Cum își tratau rănile oamenii din vechime?

Autor 13072 vizualizări


Oamenii s-au preocupat dintotdeauna de tratarea rãnilor şi a bolilor, avansând încet dar sigur cãtre o chirurgie cu adevãrat eficace. Istoria chirurgiei este de altfel istoria tratãrii rãnilor. Deşi cauzele au fost cu uşurinţã observate încã din vremuri strãvechi, procesele care se petrec în interiorul rãnii şi factorii care îi influenţeazã evoluţia ulterioarã nu au fost dibuite mai devreme de 2-3 decenii.

Scopul tratamentului era acela de a reduce riscul apariţiei complicaţiilor care puteau fi chair fatale. Durerile, hemoragiile, degenerarea epidermei şi a ţesuturilor de adâncime au testat ingeniozitatea omului de-a lungul veacurilor. Este greu de spus cum a descoperit omul preistoric pansamentele şi unguentele, dar cu sigurantã criteriul a fost cel empiric. Anumite plante au funcţie stipticã;iar apa rece, zãpada, ierburile şi argila grãbesc vindecarea. Printr-un proces de selecţie au apãrut tratamentele de bazã, cam în urmã cu 6-7000 de ani.

Primele documente care conţin informaţii medicale dateazã aproximativ din 2500 a.Hr. Ne referim aici la tãbliţele de argilã mesopotamiene, mai târziu apãrând şi papiri egipteni, deşi se crede cã Papirusul Smith, care trateazã subiectul şi dateazã din 1650 a.Hr., este o copie dupã un document mai vechi. Multe date s-au adunat şi analizând comportamentul societãţilor preindustriale contemporane. Bergmark (1967) menţioneazã o serie de plante care incã se folosesc de mii de ani, cum ar fi troscotul sau sunãtoarea, a cãror utilitate ar fi putut fi inspiratã de aspectul frunzelor (sângerii respectiv perforate). Nickell (1959) aratã cã sunãtoarea (hypericum) are proprietãţi antibacteriene, la fel ca lemnul de stejar sau frunzele de creţişoarã, care conţin taninã. Tãtãneasa conţine la rândul ei alatoninã, care nu numai cã este antibacterianã, dar este şi un excelent catalizator al vindecãrii. Ierburile puteau fi aplicate sub formã de balsam sau sub formã de ceai. Compresele, cataplasmele şi unguentele aveau la bazã o gamã variatã de substanţe vegetale, animale şi minerale.

Odatã spãlate, rãnile erau acoperite direct. Cusãturile, deşi practicate de unele triburi sud-americane şi africane, erau totuşi rare. Unele triburi chiar au dezvoltat tehnici chirurgicale complicate, realizând amputãri rituale (indienii peruani sau africanii Masai). Şi chirurgia, şi utilizarea proprietaţilor ierburilor erau domeniul de activitate a unei categorii restrânse, şamanii. Pânã la emergenţa marilor civilizaţii deja se fundamenteazã tratamentele, multe ierburi putând fi amestecate cu miere, grãsime animalã şi unt pentru a spori eficacitatea.

În ciuda separaţiei geografice dintre culturi, cunoaşterea medicalã s-a rãspândit în patru mari areale:Mesopotamia şi Orientul Apropiat;Extremul Orient şi India;America de Sud şi Polinezia. Au existat desigur legãturi între Mesopotamia, Egipt, Grecia şi Roma, dar şi între Grecia şi India prin intermediul cuceririlor lui Alexandru, deci medicina indianã a pãtruns şi în mediile greco-romane. Originile medicinei chineze se extind mult în trecut. Legendarii împãraţi Yu Hsiung (Impãratul Galben) şi Shen Nung (Impãratul Roşu) au alcãtuit compilaţii cu ierburi terapeutice în secolele 27-26 a.Hr. aici, în ciuda comunicãrii cu mediul indian, chirurgia nu era totuşi la fel de apreciatã. Se crede pe de altã parte cã nivelul ridicat al chirurgiei pe care aceasta îl atinge şi la indienii din Anzi s-a transmis cãtre polinezieni în timpul migraţiilor.

