Autor 4643 vizualizări


Celebritatea lui Ladislau Kán, voievod al Transilvaniei între 1294-1315, se datorează rolului jucat în războiul intern pentru Coroana Ungariei din perioada 1301-1310. Cu toate acestea, paradoxal, Ladislau Kán a rămas, chiar şi pentru contemporanii săi, un personaj înconjurat de o aură de mister.

Profitând de criza de autoritate prin care trecea regatul ungar în ultimii ani ai domniei lui Andrei al III-lea (1290-1301), ultimul rege Arpadian, Ladislau Kán, voievodul Transilvaniei, îşi consolidase poziţia autonomă în cadrul regatului maghiar. În această epocă, Transilvania începea să fie cunoscută ca o ţară distinctă (Regnum Transilvanum), aflată însă, mai mult sau mai puţin formal, în subordinea regilor Ungariei.

Spre deosebire de predecesorii săi din secolul al XIII-lea, care nu aparţineau unor familii transilvănene, fiind aleşi de regii Ungariei dintre membrii propriului lor anturaj, Ladislau Kán a fost cel dintâi voievod a cărui familie era perfect integrată în „starea” nobiliară a Transilvaniei, fiind prezentă în această provincie de cel puţin trei generaţii. De altfel, un înaintaş al voievodului, purtând acelaşi nume, fusese voievod al Transilvaniei în perioada 1260-1265.

După moartea regelui Andrei al III-lea (1301), voievodul şi-a consolidat puterea, preluând în administrarea sa directă proprietăţile şi veniturile regale din Transilvania şi o parte a Banatului. De asemenea, Ladislau şi-a impus autoritatea şi asupra secuilor şi saşilor, cu toate că aceştia nu recunoşteau, de regulă, decât autoritatea regelui Ungariei. Mai mult decât atât, Ladislau Kán l-a numit, în anul 1307, pe unul dintre fiii săi în calitatea de episcop de Alba Iulia, reuşind astfel să preia controlul asupra domeniilor şi cetăţilor episcopiei.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Voievodul transilvănean şi-a permis chiar să ducă o politică externă proprie. Începând cu anii 1301-1303, Ladislau Kán şi-a ancorat poziţiile în lumea sud-estului european, întreţinând relaţii excelente cu stăpânitorii sârbi, bulgari, ruteni şi români. Aceste relaţii au reprezentat o premisă indispensabilă a rolului pe care l-a jucat în competiţia pentru Coroana Ungariei.

Sprijinitor iniţial al candidaturii la Coroana ungară a regelui ceh Venceslas al II-lea Přemysl (1278-1305), Ladislau Kán şi-a atras ostilitatea lui Carol Robert de Anjou, candidatul susţinut de Papa Bonifaciu al VIII-lea. În anul 1304, Carol Robert l-a numit în funcţia de voievod al Transilvaniei pe un nepot al episcopului de Alba Iulia, Petru Monoszló. Această numire a rămas doar formală, deoarece candidatul Casei de Anjou nu dispunea de o armată care să îi permită să fie respectată această decizie.

Asasinarea lui Venceslas (21 iunie 1305) a avut drept consecinţă intrarea în competiţia pentru coroana Ungariei a unui nou contracandidat al lui Carol Robert, cu mult mai puternic decât regele ceh:ducele bavarez Otto de Wittelsbach, a cărui familie era principala adversară a Casei de Habsburg în competiţia pentru Coroana imperială a Germaniei. Sosit la Buda în fruntea unui important contingent de cavaleri bavarezi, Otto a reuşit să îşi atragă sprijinul nobilimii de la est de Tisa, în frunte cu membrii neamului Borşa, şi, de asemenea, al tuturor coloniştilor germani din Transilvania şi din alte regiuni ale Ungariei. La 6 decembrie 1305, la Alba Regală, Otto de Wittelsbach a fost învestit oficial cu Coroana şi celelalte însemne sacre ale regalităţii ungare, pe care Otto le obţinuse, în vara anului 1305, de la fiul minor al defunctului rege Venceslas. În vara anului 1306, poziţia lui Otto de Wittelsbach s-a deteriorat însă simţitor, odată cu obţinerea Coroanei regale a Boemiei de către Rudolf al III-lea de Habsburg (26 august). Ca urmare a acestei schimbări dinastice, Boemia şi-a modificat radical poziţia faţă de competiţia pentru succesiunea la tronul Ungariei, ea transformându-se dintr-o adversară a lui Carol Robert într-o aliată a acestuia.

