Cum i-a vânat Securitatea pe ocupanţii ambasadei de la Berna

Autor 9202 vizualizări


Un grup de români exilaţi a ocupat în februarie 1955 legaţia românã din Berna. Condamnaţii şi-au ispãşit pedeapsa cu închisoarea la Thorberg. Elveţia a negat o extrãdare în România comunistã, şi totuşi liderul Ovidiu Beldeanu a fost executat în România la 5 ani de la sãvârşirea faptei. Acum existã documente care aratã cu ce pretext a reuşit Securitatea sã-l captureze în Berlinul de Est.

“Am strigat <Staţi pe loc>, dar el s-a nãpustit asupra mea şi s-a întins dupã armã. Atunci l-am lovit. El s-a grãbit înapoi la maşinã, unde ţinea propria armã. Atunci am tras”, aşa descrie Stan Codrescu, azi în vârstã de 82 de ani, circumstanţele în care în noaptea de 15 febr. 1955 în jurul orei 2 l-a împuşcat în grãdina legaţiei românde de lângã Kocherpark pe Aurel Şeţu, şoferul ambasadei. Acesta tocmai sosise de la Zürich, de unde a colectat scrisori diplomatice.

Poliţia din Berna îl gãseşte pe rãnit cu puţin înainte de ora 7. Mai târziu îşi trateazã rãnile în Inselspital. “Erau minus 14 grade”, deci o noapte extrem de rece, işi aminteşte Codrescu. Şoferul ambasadei trebuie sã fi fost omul de legãturã dintre legaţie şi Securitate.

Aniversarea de 31 de ani a lui Beldeanu

În vreme ce focurile nocturne spulberã liniştea din Kocherpark, locuitorii de pe strada Schlössli se alarmeazã, crezând cã le sunt casele atacate. “Legaţia românã din Berna cuceritã de luptãtorii rezistentei”, aşa sunã titlul de pe prima paginã a ziarului “Berner Tagblatt”. Vestea spectaculoasei ocupaţii a ambasadei din Berna face înconjurul lumii.

În jurul orei de 16.30 a acelei miercuri se încheie deja rãzboiul nervilor. Oliviu Beldeanu, conducãtorul celor patru ocupanţi, îşi sãrbãtoreşte ce-a de-a 31-a aniversare. Grupul se predã. Vestul vorbeşte despre membri ai rezistenţei, estul despre terorişti, iar emigraţia românã îşi are proprii eroi.

Fortãreaţa asediatã

Berna se aflã în aceste zile într-o situaţie excepţionalã. Legaţia românã se aseamãnã unei fortãreţe asediate. În desfãşurare sunt aproximativ 50 de ofiţeri de la poliţia oraşului şi cantonului, temporar sprijiniţi de soldaţi. Chiar şi tancuri sunt pregãtite. Strada Schlössli este închisã. Pe strada Laupen şi în Kocherpark se înghesuie însã mulţi curioşi, în ciuda frigului insuportabil. În jur de 50 de jurnalişti urmãresc vrãjiţi evenimentele misterioase din jurul legaţiei.

Pentru a-i determina pe români sã capituleze, comisarul Kurt Kessi îndrãzneşte de douã ori cu ajutorul unui interpret sã ducã tratative delicate şi dificile în clãdirea ocupatã. Într-un raport Kessi îl eticheteazã pe Beldeanu drept “un patriot fanatic”, dar nu “criminal”. Intruşilor li se dã un ultimatum şi sunt ameninţaţi cã vor fi luaţi cu asalt. Aceştia sunt gata de capitulare abia dupã ce discutã cu preotul catolic Beat Seckinger, vicarul Bisericii Trinitãţii. El îi dezleagã de jurãmântul de a lupta pânã la moarte.

Zguduirea mediului public

Acţiunea spectaculoasã a început cu aproape 43 de ore înainte cu asaltul minuţios pregãtit asupra clãdirii legaţiei de pe strada Schlössli, unde azi se aflã Casa Universitãţii.

