Cum rupe Iranul legătura dintre Europa și SUA

Autor 5727 vizualizări


Sancțiunile sunt cea mai importantă armă folosită de administrația Trump împotriva Iranului. Dar ele amenință să genereze efecte disruptive și pentru relațiile transatlantice. 

Discursul de luni al Secretarului de Stat, Mike Pompeo de la Fundația Heritage a avut scopul imediat de a face puțină lumină cu privire la strategia administrației Trump dupa retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul (a cărui denumire tehnică este JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action).

Motivele fundamentale enunțate de Pompeo au mai puțină legătură cu acordul propriu-zis, cât cu comportamentul disruptiv pe care Teheranul îl promovează în Orientul Mijlociu. În optica sa, umbrela JCPOA dar și bunăstarea generată de reîntoarcerea Iranului în circuitul economiei internaționale, au sfârșit prin a acoperi și finanța campaniile asimetrice desfășurate de Forțele Quds, o unitate specială a Corpului Gărzilor Revoluționare iraniene. “JCPOA nu doar ca nu a pus capăt ambițiilor nucleare ale Iranului, dar nici nu a descurajat căutarea hegemoniei regionale. Liderii iranieni au văzut acordul ca un semnal pentru a-și începe marșul asupra Orientului Mijlociu,” spune Pompeo. O figură recurentă în discursul lui Mike Pompeo a fost cea a șefului forțelor Quds-generalul Qasem Soleimani, emblema campaniilor expediționare iraniene și legătura Teheranului cu Hezbollahul libanez, forțele proxy care-l sprijină pe Assad sau milițiile șiite din Irak. “Bunăstarea creată de Occident i-a alimentat campaniile lui Qasem Soleimani. (…) Orice țară va trebui să înțeleagă că nu putem continua să producem bunăstare pentru Qasem Soleimani. În cele din urmă acești bani au ajuns la el.” Astfel, pentru Statele Unite miza principală devine “sugrumarea capacității economice” a Teheranului de a proiecta instabilitate în regiune prin “aplicarea unei presiuni financiare fără precedent asupra regimului iranian”. Pariul administrației Trump este acela că efectul sancțiunilor va fi unul devastator pentru economia iraniană forțând leadershipul său să aleagă – “între a menține o economie internă conectată la aparate sau de a continua să risipească în luptele externe o bunastare atât de prețioasă. Nu va avea resursele să le facă pe amândouă.” Totul va depinde însă de cât de profund reușește corsetul sancțiunilor americane să izoleze Iranul.  

Administrația Trump pare că se grăbește să aplice prematur Iranului o lecție pe care a extras-o din episodul nord-coreean - ideea ca doar o campanie de maximă presiune (economică, politică și militară) forțează cealaltă parte să accepte concesii de neimaginat. Dar oare există în cazul Iranului, posibilitatea de a reface o coaliție internațională capabilă să impună presiuni insuportabile (așa cum s-a întâmplat și în 2015)? Este puțin probabil ca un astfel de efect să fie generat fără participarea Rusiei, Chinei și a statelor europene. Marea Britanie, Franța și Germania, semnatare ale JCPOA au anunțat că vor respecta în continuare prevederile acordului: “guvernele noastre rămân angajate să asigure respectarea acordului și vor colabora cu toate părțile rămase în acord pentru a asigura că acest lucru rămâne în vigoare, inclusiv prin continuarea beneficiilor economice pentru poporul iranian care sunt legate de acord.” Foarte probabil acesta rămâne și ingredientul cheie care va determina Iranul sa continue implementarea angajamentelor asumate în 2015. Dar chiar va risca Washingtonul sancționarea Europei pe chestiunea iraniană? În aceasta privință amenințarea lui Pompeo a fost explicită: “cei care vor face afaceri interzise în Iran vor fi trași la răspundere”. Trezoreria SUA poate decide sancționarea companiilor europene care fac afaceri în Iran și folosesc sistemul bancar american. Astfel de actiuni ar amplifica atmosfera de război comercial care deja plutește peste relațiile transatlantice. Mai mult, acesta este motivul pentru care Washingtonul se afla pe un curs de coliziune nu doar cu Europa, dar și cu Rusia si China. 

Discursul lui Mike Pompeo pune într-o cu totul altă lumină și pledoaria făcută de președintele Emmanuel Macron în urmă cu câteva săptămâni în timpul vizitei de la Washington. Cunoscând sensibilitatea lui Donald Trump față de Iran, Macron a proiectat un mesaj de fond apropiat celui american, acela că marele pericol pentru stabilitatea Orientului post’ISIS este comportamentul disruptiv al Teheranului. În același timp însă, Macron a vorbit despre o strategie multimensionala de contrabalansare a Iranului în regiune și despre disponibilitatea Europei de a o susține. De remarcat, cât de prezentă a fost noțiunea de containment (de “îndiguire”) a influenței Teheranului, inclusiv în discursul ținut în fața Camerelor reunite ale Congresului american. Europa și Statele Unite se aflau pe aceeași lungime de undă cu o condiție: orice efort de îndiguire a Iranului în regiune trebuie să fie suplimentar menținerii deal-ului nuclear negociat de fosta administrație Obama. 