Odată cu dispariţia sprijinului boem, Buda a devenit pentru Otto de Wittelsbach o reşedinţă nesigură. El s-a îndreptat, în consecinţă, spre Transilvania, unde dispunea de numeroşi susţinători:nobilii din familiile Borşa şi Chanad, saşii din provincia Sibiului şi, mai ales, voievodul Ladislau Kán, care dispunea de o forţă militară redutabilă. Datorită situaţiei aproape disperate în care se afla, Otto a fost obligat să accepte o condiţie care, în împrejurări normale, nu ar fi avut şanse de a fi luată în considerare:căsătoria sa cu fiica lui Ladislau Kán, care urma astfel să devină regina Ungariei.

Un prizonier celebru, Otto de Wittelsbach

Sosit în Transilvania în primăvara anului 1307, Otto de Wittelsbach a vizitat oraşul Bistriţa, a cărui popu­laţie germană îi era favorabilă şi, cu această ocazie, a primit jurământul de credinţă al saşilor din comitatul Sibiului. Între timp însă, în august 1307, Papa Clement al V-lea l-a numit legat pontifical în Ungaria pe cardinalul Gentile de San Martino ai Monti şi a reînnoit excomunicarea pronunţată de Bonifaciu al VIII-lea împotriva adversarilor lui Carol Robert, extinzând-o în mod explicit şi asupra susţinătorilor lui Otto de Wittelsbach. Temându-se de excomunicarea papală şi nemulţumite de căsătoria lui Otto cu fiica lui Ladislau Kán, cele mai multe dintre marile familii aristocrate ale regatului au trecut de partea lui Carol Robert. În faţa acestor noi provocări, Ladislau Kán a fost nevoit să reevalueze şansele lui Otto de a prelua controlul regatului. El a reuşit însă, printr-o lovitură de maestru, să găsească o ieşire spectaculoasă din impasul politic în care intrase:a desfăcut căsătoria fiicei sale şi l-a arestat pe Otto de Wittelsbach, transformându-l în prizonierul său, asigurându-şi astfel sprijinul Habsburgilor, una dintre cele mai influente familii domnitoare ale Europei.

Încă din vara anului 1307, Ladislau Kán intrase în tratative cu regele Germaniei, Albert I de Habsburg (1298-1308), principalul inamic al fostului său ginere. Habsburgii erau interesaţi atât de eşecul lui Otto în competiţia pentru tronul Ungariei, dar şi de o cât mai îndelungată reţinere a sa în îndepărtata Transilvanie, menită să netezească drumul fiului lui Albert, Frederic cel Frumos, către Coroana Sfântului Imperiu. Frederic cel Frumos întreţinea, el însuşi relaţii diplomatice cu voievodul Ladislau.

Una dintre cele mai importante cronici germane ale timpului, Chronicon Osterhoviense, afirmă de ­altfel fără înconjur că decizia „ducelui” Ladislau al Transilvaniei de a-l transforma pe Otto de Wittelsbach în prizonierul său a fost făcută ca urmare a intrigilor lui Albert de Habsburg, care a încercat chiar, cu această ocazie, să preia controlul asupra Bavariei.

