Autor 43255 vizualizări


Dacă există un stat care a fost criticat, dispreţuit şi acuzat de toate relele de pe acest pământ, la un moment dat, acesta a fost Imperiul Otoman. Istoricii occidentali din secolul al XIX-lea, dar şi dinainte, au avut prejudecăţi puternice faţă de acest stat. Pentru ei, era un regim tiranic, caracterizat prin cruzime şi violenţă, care îşi datora puterea exclusiv puterii sale armate. În discursul istoric occidental, această lume nu cunoştea sistemul organizat, administraţia era inexistentă sau venală. Sultanii erau caracterizaţi fie drept persoane sangvinice, fără milă, având o putere absolută şi care domneau doar prin teroare, fie indivizi fără caracter deloc, trăind în vicii şi corupţie.

Poate aceste adânci prejudecăţi se datorează faptului că acest stat a fost, timp de secole, pe primul loc în Lumea Veche, şi astfel a suscitat invidie şi ranchinuă. Ştim astăzi că statul otoman nu era animat doar de un spirit de cuceriri şi dominaţie, dar şi de preocuparea de a avea o administraţie internă solidă, o populaţie coerentă şi tolerantă.

Începuturile puterii otomane

Acest imperiu s-a construit puţin câte puţin. Pe parcursul secolului al XIV-lea, primii săi conducători şi-au asigurat dominaţia asupra emiratelor turce din Anatolia Occidentală, ele însele fondate, începând din secolul al XIII-lea, pe rămăşiţele sultanatului selgiucid. Dobândirea rapidă a controlului asupra Anatoliei, populat de turci musulmani şi bizantini ortodocşi, este dovada unei organizări militare solide şi a unei voinţe de unificare sub un sigur şef şi o singură administraţie.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, sultanul Baiazid I (1389-1402) a emis primele edicte de organizare menite a gestiona în mod eficace toate teritoriile cucerite în Asia Mică, dar şi în Balcani – zonă pe care turcii au început să o ocupe graţie supunerii oraşului Galipoli (1354). Însă după teribila înfrângere în faţa lui Timur Lenk de la Ankara, în 1402, timp de 10 ani statul s-a confruntat cu o criză dinastică, iar vechile emirate turce şi-au redobândit, temporar, independenţa. Dimpotrivă, în provinciile balcanice, populaţiile sârbeşti, bulgare şi valahe nu au căutat emanciparea;autoritatea otomană a fost relativ acceptată, dar au avut loc totuşi, ici şi cole, câteva mişcări de insurecţie.

În secolul al XV-lea, autoritatea otomană s-a extins asupra întregii regiuni balcanice şi în Asia Mică, cu excepţia provinciilor orientale. Cea mai bună mărturie a acestei expansiuni este cucerirea Constantinopolului în 1453. Ea este manifestarea supremaţiei turcilor şi a dorinţei lor a reconstitui un ansamblu teritorial şi politic comparabil cu imerpiul bizantin dispărut. Repopularea capitalei, devenită în limbajul curent Istanbul, e cea mai bună dovadă:sultanul Mehmet al II-lea Cuceritorul a adus în noua capitală nu numai turci, dar şi greci, armeni, evrei şi arabi;în plus, a permis prezenţa şi a genovezilor şi veneţienilor. Sultanul a început restaurarea oraşului distrus în 1453, a construit moschei şi palate, astfel că Istanbulul a devenit un veritabil pol internaţional.

Jean Bodin despre Imperiul Otoman – un elogiu

În secolul al XVI-lea, teoreticianul etatismului, Jean Bodin, a fost printre singurii care a făcut elogiul Imperiului Otoman:„Prin ce anume suveranul Germaniei ar îndrăzni  să se compare cu suveranul turcilor? Şi cine ar fi cel mai îndreptăţit să poarte titlul de monarh dacă nu acesta? Dar de ce să discutăm un fapt evident care se impune izbitor? Dacă există undeva o autoritate demnă de numele de imperiu sau de monarhie autentică, este aceea pe care sultanul o are în mâinile sale... El este cel mai îndreptăţit să fie considerat moştenitorul Imperiul Roman...”