Avertismentele de la GLOBSEC  

Din perspectiva relațiilor transatlantice, criza este departe de a fi una trivială sau maruntă. În cancelariile din Vechea Europă se simte deja multă frustrare, chiar alienare față de o Americă-bully care amintește de atmosfera produsă de o altă mare traumă a relațiilor transatlantice, de invazia Irakului din 2003. Iar acest lucru s-a vazut săptămâna trecută în timpul celui mai important forum de securitate din Europa Centrală și de Est - GLOBSEC, organizat în fiecare an la Bratislava. 

Carl Bildt, fostul ministru de externe al Suediei, spunea ca poziția Statelor Unite în chestiunea iraniană “neagă Europei dreptul suveran de a avea propria sa politica externă”. În consecință, pentru Europa devine important “să transmită semnalul că vrem să protejam dreptul nostru de a avea o politica externă independentă”.  

Observatorii relației transatlantice se tem că dosarul iranian va genera o atmosferă profund toxică, cu dinamici de sumă zero între Washington și Bruxelles, iar eventualele contra-măsuri europene de neutralizare a sancțiunilor americane ar putea întări la nivelul Casei Albe percepția că “UE este mai degrabă o formulă de contracarare a influenței americane, decât o consecință, un produs al strategiei SUA,” spune Damon Wilson, vicepreședintele Atlantic Council. Totul se va deconta în beneficiul Moscovei și al Beijingului care vor cauta să speculeze și cele mai mici crăpături din interiorul blocului occidental. Totodată crește spațiul de manevra al puterilor revizioniste de a propune construcții care contestă ordinea americano-centrică (monopolul dolarului, sistemul SWIFT): “problema mea cu administrația Trump este că prin discreditarea consensului transatlantic, a ordinii liberale se creează spațiul pentru viziuni alternative asupra lumii. Comportamentul delincvent al lui Trump creează oportunitatea și cererea pentru sisteme alternative de guvernare globală,” spune Bobo Lo, un fost director al programului de cercetare concentrat pe Rusia și Eurasia de la Chatham House. 

Nu este un accident și faptul ca retragerea Americii din JCPOA a reînviat discursul despre o Europă suverană, autonomă, care nu mai poate conta pe protecția oferită de America: “Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini. Este sarcina noastra pentru viitor”, a spus Angela Merkel la Aachen cu câteva săptămâni în urmă. Un moment îndelung aplaudat de public. Și nu mai vorbim despre un discurs de campanie, ținut într-o berarie din Bavaria, ci despre un deziderat asumat explicit într-un discurs care celebra o viziune despre Europa, într-un loc încărcat de simbolism pentru intregul continent și unde este înmormantat fondatorul Sfântului Imperiu Roman, Carol cel Mare. La fel de sugestive rămân și cuvintele președintelui francez, Emmanuel Macron, cel care primea la 10 mai premiul “Carol cel Mare” pentru servicii aduse unității europene: ”dacă acceptăm ca alte mari puteri, inclusiv aliații, inclusiv prietenii din cele mai grele momente ale istoriei noastre, să decidă pentru noi, pentru diplomația noastră, pentru securitatea noastră, atunci nu mai suntem suverani.”  

Diluarea coeziunii forțelor anti-revizioniste 

Un conflict de anvergură între cele două maluri ale Atlanticului are efectul de a deturna atenția strategică de la prioritățile geopolitice ale momentului. “Linia comună la nivelul sistemului inter-agenții este ca trebuie să ne trezim – Rusia este în marș și urmează chinezii. Acesta este centrul gravitațional în Washington la acest moment,” spunea Damon Wilson pe scena GLOBSEC. Și este exact concluzia care se desprinde din lectura integrată a Strategiei de Securitate Națională formulată la nivelul Casei Albe (decembrie 2017) și a Strategiei de Apărare Națională avansată de Pentagon (februarie 2018). Revizionismele practicate de Rusia și China împotriva ordinii occidentale sunt preocuparea lor centrală. Dar ambele depind în implementarea lor de o arhitectură robustă de alianțe regionale. Diluarea legăturilor tradiționale, slăbirea și subminarea din interior a coeziunii alianțelor, de departe cele mai importante avantaje competitive ale Vestului, nu ar fi decât un mare cadou făcut marilor puteri iliberale. 

Nu în ultimul rând, un efect colateral profund s-ar putea eventual vedea în repoziționarea statelor europene față de Rusia. Este marea îngrijorare a lui Tomas Valasek, un euroatlantist de cursă lungă, fost ambasador al Slovaciei la NATO, care conduce astăzi Centrul Carnegie Europe: “La Paris și Bruxelles se simte un spirit al acomodării. Retragerea din JCPOA a avut efectul de a face mai atrăgător un aranjament cu Rusia”. 


""