 1395 cădea cetatea Turnu în mâinile creştinilor [10]. Aceastã cucerire nu se putea produce mai devreme de 6 iulie când regele maghiar abia era la Câmpulung. Oastea maghiară a fost atacată pe drumul de întoarcere de forţe ostile conduse de Vlad Uzurpatorul şi pierderile au fost importante [11]. Sultanul Baiazid a considerat situaţia prea gravă pentru a mai fi lăsată pe seama beilor dunăreni şi în august 1395 a trecut pe la Nicopole în Muntenia [12].

Cronicile sud-slave consemnează că Baiazid a plecat împotriva lui Mircea cel Bătrân în anul 6903, an care se încheia la 31 august 1395 [13]. Nu se spune exact de unde a pornit în campanie. Nu trebuie să se exagereze cu epitetele sultanului privind iuţeala de deplasare, contemporanii fiind uimiţi de capacitatea de a ţine mult trupele în campanie. În plus, nu toate acţiunile au fost conduse personal de Baiazid. Trecerea Dunării s-a făcut cu unele dificultăţi provocate de insuficienţa ambarcaţiunilor de mare capacitate. Un timp preţios a fost pierdut cu recuperarea cetăţii Turnu care nu putea să rămână în spatele frontului pe liniile de comunicaţii.

Apoi înaintarea a fost lentă, prudentă, oastea otomană fiind hărţuită permanent de munteni. Bătălia de la Rovine a avut loc probabil la 10 octombrie 1395 şi s-a încheiat cu retragerea sultanului, dar forţe de cavalerie l-au sprijinit pe Vlad Uzurpatorul, care s-a recunoscut cu acest prilej supusul statului otoman. Raidurile de jaf au fost împinse spre Braşov şi în Banat [14], ceea ce l-a convins pe Sigismund de Luxemburg să ceară declanşarea unei cruciade pentru a neutraliza potenţialul ofensiv otoman. 

Sultanul Baiazid era liniştit la sfârşitul lui 1395 şi s-a putut consacra visului principal, o obsesie chiar putem să scriem:cucerirea Constantinopolului [15]. Dacă situaţia la Dunăre era tensionată, cu forţe maghiare la Nicopole, padişahul n-ar fi concentrat trupele pe un alt front. A fost surprins neplăcut de sosirea cruciaţilor după ce crezuse că energiile creştine se epuizaseră în anul precedent şi a trebuit să abandoneze maşinile de asediu pentru a putea să-i respingă pe invadatori.

Se poate spune cu certitudine că bătălia de la Rovine a avut loc în toamna anului 1395 şi nu este exclus ca data să fie chiar 10 octombrie. Dacă bătălia de la Rovine ar fi avut loc la 17 mai 1395, sultanul nu putea să înceapă o nouă campanie împotriva Constantinopolului după două eşecuri, Rovine şi Turnu. Viitoarele articole ştiinţifice vor aduce dovezi suplimentare în favoarea acestei teorii.

Note:

1. Cãzãnişteanu, Constantin, Pe urmele lui Mircea cel Mare, Bucureşti, 1987, p. 101/102.
2. C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. 2, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1976, p. 75.
3. Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman pânã la 1656, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1978, p. 62.
4. Ibidem, p. 62.
5. Aurel Decei, Expediţia lui Mircea cel Bãtrân împotriva acîngiilor de la Karînovasî(1393), în Relaţii româno – orientale, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1978, p. 155.
6. Cãzãnişteanu, C., op. cit., p. 76.
7. C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 46.
8. Colaborarea militară se referea mai mult la acţiuni ofensive în sudul Dunării, ceea ce ar fi fost greu de crezut în cazul în care otomanii ar fi intrat în Ţara Românească şi ar fi ocupat cetatea Nicopole.
9. C. Cãzãnişteanu, op. cit., p. 115.
10. Ibidem, p. 116.
11. Este mai mult ca probabil ca reacţia să fi fost determinată de ostilitatea faţă de politica de catolicizare dusă de regii maghiari. Nu este posibil ca domnitorul Mircea cel Bătrân să fi ordonat atacarea aliatului după cum mai susţin unii istorici români şi apoi să fie tot în graţiile regelui Sigismund de Luxemburg.
12. C. Cãzãnişteanu, op. cit., p. 109.
13. Textul cronicilor spune clar că s-a pornit în campanie, dar nu se precizează că lupta a avut loc în acelaşi an.
14. Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV – XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1991, p. 81. Autorul acceptã totuşi ca posibilitate declanşarea expediţiei sultanale dupã plecarea regelui maghiar din Ţara Românească.
15. Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman, p. 59.


""