Administraţia otomană – chiar mai eficientă decât cea occidentală

Puterea sultanului se ridică pe o dublă bază juridică:dreptul musulman, bazat pe aplicarea Coranului, şi dreptul cutumiar stabilit pornind de la obiceiurile juridice ale populaţiilor anexate sau în curs de cucerire:acestea poartă numele de kânunnâmeşi acoperă lacunele dreptului canonic.

Juriştii lui Mehmet al II-lea au pus la punct o serie de regulamente cu privire la diverse activităţi economice, financiare, apoi unele pe probleme de drept penal, statutul timarioţilor, ţăranilor şi nomazilor. S-a încercat păstrarea netulburată a obiceiurilor populaţiilor supuse, pentru a nu declanşa revolte şi pentru a asigura continuitatea administrativă indispensabilă unei bune gestiuni a provinciilor şi, implicit, a Imperiului.

Începând din acest moment, jumătatea secolului al XV-lea, putem vorbi de ImperiulOtoman. Graţie puterii militare şi cuceririlor, sultanul a ajuns să domnească asupra unui vast teritoriu, comparabil cu Imperiul Bizantin prin faptul că stăpânea Europa Balcanică, Orientul Apropiat şi Africa de Nord.

Organizaţia adminstrativă, la începuturile ei, a împrumutat elemente din sistemul bizantin, iar conservarea structurilor locale a permis continuitatea la nivelul vieţii cotidiene. Puterea imperiului are la mijloc o administraţie centralizată şi ierarhizată, având reprezentanţi în provincii care asigură securitatea, controlul economiei şi perceperea de impozite şi taxe.

Expansiunea care i-a speriat pe europeni

În secolul al XV-lea, expansiunea otomană merge pe două direcţii:în timpul lui Selim I (1512-1520), împotriva ţărilor iraniene şi arabe din Orientul Apropiat, iar sub Soliman Magnificul (1520-1566) spre Europa Centrală şi Africa de Nord. Rezultatul:cea mai mare parte a ţârmurilor mediteraneene, Europa Centrală şi Orientală, istmul care separă Mediterana de Oceanul Indian ajung sub dominaţie tură. Este apogeul Imperiului, devenit prima putere a Lumii Vechi.

Succesul acestei expansiuni se explică prin superioritatea militară a otomanilor şi prin disensiunile existente între adversarii lor. De asemenea, trebuie să încercăm să înţelegem motivele unei asemenea întreprinderi masive de cuceriri. În secolul al XVI-lea, imperiul devenise un colosam ansamblu uman şi economic;era, pe de-o parte, conducător, organizator şi apărător, dar în aceeaşi măsură era şi producător şi consumator.

După 1500, portughezii au luat drumul Capului Bunei Speranţe, devin stăpânii rutelor din Oceanul Indian care duc spre India şi Extremul Orient, şi pătrund în Golful Persic. În Occidentul mediteranean, spaniolii sunt prezenţi în Maroc şi Algeria, şi se aliază dinastiei musulmane din Tunisia pentru a controla şi această parte a Mediteranei şi, implicit, rutele africane care încep de aici.

Lansând expediţiile în Anatolia Orientală, Selim I a încercat să elimine concurenţa iraniană şi pericolul şiit;în plus, urmărea să obţină în Siria, Palestina şi Egipt controlul comerţului de tranzit între Oceanul Indian şi Mediterana. Dorea de asemenea să stăpânească traficul cu ţările producătoare ale acelor mărfuri atât de preţuite de consumatorul otoman:condimente, parfumuri, mătăsuri indiene, toate venite prin Marea Roşie sau Golful Persic, în timp ce din Iran se aduce soia, din Asia Centrală mosc, iar din China porţelanuri.

Dominaţia otomană asupra ţărilor arabe s-a dezvoltat şi în vremea lui Soliman Magnificul, care a cucerit Irak, Yemen şi oraşul Aden, consolidând astfel prezenţa turcă în Orientul Apropiat şi controlând toate rutele dinspre această zonă către Extremul Orient.

Victoriile repurtate în faţa Spaniei lui Carol Quintul, principala putere creştină, deposedată de poziţiile sale în Africa de Nord, i-au adus sultanului adeziunea ţărilor arabe şi musulmane. Corsarii otomanii au cucerit Libia, Tunisia şi Algeria. Doar Marocul a rezistat presiunii otomane, împiedicându-i pe sultani să-şi extindă puterea în tot perimetrul african al Mediteranei. Astfel, turcii nu au reuşit să controleze drumul către Atlantic, lăsând aici loc liber Spaniei.

