Cum privesc elvețienii istoria lui Wilhelm Tell

„Băștinașii sunt mânați în luptă de furie și de mânie, ei hrănindu-se cu produsele date de vaci”, scria un călugăr în anul 1479. După 36 de ani, regele Franței, Francisc I, îi scria mamei sale, Louise de Savoia: „Nu e posibil ca cineva să lupte cu o mai mare bucurie și dăruire decât o fac elvețienii”. Sunt doar două mărturii medievale cu privire la elveţieni, dintre numeroasele surse care ne spun că strămoșii celor care alcătuiesc astăzi o societate ultra-tehnologizată, civilizată și oarecum închisă se distingeau printr-un fizic impunător (datorat proteinelor furnizate de laptele, brânza și carnea de vacă, consideră unii dintre cronicari), prin dârzenie și printr-o cruzime extremă (semn că această cruzime nu a fost un apanaj al hunilor, al tătarilor sau al altor popoare migratoare, ci a reprezentat un modus vivendi universal). Tabloul ideal(izat) al Alpilor elvețieni și al societății helvete – la care a contribuit din plin romanul Heidi, scris în 1879 de Johanna Spyri și ecranizat în 1937, cu Shirley Temple în rolul principal – nu ar trebui, deci, să ne amăgească. Evoluția țării și a societății elvețiene au cunoscut, veţi vedea, momente și aspecte mult mai prozaice. Despre această ţară unică, din atâtea puncte de vedere, va fi vorba în cele ce urmează.

În 917, estul și centrul Elveției aparțineau de Ducatul Schwaben, iar vestul, de Ducatul Burgundiei, pentru ca, în jurul anului 1000, actualul teritoriu să fie „împărțit” unui număr de trei regate: vestul, Regatului Burgund; nordul și estul, Regatului Francilor de Est; iar sudul, Regatului Francilor și longobarzilor.

În 1033, întregul teritoriu elvețian a intrat sub stăpânirea împăratului Sfântului Imperiu. Au trecut două secole până când, în jurul anului 1234, a fost dat în folosință pasul Gotthard, care făcea legătura între nord și sud, astfel încât teritoriile de la nordul său, Uri și Schwyz, au devenit ademenitoare ținte de cucerire, pentru că, odată stăpânite, controlul rutei comerciale spre Italia ar fi fost total. Nimic deosebit, în atare condiții, în demersul împăratului de a oferi Uri (1231) și Schwyz (1240) privilegii speciale (numite imediatitatea imperială), autoguvernarea fiind crucială, fără însă a exclude subordonarea directă față de împărat, dar și protecția garantată de acesta.

Cum vremurile erau tulburi, reprezentanți ai locuitorilor celor trei văi, Uri, Schwyz și Unterwalden (împărțită în Nidwalden, adică partea de jos a văii, și Obwalden, partea superioară), își promit ajutor reciproc împotriva agresiunilor din exterior, mediere în cazul litigiilor și urmărirea răufăcătorilor. Şi de vreme ce acest pact nescris ar fi fost încheiat la Rütli (numele unei pajiști montane deasupra Vierwaldstättersee sau, cum este mai cunoscut, lacul Lucerna), el a rămas în istoriografie și în istorie ca Jurământul de la Rütli, data încheierii sale, 1 august 1291, fiind privită drept ziua creării Confederației Elvețiene în forma sa incipientă, și declarată, în 1899, Ziua Națională a Elveției.

Legenda lui Wilhelm Tell

De atunci au trecut, așadar, 730 de ani. Aidoma multor evenimente din Evul Mediu, avem de-a face cu diferite izvoare istorice, unele inserând ani diferiți, care ne fac să ne gândim la mituri, mai degrabă, decât la fapte reale. Tot astfel privesc elveţienii şi legenda lui Wilhelm Tell: în 1307, acesta ar fi fost pedepsit să tragă cu arcul într-un măr aflat pe capul propriului său fiu.

Pedeapsa venea de la landgraful habsburgic Hermann Gessler pentru că bietul Tell nu făcuse o reverență în fața pălăriei pe care landgraful o pusese pe un par în piața centrală din Altdorf (cantonul Uri).

Wilhelm a străpuns mărul, iar a doua săgeată l-a ucis pe Gessler. Şi chiar dacă totul nu e decât o legendă, aidoma Jurământului de la Rütli, istoria lui Wilhelm Tell joacă un rol important în mentalul colectiv elvețian.

Acest text face parte din grupajul „Elveția. Dincolo de Wilhelm Tell”, publicat în numărul 234 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.