Pe 14 febr. 1955 un grup de cinci emigranţi români vin din Konstanz în Elveţia. În VW-ul lor au ascuns diverse arme. În acea searã de luni, la orele 22, pãtrund pe terenul legaţiei. Anticomuniştii convinşi, cu vârste între 23 şi 31 de ani vor prin acţiunea lor politicã sã zdruncine mediul public şi sã arate lumii cât de nedrept este regimul din ţara lor, aflatã sub conducerea precursorului lui Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej. În afarã de asta vor sã predea arhiva ambasadei serviciilor secrete din vest, pentru a demonstra cã ambasada este un cuib de spioni.

În plus solicitã şi eliberarea a cinci deţinuţi politici români. Cã cel puţin trei dintre ei – liberalul Constantin Brãtianu, episcopul Ioan Suciu şi fostul general Aurel Aldea sunt morţi de mult în momentul asaltului – ocupanţii ambasadei nu au de unde sã ştie, pentru cã acesta rãmâne secretul cinic al autoritãţilor române.

Cãpeteniile  Oliviu “Puiu” Beldeanu şi Ioan Chirilã pãtrund aşadar pe terenul legaţiei în noaptea lui 14 febr., Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu stau de veghe în parc şi Teodor Ciochinã rãmâne la maşinã – şi-a pierdut un picior în cel de-al doilea rãzboi mondial. În toiul nopţii, în faţa clãdirii, în zãpadã, se ajunge la un schimb de focuri în urma cãruia şoferul ambasadei, Şeţu, este rãnit.

Anticomunismul militant

Speriaţi de împuşcãturi, unii membri ai ambasadei pãrãsesc zona. Alţii pot sã scape mai târziu, printre care însãrcinatul cu afaceri Emmerich Stoffel, şvab care aparţine minoritãţii germane din România. Alţii sunt lãsaţi liberi de ocupanţi.

Dupã împuşcãturi zeci de locuitori îngrijoraţi sunã la poliţie. La aproape patru ore de la asalt începe şi poliţia sã se alarmeze. Din cauza extra-teritorialitãţii ambasadei poliţia poate acţiona în zonã abia dupã ce Stoffel obţine permisiunea corespunzãtoare în urma unei discuţii cu Bucureştiul. Tot noaptea Dumitru Ochiu se adreseazã autoritãţilor din Berna predându-le 545 de documente ale ambasadei.

Baza comunã a ocupanţilor este anticomunismul militant. Liderul Beldeanu, veteranul grupãrii, a simpatizat mai de mult cu Partidul Naţional Ţãrãnesc, s-a afiliat rezistenţei anticomuniste şi a dispãrut temporar. În ţarã a fost arestat sub un nume fals. Pe 1 ian. 1949 reuşeşte sã fugã în Iugoslavia. Acolo îi întâlneşte pe Chirilã, Ochiu şi Codreanu, care l-au însoţit la atacul asupra ambasadei.

Codrescu îl descrie pe Beldeanu în retrospectivã ca fiind “foarte fanatic”, a vrut sã fie mereu în central atenţiei şi se considera “invincibil”. Ar fi fost foarte talentat în calitate de sculptor, dar din pãcate l-a împiedicat “dorinţa de a se impune”. La Thorberg Beldeanu a sculptat 30 de opere în decurs de 30 de luni.

Ocuparea ambasadei a provocat reacţii acerbe din Bucureşti şi Moscova la adresa Elveţiei din cauza presupusei intervenţii tardive şi procedurii neprofesioniste a autoritãţilor, poliţiei şi justiţiei. Între Bucureşti şi Berna are loc un schimb înflãcãrat de note diplomatice. Incidental afecteazã grav relaţiile bilateral. Este rãzboiul rece, iar România se aflã – şi dupã moartea lui Stalin din 1953-încã sub dominaţia stalinismului. Din perspectiva de la Bucureşti asaltul reprezintã un complot antinaţional care poartã însemnele legionare, ale fascismului românesc. În zadar insistã Bucureştiul asupra extrãdãrii “teroriştilor”.