Turcii au încercat de asemenea să blocheze în vest pericolul iberic, în contextul în care spaniolii încercau să controleze pasajul dintre bazinele occidental şi oriental al Mării Interioare. De aici rezultă importanţa Tunisiei şi Libiei. Turcii nu vor reuşi să pună mâna pe Malta, punct strategic al zonei, şi nu vor ajunge nici în Sicilia sau Italia de Sud.

În schimb, Soliman se va revanşa faţă de occidentali prin dominaţia, în detrimentul Habsburgilor, Balcanilor:Serbia, Bosnia, Albania, Transilvania şi Ungaria. În plus, va ameninţa Viena şi va controla ţârmurile Mării Negre, din Bulgaria şi Ţările Române până ân Caucaz, devenind la sfârşitul secolului al XVI-lea un veritabil concurent al comercianţilor occidentali.

Statul otoman

Soliman Magnificul, care a întins atât de departe graniţele imperiului său, a fost supranumit, pe bună dreptate, şi Kânûnî (Legislatorul). El şi-a concentrat atenţia asupra gestionării unui Imperiu în care erau integrate mereu noi provincii, fiind astfel necesar aplicarea unor legi adecvate. În exerciţiul puterii legislative, Soliman a fost secondat de Marii Viziri, care rămâneau în funcţia aceasta un timp suficient de îndelungat pentru a asigura continuitatea politicii sultanului. În ciuda numeroaselor războaie, în special împotriva lui Carol Quintul şi a succesorilor săi din Austria şi Spania, politica otomană – atât în Mediterana Occidentală, cât şi în Balcani – a fost mereu marcată de voinţa de a exercita o putere pacificatoare, bine reglementată, care să asigure populaţiilor supuse o existenţă stabilă. Întreaga politică urmărea păstrarea unei „pax otomanica” (care aduce aminte de vechea idee de pax romana urmărite de romani şi bizantini).

Administraţia a reuşit să păstreze o pace interioară remarcabilă într-un imperiu cu provincii având moşteniri istorice foarte diverse, culturi şi religii care puteau intra uşor în conflict. Nu s-a pus problema aplicării tuturor locuitorilor imperiului acelaşi statut politic, social şi economic;regimurile administrative merg de la un simplu control la vasalitate.

În primul rând, sultanul este capul unui imperiu otoman, nu turc, ceea nu înseamnă dominaţia elementului turc asupra celorlalte, ci juxtapunerea tutoror elementelor sub semnul unui sultan. Acesta era, într-adevăr, de origine turcă, dar era conştient de diversitatea imperiului său. Înalţii funcţionari din administraţie şi armată erau recrutaţi într-o manieră aşa largă încât am putea să o numim cosmopolită.

Cât despre varietatea teritoriilor suspuse sultanului, aceasta apare clar în titulatura conducătorului:„Eu, care sunt sultanul şi padişahul Meditaranei, Mării Negre, Rumeliei, Anatoliei, ţărilor Roum, Karaman şi Dhou’l-Qadr (regiuni anatoliene), ţărilor Diyarbekir, Kurdistan şi Azerbaydjan, Persiei, Damascului, Egiptului;[sultanul] Ierusalimul Sfânt, gloarioasei Mecca şi ilustrei Medina;tuturor ţărilor arabe, al Yemenului, al teritoriilor tătare, cât şi al altor numeroase ţări...”.

Sultanul reprezintă încarnarea regimului. Deţinător al unei puteri absolute, el numeşte pe Marele Vizir, pe înalţii funcţionari ai administraţiei centrale şi din provincii, pe demnitarii de la curte;este şeful armatei;desemnează principalele personalităţi religioase şi aplică dreptul canonic care îi impune să exercite justiţia prin supuşii săi, indiferent de religie;trebuie să reprime abuzurile şi ilegalităţile;să dea dovadă de generozitate.

Cele mai înalte posturi din administraţia civilă şi militară sunt rezervate servitorilor fideli, care ar putea fi consideraţi un fel de „sclavi” (koul) ai suveranului. Recrutaţi din provinciile creştine ale Imperiului (precum Rumelia), dar şi din Bosnia musulmană, tinerii adunaţi trec la Islam şi preiau obiceiurile turceşti. Ei intră în armată sau formează trupele de ieniceri, sau pot pătrunde în serviciile de la palat.

Încă de la începuturile imperiului, o mare parte a supuşilor erau de origine creştină. La anul 1500, conform registrelor fiscale, în Rumelia erau 1.111.799 de familii, dintre care 862.707 nu erau musulmane. O bună parte a forţei statului se bazează pe participarea creştinilor. Aceşia pot accede la funcţii în administraţie şi pot chiar ajunge în cele mai înalte poziţii. Între 1453 şi 1600, din 35 Mari Viziri, 5 au nume de origine turcă, 9 sunt de origine albaneză, 3 de origine greacă, 2 de origine italiană, ş.a.m.d.

Acest aspect al guvernării otomane i-a frapat pe călătorii şi ambasadorii ocicidentali care, în secolul al XVI-lea, vorbesc mereu în mod elogios despre organizarea imperiului, despre modul său de funcţionare şi despre personal. Nu sunt menţionate persecuţii religoase sau măsuri luate împotriva populaţiilor creştine care acceptă să participe la viaţa imperiului. Să ne amintim că evreii alungaţi din Spania şi din Europa Centrală la sfârşitul secolului al XV-lea şi-au găsit refugiu în Imperiul Otoman, unde nu au făcut niciodată obiectul unor persecuţii.

Acest sistem politic, care permite populaţiilor supuse să-şi păstreze limba, religia, cultura, obiceiurile şi tradiţiile, a favorizat, timp de multe decenii, o reală stabilitate politică – într-adevăr, această stabilitate era asigurată şi de prezenţa trupelor otomane care descurajau orice veleităţi de revoltă.

Această stabilitate şi continuitate s-a manifestat şi în plan artistic şi cultural. În toate ţările din acest vast ansamblu, vedem cum se ridică monumente extraordinare, în special moschei care le reproduc, la o scară mai mică sau mai mare, pe cele din capitală. Decoraţiile interioare îmbogăţesc casele cu mozaicuri şi frumoasa ceramică de Iznik.

Începutul sfârşitului

Victoria repurtată de flota creştină la Lepanto, în 1571, a fost, din punct de vedere otoman, un eveniment minor. La scurt timp după, au cucerit toată Tunisia şi au organizat Africa de Nord în 3 provincii (Tunis, Alger şi Tripoli) dependente de Istanbul. În plus, au anexat Cipru, asigurându-şi astfel siguranţa navigaţiei în Mediterana Orientală. În alte cuvinte, Imperiul era departe de a fi slăbit, chiar dacă succesul occidental de la Lepanto le-a arătat europeenilor că otomanii nu sunt invincibili.

Situaţia se schimbă la sfârşitul secolului al XVI-lea. În primul rând, sultanii şi principalii funcţionari ai imperiului nu mai au calităţile predecesorilor lor. Spre exemplu, Mehmet al III-lea (1595-1603), apoi Ibrahim I (1640-1648) şi Mehmet al IV-lea /1648-1687). În plus, frecventarea rutelor maritime de către marii navigatori occidentali, exploatarea resurselor din Orientul Extrem şi descoperirea Lumii Noi au bulversat situaţia economiei mondiale:importanţa economică şi strategică a spaţiului turco-otoman începe să scadă.

Nu în ultimul rând, statele din Vestul Europei, Franţa, Anglia, Ţările de Jos, exportatoare de produse finite de tip industrial (în special textile), încep să se infiltreze în imperiu şi pun în pericol echilibrul său financiar.

Revoltele locale se înmulţesc, în special în provinciile turce şi arabe. Tunisia se emancipează la începutul secolului al XVII-lea, Egiptul puţin după aceea, iar Bagdadul în veacul următor. Se adaugă la toate acestea tendinţa expansionistă a Rusiei în Europa balcanică, care pretinde poziţia de protector al popoarelor slave şi ortodoxe. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Otomanii vor reuşi să îi oprească pe ruşi şi austrieci, şi nu vor ceda decât Ungaria. Însă lenta dezagregare a imperiului va sfârşi prin a face uitat faptul că a făcut întreaga lume creştină a tremurat la un moment din cauza lui....