Păstrarea lui Otto în prizonierat i-a asigurat lui Ladislau Kán cea mai înaltă protecţie europeană la care acesta putea spera:aceea a lui Albert de Habsburg, cel mai important susţinător european al politicii pontificale şi, de asemenea, principalul aliat extern al lui Carol Robert de Anjou. Devine astfel uşor de înţeles de ce atât candidatul angevin, cât şi nunţiul apostolic, cardinalul Gentile, nu au îndrăznit să întreprindă, în întreaga perioadă a deţinerii lui Otto, nici măcar un gest de ostilitate împotriva voievodului transilvănean. Iar această interdicţie de a interveni împotriva lui Ladislau era, pentru Carol Robert, cu atât mai supărătoare cu cât voievodul transilvănean intrase, împreună cu arestarea lui Otto, în posesia Coroanei şi a însemnelor sacre ale regalităţii ungare, obiecte simbolice în absenţa cărora candidatul angevin nu se putea încorona.

Chiar şi aşa, însă, reţinerea lui Otto de Wittelsbach în Transilvania a avut un rol important în asigurarea recunoaşterii lui Carol Robert ca rege al Ungariei de către reprezentanţii celor mai importante familii aristocratice din regat, reuniţi, la 10 octombrie 1307, pe câmpia de la Rakos. La 1 mai 1308, regele Albert de Habsburg a fost asasinat şi, odată cu dispariţia acestuia, continuarea reţinerii lui Otto în Transilvania nu-i mai era voievodului de nici un folos. Semnificativ pentru ostilitatea manifestată în continuare de Ladislau împotriva lui Carol Robert este însă faptul că ducele bavarez nu a fost predat candidatului angevin. El a fost încredinţat întâi unui enigmatic voievod român, care domnea probabil în Maramureş, apoi eliberat şi lăsat să îşi găsească singur drumul spre Bavaria, prin Rutenia şi Polonia. Imediat după întoarcerea sa în patrie, Otto a declanşat de altfel o campanie de represalii împotriva lui Frederic de Habsburg, care, pentru a-i face faţă, a fost nevoit să apeleze la sprijinul lui Carol Robert de Anjou.

Pentru a-şi putea continua rezistenţa împotriva candidatului Casei de Anjou şi pentru a-şi menţine poziţia de arbitru al conflictului pentru Coroana Ungariei, Ladislau Kán avea însă nevoie de o altă alianţă europeană puternică. Soluţia aleasă de Ladislau a fost încheierea unei alianţe cu Serbia, garanţia acesteia urmând a fi reprezentată de căsătoria fiicei voievodului cu Ştefan, moştenitorul Coroanei Serbiei. Această alianţă sârbo-transilvană era însă departe de a fi o simplă alianţă regională. Adevărata dimensiune a proiectelor politice ale lui Ladislau Kán poate fi înţeleasă doar în contextul proiectelor europene făurite, în această perioadă, de Carol de Valois, fratele regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos.

Căsătorit cu Ecaterina de Courtenay, împărăteasa titulară a Constantinopolului, Carol de Valois planificase, împreună cu dogele Veneţiei, declanşarea, în cursul anului 1308, a cruciadei pentru reconstituirea Imperiului Latin. În acest context, Carol a încheiat, în 1307, o alianţă formală cu Serbia, care urma să fie garantată, asemeni alianţei sârbo-transilvane, prin căsătoria lui Carol, fiul lui Carol de Valois, cu Zorica, fiică a lui Ştefan Milutin, rezultată dintr-o pretinsă căsătorie a sa cu Elisabeta, fiica lui Ştefan al V-lea al Ungariei. Această căsătorie urma să îi confere fiului lui Carol de Valois şi urmaşilor acestuia dreptul legitim de a intra în posesia Coroanei Ungariei, aflată în acel moment în păstrarea aliatului regelui sârb,   voievodul Ladislau Kán.