În Mesopotamia, potrivit lui Majno (1975), rãnile se spãlau cu apã şi lapte, dupã care se acopereau cu miere şi rãşinã de conifere, deşi se foloseau şi tãmâia sau smirna. Bandajele se fãceau din in sau lânã, dar nu se ştie nimic despre cum erau oprite hemoragiile. Medicina akkadianã era un amestec de empirism şi magie oricum. “Medicii” proveneau din trei categorii:barusau ghicitorii, care trebuiau sã stabilieascã un diagnostic;ashipusau magicienii care sãvârşeau exorcisme;şi asusau preoţii care fãceau prescripţii şi operaţii, utilizând atât procedee ştiinţifice cât şi incantaţii.

Tratamentul nu era foarte ştiinţific nici în Egipt. Niciuna dintre aceste culturi nu deţinea cunoştinţe avansate de anatomie atât cât sã permitã o chirurgie complexã. Magia juca un rol important, iar medicii nu se aventurau sã trateze pacienţi fãrã speranţã, aşa cum o fãceau omologii lor din India. Egiptenii ştiau însã cã o ranã închisã se vindecã mai uşor, inventând drept urmare un bandaj adeziv prin aplicarea de rãşinã pe benzile de in pentru a apropia marginile rãnii. Hemoragiile severe se tratau probabil prin cauterizare.

Cele mai întrebuinţate combinaţii de substanţe în Egipt erau mierea cu rãşina sau mierea cu untura. Lipsa copacilor îngreuna obţinerea rãşinilor, dar smirna se importa în cantitãţi mari. Utilizarea rãşinii poate fi explicatã şi prin superstiţie:pentru cã rãşinile nu se descompun, acestea ar preveni şi evoluţia ulterioarã a rãnii. Scurgându-se din copaci când aceştia sunt vãtãmaţi, rãşinile sigileazã rãnile. Egiptenii au introdus şi o serie de minerale în tratamente. Pigmenţii de cupru obţinuţi din malachit şi crisocol, folosiţi ca fard, au ajuns sã fie aplicaţi şi pe rãni datoritã proprietãţilor antiseptice şi astringente. Compuşii mercurului sunt şi ei antibacterienişi erau la fel de folosiţi. Majoritatea pomadelor se bazau însã pe amestecuri de ingrediente animale şi vegetale, cu miros nu tocmai agreabil.

Medicina greceascã a împrumutat multe de la cea egipteanã, mai ales dupã contactele post 300 a.Hr. Herodot a vizitat Egiptul cam în 450 a.Hr. şi a raportat despre obiceiurile şi practicile de acolo, dar o tradiţie medicalã exista în Grecia din timpul lui Asklepios, 500 de ani mai devreme. Cele mai timpurii referinte le avem chiar din Iliada lui Homer, când sunt pomeniţi chirurgii din armata greceascã. Aceştia nu apelau atât la cauterzare şi ligaturi, cât mai ales la rugãcini şi imunri dupã spãlarea rãnilor. Hippocrate (460-377 a.H.r) a avut o contribuiţie majorã, descriind bolile şi cauzele lor.

Acesta sugera cã rãnile contuzionate ar trebui tratate cu alifii pentru a accelera supuraţia, a îndepãrta ţesutul mort şi a reduce inflamaţia. Nu a sugerat cã puroiul ar fi necesar pentru vindecare. Prefera sã lase rãnile la uscat şi sã le spele cu vin sau oţet. Credea cã pânã la urmã, organismul are capacitatea de autoregenerare. Lâna fiartã în apã sau vin se considera un pansament eficace.

Deja pânã în secolul al V-lea bandajatul devenise o artã şi se ştia cã strângerea exageratã poate provoca o cangrenã. Trebuiau echilibrate cele patru umori ale corpului (sângele, flegma, bila galbenã şi bila neagrã) despre care grecii credeau cã sunt principalele esente corporale. Din dizarmonia acestora ar fi rezultat bolile. Venesecţia era destul de întâlnitã:prin aceasta se elimina sângele de la suprafaţa rãnii, care ar fi stagnat acolo şi ar fi produs dezechilibrul. Se lãsa sã curgã puţin lichid printr-o tãieturã de lângã rana cu pricina. Restul umorilor nocive se eliberau prin purjare şi printr-o dietã anume. Practica era riscantã pentru cã nu de puţine ori se ajungea la pierderi masive de sânge.

Hippocrate aşadar sugera în majoritatea cazurilor ca rana sã fie uscatã, iar la rãnile grave sã se foloseascã pomade consistente. Bandajul era suplimentar. Grecii au introdus folosirea coclelii ca antiseptic, mai puternicã decât malachitul. Dar nimic nu era lãsat la voia întâmplãrii. Mai bine de 200 de temple închinate lui Asklepios au fost ridicate, unde veneau bolnavii nevindecaţi de medici. Oamenii îşi petreceau noaptea în abaton-ul templului, aşteptând o minune. Se pare cã şerpii domesticiţi aveau un rol esenţial în cult:când individul adormea în aşteptarea lui Asklepois, şerii veneau şi îi lingeau rãnile, amplificând impresia misticã.

Cât despre romani, aceştia nu aveau tradiţii medicale şi medici pânã când grecii s-au stabilit la Roma în jurul anului 200 a .Hr., însoţind armatele romane. Ştiinţa greceascã a fost integratã în lumea romanã şi treptat s-a simţit nevoia popularizãrii cunostinţelor acestora. Pânã la ascensiunea enciclopediştilor s-a acordat puţinã importanţã scrierilor ştiinţifice.

S-au fãcut încercãri de compilare:Marcus Varro (~50 a.Hr.) este creditat (Lyons 1978) cu teoria bolilor contagioase;urmat în eforturile de enciclopedizare de Aulus şi Cornelius Celsus (~40 a.Hr.). despre Celsus nu se ştie sigur dacã a practica profesia de medic, dar trebuie sã fi avut informaţii de primã mânã pentru a compila “De Medicina”. El a scris despre tratarea rãnilor şi a descris pentru prima datã simptomele inflamaţiilor. A fãcut diferenţa dintre rãni şi dureri cronice şi şi-a dat seama cã erau necesare tratamente distincte. Recomanda sutura rãnilor proaspete şi debridarea rãnilor contuzionate pentru a le readuce în starea iniţialã în vederea suturii. A descris o mare varietate de rãni, clasificând şi produsele cu efect astringent, eroziv, stiptic şi coroziv, precum şi instrumentele chirurgicale de la vremea respectivã.

O altã enciclopedie a fost realizatã la scurt timp de cãtre Pliniu cel Bãtrân (23-79), “Historia Naturalis”, o opera giganticã, cu 37 de volume. Enciclopedia nu cuprindea însã informaţii directe, ci se baza exclusiv pe operele altor autori. La 100 de ani de la moartea lui Pliniu, Galenus (129-200) ajunge la Roma din oraşul sãu natal Pergam, unde lucreazã ca medic pentru gladiatori. Atinge în curând o faimã considerabilã, ajungând medicul personal al împãratului Marcus Aurelius. Aprecia importanţa fundamentalaã a anatomiei şi fiziologiei, precum şi a experimentului. Ipotezele sale medicale au fost în mare parte acceptate pânã în vremea Renaşterii.

Galenus se încredea mult în medicamente, deşi toatã viaţa a suferit de teama otrãvirii. Susţinea polifarmacia, dar din cauza neîncrederii faţã de neguţãtori îşi aduna singur materiile prime. O datã chiar cãlãtoreşte în insula Lemnos pentru a achiziţiona argilã roşie, una dintre metodele sale favorite de tratare a rãnilor, alãturi de pânzele de pãianjen sau cerneala de scris. Prestigiul unanim acceptat al lui Galenus, care l-a umbrit cu desãvârşire pe Celsus, avea sã îi asigure popularitatea pe termen lung.

Referinţe:

Majno G., The Healing Hand, Man and Wound in the Ancient World. Harvard University Press, 1975;

Nickell L. G., Economic Botany, 1959;

Petrucelli R. J., Medicine, an Illustrated History. Ed. A S Lyons &R J Petrucelli, Abrams, New York, 1978;

Zinmerman L. M. &Veith 1, Great Ideas in the History of Surgery.Dover Publications, New York, 1967.

""