La Thorberg

Ocupanţii ambasadei sunt închişi în fostul castel Thorberg. Într-o scrisoare Chirilã îi spune visãtor unui prieten:“Imi merge excelent. Fãrã glumã, cred cã m-am îngrãşat un pic. Tratamentul elveţienilor este neobişnuit de bun. Cred cã Elveţia este cel mai uman stat al lumii”.

În iunie 1956 decurge procesul în primãria din Berna, urmãrit de jurnalişti din întreaga lume. Partea româneascã îşi duce propriul rãzboi propagandistic înainte de proces. “Sã nu care cumva sã umblaţi noaptea prin Berna”, îi avertizeazã Scânteia pe puţini conaţionali de acolo. Cãpetenia Beldeanu este pe 21 iunie 1956 condamnat la patru ani de închisoare, dar este eliberat – ca şi complicii sãi – mai devreme.  Pe 15 oct. 1957 este expulzat. Beldeanu se stabileşte în München. Revoluţia maghiarã din 1956 a alungat de mult ocupaţia ambasadei de la Berna de pe prima paginã a ziarelor.

Stasi şi Securitatea

Doi ani mai târziu Beldeanu este executat în Bucureşti. Cum a reuşit Securitatea sã-l captureze o aratã nişte documente din arhivele bucureştene şi berlineze, scoase la ivealã în ultimii ani de cercetãtorii Georg Herbstritt şi Stejãrel Olaru, care le-au investigat, evaluat şi publicat. Împreunã au publicat volumul “Stasi şi Securitatea”. Herbstritt este colaborator ştiinţific la institutul pentru păstrarea arhivelor Stasi din fosta Republică Democrată Germană. Istoricul şi politologul de 37 de ani Olaru a publicat o monografie de 290 de pagini a incidentului din Berna, “Cei cinci care au speriat estul”. Aici aflãm cã Beldeanu avea o prietenã în Elveţia şi cã acesta a vizitat-o de mai multe ori înaintea incidentului.

Rãpit în Berlin

Pe 31 aug. 1958 la orele 19.30 se ajunge la împuşcãturi în Berlinul de est în plinã stradã. A doua zi apare titlu principal în West-Berliner Zeitung:“Schimb de focuri în Berlinul de est. Serviciile secrete roşii aresteazã pe românul exilat”. Securitatea a plãnuit minuţios rãpirea “teroristului” Beldeanu, asta e concluzia cercetãrilor lui Herbstritt şi Olaru.

La începutul lui aug. 1958 se cazeazã agentul de Securitate “George”, un presupus om de afaceri, în compania surorii sale, care I se dã drept soţie, în hotelul Daniel din München, unde Beldeanu lucreazã ca portar de douã ori pe sãptãmânã. “George” este de fapt românul de origine greacã George Kehaioglu. Oaspeţii vorbesc ceva în românã atrãgându-l pe Beldeanu în discuţie. Acesta nu îşi ascunda fapta din Berna, iar “George” îşi exprimã indignarea, cã emigraţia românã n-a fost în stare sã-I asigure un loc de muncã mai bun unui asemenea martir. “George” îi câştigã repede încrederea lui Beldeanu şi îi oferã un loc de muncã mult mai bine plãtit. Aşa îl ademeneşte în Berlin.

Puţin dupã aterizarea în Berlinul de Vest Beldeanu este escortat pe 31 aug. 1958 de cãtre “George” peste graniţa de sector în Berlinul de est – înainte de ridicarea zidului din 1961 încã deschisã.

Acolo, la intersecţia strãzilor Wilhelm şi Leipzig, intervine Stasi. Beldeanu este însã înarmat cu douã pistoale, se apãrã şi rãneşte un ofiţer. Beldeanu este de asemenea rãnit – la stomac şi genunchi – şi necesitã spitalizare. Asta amânã predarea cãtre Securitate cu douã zile.

În Berlinul de vest au fost în anii ’50 multe cazuri de rãpiri înlesnite de poliţia secretã a statelor din blocul comunist. Numãrul rãpirilor încercate şi reuşite de pânã la ridicarea zidului este estimat de cãtre experţi undeva la 6/700. Jumãtate au fost duse la bun sfârşit.

