Autor 71296 vizualizări


Războiul sovieto-finlandez rămâne şi astăzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Făcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicări defectuoase între cele două guverne? A sperat Stalin că „aurul baltic” îl va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care îl conducea? Un eşec anunţat pentru Moscova, o pagină de glorie pentru Helsinki – Războiul de iarnă a demonstrat că şi lui Stalin i s-a putut spune „Nu!”

Renaşterea Imperiului

Nicicând în istoria Rusiei spaţiul, ca idee-forţă, nu a fost atât de important ca în toamna anului 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa liderului sovietic de a călca pe urmele înaintaşilor săi „imperialişti” nu era străină de cuvintele pline de însemnătate scrise de Gogol cu un veac în urmă:„Rusia! (...) Ce prevesteşte, oare, acest spaţiu infinit? Şi tu, o Rusia, vei spulbera totul în calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depăşi-drumul fumegând, podurile ce murmură sub roţile tale...” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). În planurile sovietice imperialismul părea să se confunde cu Realpolitik, având în vedere că „spaţiul” trebuia să îi aducă lui Stalin deopotrivă securitate şi prestigiu. În august 1939, Moscova dorea să îşi menţină aparenţa unui actor internaţional paşnic, direcţiile urmate în politica externă fiind pe deplin motivate de războiul extrem care se prefigura şi de care aceasta dorea să se ţină departe:a) asigurarea securităţii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brâu de securitate şi b) apărarea URSS de o eventuală „încercuire”, fie capitalistă (a democraţiilor occidentale), fie fascistă (Stalin privind alianţa cu Germania doar ca pe o soluţie temporară care îi permitea să tragă de timp pentru a-şi întări frontul intern).

Cele două obiective aveau să fie îndeplinite parţial încă din momentul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzându-se în spatele necesităţii acute de securitate, Stalin putea privi cu încredere către renaşterea Imperiului, un înalt ideal pe care îl va urmări pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin şi care va înspăimânta, pe bună dreptate, tabăra occidentală a Războiului Rece, în a doua jumătate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele două protocoale adiţionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaţia în statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), în jumătatea estică a Poloniei şi asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securităţii prin teritoriu[1], Stalin câştiga siguranţa frontierelor vestice şi, totodată, posibilitatea reîntregirii „infinitului spaţiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor ruşi. Acordul consfinţea linia frontierei de nord sovieto-germană pe fluviile Narva, Vistula şi San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mână liberă în Lituania, în schimbul cedării Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varşoviei şi Lublinului.

Aurul baltic

Invadarea Poloniei de către Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmată de intrarea trupelor sovietice în teritoriile estice poloneze două săptămâni mai târziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas către îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapidă asupra polonezilor a încurajat conducerea de la Kremlin să se îndrepte spre coastele Balticii, ale cărei ape au reprezentat pentru Rusia o adevărată comoară, pentru a-l cita pe Ţarul Ivan al IV-lea, încă din secolul al XV-lea.
Pentru Uniunea Sovietică, aşa cum fusese şi pentru Imperiul Rus până la destrămarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesităţile vitale de securitate şi apărare în faţa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile ţărilor învecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Măcinată de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat să impună prin forţă guverne-prietene statului sovietic în Lituania, Letonia şi Estonia. Temându-se de o intervenţie armată sovietică, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, şi Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat împreună cu Uniunea Sovietică tratate de asistenţă mutuală, prietenie şi ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelaşi scenariu trebuia urmărit şi în cazul Finlandei, a cărei poziţie geostrategică i-ar fi adus lui Stalin siguranţa coastei sudice a Golfului Finic şi o extindere a zonei controlate de flota sovietică în Marea Baltică. Cu puţin timp înainte de începerea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de război atrăgea atenţia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei să devină o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzător, având în vedere că Moscova urmărea încă de la venirea la putere a lui Hitler menţinerea Germaniei departe de zona baltică, ofiţerii sovietici nu făceau referire doar la iminenţa unei „încercuiri capitaliste”, ci şi la posibilitatea unui atac coordonat de proaspătul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibilă intervenţie a Armatei Roşii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni înainte de demararea discuţiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, şeful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.

Negocierile sovieto-finlandeze au început de-abia după intrarea definitivă a Poloniei în sfera de influenţă sovietică (22 septembrie 1939), deşi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen îi propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discuţiilor între cele două guverne încă de la 11 septembrie. Finlanda nu era în măsură să ducă un război cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau să îi arate lui Stalin că puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional. „Buturuga mică”, sprijinită de un înflăcărat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „să răstoarne carul mare”. De altfel, la sfârşitul războiului cu Finlanda, Stalin s-a convins că cea mai puternică armă împotriva adversarului nu este forţa militară (deşi aceasta este, bineînţeles, decisivă), ci câştigarea suportului maselor, o tactică pe care o va folosi cu succes în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Dialogul surzilor

Prima rundă a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real eşec, ambele tabere fiind convinse că nu este timpul concesiilor. În timp ce delegaţia finlandeză, condusă de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei în Suedia) primise instrucţiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, să nu pună în discuţie cedarea de teritorii în Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Suursaari sau în Peninsula Hangö, precum şi refuzul categoric de a semna un tratat de asistenţă mutuală cu Moscova, delegaţia sovietică, aflată sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesităţilor de securitate ale URSS. Acestea nu puneau în pericol independenţa statului finlandez, susţineau reprezentanţii sovietici, Molotov şi Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinţa Finlandei de a rămâne neutră în prezentul război. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică nu urmărea o reluare a politicii ţariste şi nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I în timpul Războaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra încheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania şi Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic şi a unor teritorii din Istmul Karelian şi din Peninsula Rîbacii, necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk. Liderul de la Kremlin îşi asigura astfel partenerul de discuţii de bunele sale intenţii:securitatea statului sovietic însemna şi securitatea Finlandei. În pofida faptului că o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentată de generalul Mannerheim şi ministrul Comerţului, E. Tanner, considera că unele dintre cererile sovietice sunt îndreptăţite, delegaţia finlandeză nu a acceptat propunerile Moscovei nici în cea de-a doua etapă a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin ştia că o invazie a Armatei Roşii i-ar fi adus oprobriul comunităţii internaţionale şi poate implicarea în război, un scenariu pentru care opinia publică sovietică nu era încă pregătită. Liderul autoritar făcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioană a păcii”, imagine care o scutise până acum de o inutilă vărsare de sânge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai făcea o ultimă încercare, propunând delegaţiei finlandeze să accepte concesionarea Peninsulei Hangö şi Rîbacii, în schimbul cedării districtelor kareliene din Repola şi Porajärvi şi a asigurării că numărul trupelor Armatei Roşii dispuse în bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt ţărm al Balticii, oficialii finlandezi erau încrezători în forţele proprii, mai ales că rapoartele primite de la serviciile de informaţii înfăţişau o Armată Roşie slab pregătită şi cu moralul scăzut, incapabilă să răspundă idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodată, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimiţând nave în Golful finic. În acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forţelor militare din Districtul Leningrad – care urma să coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregătiri pentru invazia sovietică.

În viziunea lui Stalin, forţele corelate ale Armatei Roşii (terestre, aeriene, navale) trebuiau să anihileze rapid armata finlandeză, guvernul de la Helsinki urmând să accepte imediat cererile Moscovei şi, odată cu acestea, controlul politic sovietic. Războiul sovieto-finlandez a început, astfel, având la bază un calcul greşit:pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.

Războiul de iarnă:un eşec anunţat?
Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică. În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă. La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”[2].

Atunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi-în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).
Cel puţin în prima etapă a desfăşurării ostilităţilor, armata finlandeză s-a bucurat de patru avantaje:
a) condiţiile meteorologice, defavorabile Armatei Roşii care nu era pregătită să lupte asemenea finlandezilor în echipamente de zăpadă de camuflaj şi pe schiuri;

b) teatrul de luptă – pădurile acoperite de zăpadă, lipsa drumurilor şi a căilor ferate;

c) susţinerea necondiţionată a întregului popor finlandez şi convingerea acestuia că luptă împotriva unui vechi şi aprig duşman;

d) faptul că oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriză al sovieticilor, aceştia recurgând la o mobilizare rapidă, încă din timpul negocierilor.

Stalin considera că efortul militar trebuia dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea suportului masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic”, sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de asistenţă mutuală şi prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. În viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau să se întâmple în cel mai scurt timp – odată cu acutizarea luptei de clasă din Finlanda şi capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.

Finlanda devine simbolul luptei anti-sovietice:cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin
Pe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă:slaba calitate a comunicaţiilor.

Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete-a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării:„ Acolo zăpada este adâncă;trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană:«Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure:ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană-«Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”[3]

Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial
Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian. După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.

Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului şi respectul comunităţii internaţionale, dar câştigase, prin acel „nu” categoric al demnităţii, rostit din inima Finlandei, o lecţie extrem de valoroasă – experienţa înfrângerii, cea care va fi decisivă în momentul atacului german surpriză din 22 iunie.


Note

________________________________________
[1] Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, Bucureşti, Ed. Corint, 2010, p. 17
[2] Carl van Dyke, The Soviet Invasion of Finland, 1939-1940, London, Portland, Frank Cass, 1996, p. 27.
[3] Memoirs of Nikita Khruschev. Volume 1 Commissar [1918-1945], ed. by Sergei Khrushchev, Pennsylvania, The Pennsylvania State University, 2002, p. 289.