Aceste proiecte păreau să dobândească o nouă anvergură în primele luni ale anului 1308, ca rezultat al unor evenimente neaşteptate:moartea soţiei lui Carol de Valois, Ecaterina de Courtenay, împărăteasa titulară a Constantinopolului (2 ianuarie 1308), anula drepturile acestuia asupra Imperiului Latin;câteva luni mai târziu, însă, asasinarea lui Albert de Habsburg (1 mai 1308) i-a oferit şansa de a se angaja, cu sprijinul fratelui său, Filip al IV-lea al Franţei, în competiţia pentru Coroana Germaniei.

Apropierea voievodului de proiectele Casei de Valois s-a dovedit a fi însă o greşeală, în condiţiile în care papa Clement al V-lea şi Carol Robert de Anjou îl susţineau pentru a candida la Coroana Germaniei pe Henric al VII-lea de Luxemburg, care a şi fost, de altfel, încoronat, în noiembrie 1308. În aceste condiţii, alianţa sârbo-transilvană, lipsită de orice susţinere europeană, s-a transformat într-una de importanţă locală, iar consecinţele acestei realităţi nu au întârziat să apară.

În septembrie 1308, cardinalul Gentile s-a considerat, în sfârşit, în măsură să îi transmită lui Ladislau Kán un ultimatum prin care îi cerea să anuleze căsătoria fiicei sale cu fiul regelui Serbiei şi să-i predea lui Carol Robert Coroana regală a Ungariei. Sigur pe forţele sale, voievodul a refuzat să îndeplinească cererile adversarilor săi. Ca urmare, în iunie 1309 s-a desfăşurat o primă ceremonie de încoronare a lui Carol Robert, ocazie pentru care a fost confecţionată o coroană provizorie.

Renunţarea la „Sfânta Coroană”

În acelaşi timp, un sinod patronat de cardinalul Gentile a interzis cu desăvârşire contractarea vreunei căsătorii între „fiica, nepoata sau altă rudă de sânge” a unui creştin catolic şi orice „eretic patar, gazar, schismatic sau alt duşman al credinţei creştine”, cei care nu s-ar fi conformat acestei decizii în răstimp de o lună urmând să fie declaraţi „eretici duşmani ai credinţei”. Ameninţarea era una cât se poate de serioasă:dacă voievodul ar fi fost declarat eretic, împotriva lui şi a Transilvaniei, ar fi putut fi organizată o cruciadă, fapt care ar fi aruncat asupra întregii provincii un spectru al jafului şi al distrugerii.  Izolarea în care se afla l-a determinat, în cele din urmă, pe voievod să înceapă negocierile cu regele Carol Robert, căruia i-a cedat „Sfânta Coroană” în august 1310, în schimbul recunoaşterii stăpânirii sale asupra Transilvaniei şi a celei mai mari părţi a Banatului.

Puternic susţinut de nobilimea locală, Ladislau Kán a păstrat stăpânirea Transilvaniei până la încetarea sa din viaţă, în primăvara anului 1315, fără ca regele Carol Robert să îndrăznească să întreprindă vreo acţiune armată împotriva sa. Invazia trupelor regale în Transilvania a avut loc abia după dispariţia marelui voievod şi a reprezentat începutul unui război de durată. Sprijiniţi de Serbia, Bulgaria, cnezatul Haliciului şi de Basarab, voievodul Ţării Româneşti, nobilii transilvăneni s-au împotrivit cu înverşunare instaurării dominaţiei angevine, susţinând succesiunea fiilor lui Ladislau Kán la conducerea voievodatului. După o lungă serie de confruntări – Debreţin (1316), Ciceu (1317), Topa (1318), Bonţida (1320), Deva (1321) ş.a. – regele a reuşit să îşi impună, în cele din urmă, autoritatea asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei, chiar dacă unii dintre reprezentanţii nobilimii rebele şi-au continuat rezistenţa, în fortăreţele lor, timp de mulţi ani după încheierea oficială a războiului.