Momeala “Gerda”

În cadrul mai multor acţiuni ale Securitãţii a jucat un rol decisiv de momealã agenta “Gerda”, dupã cum aratã Herbstritt în nou apãrutul studiu “Rãpirile din Berlin”. Aceasta a contribuit şi la capturarea lui Beldeanu.

“Gerda” era sãsoaica Helene Michel, care activa în Berlinul de vest. La îndrumarea sa îl îndatoreazã şi pe fratele ei Alfred Bolinth, care a locuit în Suedia şi a lucrat în Gestapo şi cu serviciul secret subordonat lui Heinrich Himmler.

Cu numele de cod “Gerhard” se mutã la München şi deschide acolo cu sprijinul financiar al Securitãţii o cantina şi o mãcelãrie – la nici trei luni înaintea prinderii lui Beldeanu “Gerda” îl ajutã în afacere. Aici îşi gãseşte ca prin minune un loc de muncã şi Ioan Chirilã. Prin “Gerda” şi “Gerhard” “centrul are posibilitatea de a se familiariza zu o parte din activitãţile duşmãnoase ale acestei grupãri şi de a organiza acţiunea de capturare a lui Beldeanu”, citeazã Herbstritt din actele Securitãţii.

Complicele Chirilã nu cade însã în mâinile Securitãţii în ciuda mai multor încercãri. În vârstã de 79 de ani, acesta locuieşte în München şi, ca o ironie a sorţii, la o aruncãturã de bãţ de strada Berna.

În Bucureşti liderul Beldeanu este supus unor lungi interogatorii şi în nov. 1959 condamnat la moarte sub acuzaţia de “trãdare naţionalã şi activitãţi teroriste. Pedeapsa este pusã în aplicare prin împuşcare în penitenciarul Jilava, pe 18 febr. 1960 la orele 20, la douã zile dupã ce împlineşte 36 de ani şi la cinci ani şi douã zile dupã asaltul ambasadei din Berna.

Stan Codrescu:“Dupã aceea l-am sunat pe ministrul federal Wahlen”

Stan Codrescu este singurul dintre emigranţii care au ocupat ambasada care, dupã ispãşirea pedepsei la Thorberg, a rãmas în Elveţia – mai întâi forţat, apoi din dragoste.

S.C. cunoaşte bine Berna. Într-adevãr trebuia sã pãrãseascã şi el Elveţia, dar nici Franţa, unde mai trãise, nici Germania, de unde venise gruparea lui Beldeanu, nu au vrut sã-I acorde permis. Asa cã a rãmas în Elveţia.

“22 de luni am stat illegal în Elveţia şi m-am menţinut pe linia de plutire pentru cã am lucrat la negru. Dupã aceea l-am sunat pe ministrul federal Wahlen şi i-am explicat situaţia. Puţin mai târziu am obţinut un statut legal”, povesteşte C. în plus a absolvit în Berna un curs de gravurã fotograficã. În 1962 se însoarã cu Josette Bürki din Biel. Se mutã cu ea mai întâi în Belp şi apoi în Crissier lângã Laussane. Are cu ea trei copii. Vreme de 25 de ani C., deja de mult cetãţean elveţian, a lucrat la Edipresse în Lausanne. Securitatea a încercat sã-l atragã şi pe el din ţarã. În zadar.

Pentru noua sa patrie nu are decât cuvinte de laudã. “Am trait bine şi acolo”, spune el cu referire la închisoarea din Thorberg, comparativ cu închisorile române sau iugoslave.

Azi petrece puţin timp în Crissier, pentru cã stã mai tot timpul anului cu soţia sa cu zece ani mai tânãrã în Spania. “Aici strãluceşte mai mereu soarele şi mai ales îmi pot trata mai bine reumatismul”, spune el completând în glumã:“Aşa am sã trãiesc 100 de ani”.

Mai multe pe:bernerzeitung.ch

""