Autor 16135 vizualizări


În general, numele lui Eugeniu Carada este asociat cu celebra și „tenebroasa” „Oculta”, despre care se afirma că făcea și desfăcea totul în politica românească – oricum în PNL – de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Ministrul Franței la București, Henry, scria în iulie 1904 că „Oculta” își impunea soluțiile regelui și țării, „soluții cu atât mai dificil de combătut cu cât nu se cunoaște nimic din veritabilele motive, nici cine anume le indica”.

Dar „Oculta” nu însemna doar Eugeniu Carada. Un personaj important și influent mai era si Mihai Pherekyde (1842-1926), prieten politic al bătrânului Brătianu în timpul căruia fusese ministru de Externe și președinte al Adunării Deputaților, ultima funcție deținând-o și în timpul guvernului Ionel Brătianu, care a decis intrarea noastră în Primul Război Mondial. Om de mare încredere al Brătienilor, Ionel îi va încredința în timpul mandatelor sale funcția de prim-ministru interimar, atunci când era plecat în străinătate. Apoi mai era și Anton Carp (1849-1914), om al finanțelor, cel care a deținut de cinci ori funcția de guvernator al Băncii Naționale. Iar lista nu ar fi completă dacă nu i-am menționa printre membrii „Ocultei” pe un Take Protopopescu sau pe Matei Corbescu. În fond „«Oculta» nu era altceva decât finanța liberală, de ale cărei interese politice nu se putea să nu se țină seama”. (Ion Bulei)

Credincios memoriei marelui său prieten, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada va avea grijă să netezească drumul spre șefia Partidului Liberal pentru favoritul său, Ionel Brătianu , personalitate puternică și vizionară în a cărui stea bătrânul pașoptist credea. În calea lui Brătianu existau câteva obstacole pe care Carada le va îndepărta, nu întotdeauna cu mijloacele cele mai morale. Primul obstacol se numea Vasile Lascăr, capabilul și reformatorul ministru de Interne al guvernului liberal (1901-1904) condus de către D.A. Sturdza, liderul partidului.

Ionel Brătianu, portret la tinerețe

Reformele lui Lascăr creșteau prestigiul inițiatorului lor, astfel încât, în toamna anului 1904, când ministrul de Interne vine cu proiectul organizării comunelor rurale, Eugeniu Carada își dă demisia din comitetul executiv al PNL pe motiv că proiectul ar fi „neliberal”, fapt parțial adevărat, deoarece prevedea o centralizare excesivă a administrației rurale. Deputații brătieniști boicotează ședințele Parlamentului, iar Mihai Pherekyde și D. Protopopescu, președintele și respectiv vicepreședintele Adunării Deputaților, ambii membri ai „Ocultei”, își dau demisia. Vasile Lascăr face un pas înapoi acceptând 14 amendamente la legea sa, care trece destul de chinuit de votul Parlamentului. „Oculta” însă presează pentru demisia lui Lascăr, care renunță la fotoliul ministerial pe 12 decembrie 1904, apoi în fața presiunii adepților lui Brătianu care doreau ieșirea de la guvernare, D.A. Sturdza înaintează regelui pe 22 decembrie 1904 demisia cabinetului său.

 Reveniţi la putere în primăvara anului 1907, pe fondul răscoalelor țărănești, liberalii și în primul rând bătrânul Carada își dau seama că vremurile s-au schimbat, e nevoie de reforme structurale și că locul vechilor politicieni trebuie luat de o nouă generație reformatoare, vizionară, plină de curaj și de inițiativă, al cărei cel mai strălucit exponent se prefigura a fi Ionel Brătianu. Partidul însă continuă să fie condus de învechitul D.A. Sturdza, ministru încă din 1859, care, fiind reprezentantul marilor latifundiari, nu era omul potrivit pentru realizarea unor reforme absolut necesare țării.

Fapt mult mai grav, starea de sănătate a lui D.A. Sturdza se deteriorează iremediabil, omul pierzându-și pur și simplu mințile. Tensionat în permanență din cauza intrigilor lui Eugeniu Carada de a-l înlocui la șefia partidului cu Ionel Brătianu, Sturdza ajunge ca într-o ședință a guvernului să înceapă să plângă urlând înspăimântat: „Să iasă domnul Carada de sub masă!” În octombrie 1908, un comunicat oficial anunță că premierul României s-a internat într-un sanatoriu de boli nervoase din străinătate. La Viena, psihiatrul care l-a consultat pe Sturdza i-a întrebat pe însoțitorii pacientului:

 „– Ce profesie are domnul acesta?”

La răspunsul acestora că pacientul e prim-ministrul României, replica medicului uluit este atât de relevantă pentru starea politicii românești de ieri, de azi și probabil și de mâine: „Ferice de o asemenea țară ce-și poate permite luxul unor astfel de conducători. Omul acesta este de 20 de ani nebun!”

Probabil, ultima fotografie în care a fost surprins Eugeniu Carada

Pe 27 decembrie 1908, Regele Carol I primește scrisoarea lui D.A. Sturdza prin care acesta își anunță demisia din funcția de prim-ministru invocând motive de sănătate. În aceeași zi, la sediul Ministerului de Interne – fapt simptomatic, având în vedere titularul postului, însuși Brătianu – se întrunesc fruntașii liberali, Spiru Haret (premier interimar pe perioada absenței lui Sturdza), Eugeniu Carada, P.S. Aurelian, Emil Costinescu și Mihail Pherekyde. Ca succesor al lui Sturdza la cârma guvernului a fost propus Pherekyde, în calitatea sa de cel mai vechi lider liberal. Acesta, membru de frunte al „Ocultei”, refuză și-l propune pe Ionel Brătianu. Costinescu și Haret se raliază propunerii, astfel încât în aceeași seară Regele Carol I emite decretul de numire a lui Ionel Brătianu în funcția de prim-ministru.

Două săptămâni mai târziu, pe 11 ianuarie 1909, același Mihail Pherekyde îl propune în cadrul congresului PNL pe Ionel Brătianu drept președinte al partidului deoarece „poartă un nume ilustru și s-a afirmat ca cel mai de valoare din partid”.

Acest text este un fragment din articolul „Misteriosul domn Eugeniu Carada" apărut în numărul 226 al revistei Historia, disponibil în perioada 13 noiembrie - 14 decembrie 2020 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital, pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum