Autor 48492 vizualizări


În perioada 21-23 martie 1972, Nicolae Ceauşescu l-a vizita la Kinshasa pe prietenul său Mobutu Sésé Seko. Dictatorul zairez dorea independenţă faţă de marile puteri ale lumii, solicitându-i lui omologului român ajutor pentru consolidarea economiei şi pregătirea specialiştilor.

Fosta colonie belgiană Congo şi-a declarat independenţa faţă de Belgia în 1960. Au urmat câţiva ani de frământări politice, din care învingător a ieşit  generalul Joseph-Désiré Mobutu. Acesta a preluat puterea la 25 noiembrie 1965, guvernând alături de partidul unic Mişcarea Populară a Revoluţiei. În perioada cuceririi puterii, Mobutu a intrat în conflict cu China, care i-a susţinut pe opozanţii săi. Ulterior a decis ca ţara lui să nu stea departe de blocurile militare care se înfruntau în Războiul Rece, alăturându-se mişcării de nealiniere. Pentru a-şi afirma internaţional orientarea politică a schimbat numele ţării în Republica Democrată Congo. În vest, fosta colonie franceză Congo îmbrăţişase socialismul, noul stat numindu-se Republica Populară Congo.

Relaţii diplomatice la nivel de ambasadă
România a recunoscut Republica Democrată Congo în 1966. În anul următor s-a inaugurat ambasada României la Léopoldville . În primii ani relaţiile bilaterale au fost blocate de poziţia lui Mobutu faţă de China, abia în 1970 intensificându-se contactele. În ianuarie 1970 s-a inaugurat la Bucureşti ambasada Republicii Democrate Congo, iar în mai s-a semnat la Léopoldville un acord de cooperare economică. Prezent la eveniment, ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, i-a înmânat lui Mobutu invitaţia lui Ceauşescu de a vizita România.

Asistenţă tehnică pentru regimul lui Mobutu

Joseph-Désiré Mobutu a sosit în România la sfârşitul lui august 1970. Întrevederea oficială cu Ceauşescu s-a ţinut pe 26 august. Oaspetele a precizat de la început că România şi  Republica Democrată Congo puteau colabora eficient în economie, deoarece republica africană dispunea de consistente resurse minerale, însă nu avea tehnicieni şi capital pentru investiţii. Ceauşescu a consimţit să pregătească specialişti congolezi, iar la nevoie putea trimite la Léopoldville ingineri, doctori sau profesori.

A invocat rapoartele din care rezultase că puteau colabora în domeniile geologiei, mineritului, construcţiei de maşini, construcţiilor edilitare, agriculturii, silviculturii etc. Mobutu s-a declarat bucuros deoarece balanţa comercială era dezechilibrată:ţara sa importa mai mult decât exporta din România.

Pentru început, dorea specialişti din industria petroliferă plângând-se că belgienii realizaseră prospecţii petrolifere, însă nu le-au furnizat rezultatele. „Nu va fi cazul României“, l-a asigurat Ceauşescu, în relaţiile sale guvernul de la Bucureşti aplicând principiul avantajului reciproc, la fel ca în Algeria, Egipt, Nigeria sau Libia. Congolezii doreau porumb şi colaborare în domeniul construcţiilor, aşteptând specialişti. De acord, Ceauşescu a propus compensarea investiţiilor prin realizarea în comun a unor exploatări de trestie de zahăr.
În privinţa politicii, Mobutu s-a lăudat cu soluţia echilibrului politic:„Nici la stânga, nici la dreapta“. Acceptarea Chinei în ONU nu-i era deloc pe plac, fiind în relaţii bune cu liderii taiwanezi. Mobutu avea  poziţie specială în Africa şi faţă de Orientul Mijlociu, paraşutiştii armatei sale fiind antrenaţi de Israel. Drept urmare, nu susţinea cauza palestiniană. După asemenea discuţii, Ceauşescu şi Mobutu au decis să nu includă în declaraţia finală referirile la China şi Orientul Mijlociu.

Colaborare în domeniile industrial şi agricol

Ceauşescu i-a întors vizita lui Mobutu în perioada 21-23 martie 1972. Însă prietenul său se numea acum Mobutu Sésé Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga, iar Republica Democrată Congo, Zair, cu capitala la Kinshasa. În octombrie 1971, Mobutu iniţiase o serie de reforme naţionaliste, prin care dorea să prezinte lumii măreţia ţării sale prin întoarcerea la rădăcinile africane. În limba locală, noul lui nume însemna „războinicul cuceritor care merge din victorie în victorie“, cunoscut prescurtat ca Mobutu Sésé Seko.

Ceauşescu n-a fost deloc deranjat de aceste derapaje. Între timp specialiştii români trimişi în oraşele zaireze analizaseră oportunităţile. Uzina de tractoare din Braşov începuse deja negocierile pentru instalarea unei linii de montaj la Kinshasa, cu perspectiva înfiinţării unei firme mixte de comercializare a autovehiculelor şi tractoarelor, cu service. Zairezii ar fi dorit şi o linie de montaj pentru aparate radio cu tranzistori, extinsă apoi la televizoare. Ceauşescu propunea înfiinţarea unor societăţi mixte pentru exploatarea minereurilor neferoase, a lemnului şi producerea de materiale de construcţii. În plus, românii adăugau pe lista proiectelor plantaţii de bumbac şi floarea soarelui exploatate în comun.

Delegaţia română a aterizat pe aeroportul din Kinshasa la 21 martie. Ca şi la Bucureşti în vara lui 1970, Mobutu a reluat cererea de porumb românesc. Zairul se confrunta şi cu lipsa fondurilor pentru dezvoltarea industriei. Ceauşescu a insistat cu soluţia societăţilor mixte pentru exploatarea fierului, cuprului, calcarului sau masei lemnoase, jumătate din Zair fiind acoperit de păduri. România putea investi prin livrarea unor echipamente firmelor zaireze. Pe lângă exploatarea resurselor minerale, existau oportunităţi de colaborare în domeniul feroviar, petrochimic sau al construcţiilor. Nu dorea să facă din Zair sursă de materii prime pentru alte state, s-a eschivat Mobutu. Ţara sa avea experienţa exploatării cuprului de către consorţiile franco-americane şi nu se-alese cu nimic. „Noi dorim conlucrarea“, l-a liniştit şi pe el Ceauşescu, propunând să furnizeze statelor în curs de dezvoltare soluţii, experienţă şi echipamente pentru valorificarea resurselor minerale.

Consens româno-zairez în problema chineză
De la întâlnirea lor din august 1970, în relaţiile internaţionale apăruse unele modificări, prin recunoaşterea Chinei comuniste de către ONU (25 octombrie 1971). Mobutu îngropase securea războiului cu Beijingul, condiţionând neamestecul în treburile interne. Avea nevoie de un canal de comunicare cu China populară, rugându-l pe Ceauşescu în acest sens. Onorat de solicitare, Ceauşescu s-a lăudat că Bucureştiul intermediase şi primele contacte ale Argentinei şi Iranului cu China comunistă.
Cei doi lideri s-au despărţit pe 23 martie 1972 într-o atmosferă bună, stabilind colaborări şi în domeniul educaţiei.