Cum gestionează Germania istoria secolului XX?

Autor 1858 vizualizări


Împlinirea a o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial ridică pentru toți europenii noi teme de dezbatere și reflecție, cu atât mai mult pentru Germania. Dacă pentru români sau pentru alte națiuni care au renăscut ca state naționale la sfârșitul conflagrației Centenarul este un motiv de celebrare, cum se raportează societatea germană la acest eveniment crucial în istoria omenirii?

Germania a pierdut războiul și a fost declarată prin Tratatul de la Versailles drept unică responsabilă în declanșarea catastrofei. În noiembrie 1918, Imperiul German se prăbușea și lăsa locul Republicii de la Weimar. Care va sfârși doar un deceniu și jumătate mai târziu prin cucerirea puterii de către nazism, urmând Al Doilea Război Mondial. Împărțirea Germaniei în epoca postbelică, instaurarea comunismului în Germania de Est, Războiul Rece în care germanii au trăit, conștienți că țara lor poate deveni în orice clipă teatrul de operațiuni într-o confruntare, inclusiv nucleară, Est-Vest, căderea Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei încheie acest teribil secol. Cum să te raportezi la el?  


Acum 200 de ani, întrebarea era alta, dar nu mai puțin dificilă. „Ce este Germania?” era problema numărul unu care își aștepta soluția politică. Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, o structură compusă din peste 2000 de entități diferite, este desființat de Napoleon. Naționalismul german născut în urma războaielor napoleoniene duce la unificarea germană, ceea ce a schimbat balanța de putere în Europa. Iar definirea granițelor Germaniei a fost chestiunea care a înfrigurat Europa. Abia după reunificarea din 1990 această chestiune și-a găsit rezolvarea. Pentru prima dată în istorie, după cum spune profesorul Magnus Brechtken, granițele Germaniei nu constituie o problemă.

Dar discuția nu se oprește aici. Dezbaterea despre responsabilitatea față de trecut este purtată simultan cu dezbaterea despre responsabilitatea față de prezent.

Lumea s-a schimbat dramatic la începutul secolului XXI.

Ceea ce părea o realitate stabilă, ceea ce se știa de la sfârșitul Războiului Rece, nu mai este atât de clar. Viziunea despre un reflux al implicării americane în ceea ce înseamnă leadership-ul mondial și disensiunile SUA-Germania, plecând de la abordările președintelui Trump, au creat o altă întrebare. Ce va face Germania? Motorul economic al Europei, promotorul unității UE, Germania, este în fața unei provocări noi.

Unii îi cer să se implice mai mult și să joace un rol mai proeminent. Inclusiv prin acordarea a 2% din PIB pentru apărare. În același timp, provocările interne sunt din ce în ce mai presante. Criza imigranților a dus la creșterea forțelor populiste și naționaliste la un nivel fără precedent după Al Doilea Război Mondial. Aparent paradoxal, zonele cele mai sensibile la astfel de mesaje sunt în estul Germaniei, în fosta DDR, acolo unde imigranții nu prea au ajuns. Cu toate acestea, mesajul populist-extremist este mult mai de succes în Est decât în Vest.

De ce? Istoria are și aici un rol de jucat. După nazism, Germania de Vest a trecut printr-un proces amplu de democratizare. În Est, delegitimarea comunismului a crescut atractivitatea pentru naționalism, în timp ce consolidarea societății civile este un proces care necesită mult timp.


Cei care au crezut că problemele se rezolvă numai prin îmbunătățirea factorilor economici îşi dau seama că nu e chiar așa. De fapt, factorii culturali sunt mult mai importanți decât cei economici.Iar asumarea trecutului este o soluție. Cunoașterea istoriei, cultura rememorării sunt politici care în Germania se văd la fiecare pas. Pentru că a crede că ignorarea trecutului rezolvă problemele este o iluzie. Iar privirea rațională și critică despre trecut este elementul esențial pentru democrație. 

Rememorarea trecutului – e posibil să învățăm din istorie? 

Timp de aproape o generație, după încheierea războiului, în 1945, oamenii nu au vrut să discute depre trecut. Amintirile și traumele erau prea mari pentru a permite acest lucru. În DDR, propaganda comunistă a folosit istoria pentru a ataca Vestul, creând mitul că Germania de Est este un al doilea stat german, mai bun, în timp ce toți naziștii și-au regăsit locul în Germania de Vest. Totalitarimul comunist a fost justificat prin contraponderea la nazism. În timp ce în prima perioadă de după 1945 doar o minoritate vorbea în Vest despre crimele nazismului, în Est se vorbea numai despre rezistența comuniștilor în fața nazismului. Abia după căderea comunismului s-a putut documenta sistemul de teroare la care a fost supusă societatea est-germană. 300.000 de deținuți politici, 6 milioane de cetățeni, din cei 16 milioane ai fostei DDR, având dosare de urmărire instrumentate de poliția politică, temuta Stasi. Deceniile de propagandă comunistă au lăsat urme adânci. Societatea a fost destructurată, în multe cazuri personalitatea oamenilor a fost distrusă.

Ceea ce explică multe dintre diferențele de astăzi dintre metalitățile din Germania de Vest față de Germania de Est, inclusiv în ceea ce privește aderența forțelor populiste și extremiste care este mult mai mare în landurile fostei DDR.

În Berlin comemorarea trecutului este evidentă la fiecare pas. Dar realizarea monumentelor s-a făcut aproape de fiecare dată după ani lungi de dezbateri și controverse, justificate de impactul și de mesajul așteptat în fiecare caz.

Monumentul Evreilor Europeni Uciși  

Discuțiile despre ridicarea unui memorial pentru a-i comemora pe cei șase milioane de evrei asasinați în Holocaust au început încă din anii ’80 pentru ca hotărârea de a trece la realizarea proiectului să se ia în 1999 de Parlamentul German.

Pe o suprafață de 20.000 de metri pătrați în centrul Berlinului se întinde un câmp ondulat plantat cu blocuri paralelipipedice din beton. De înălțimi diferite, lasă între ele pasaje înguste prin care se poate pătrunde în adâncime. La margini sunt blocurile cele mai scunde. Pe ele se joacă de multe ori copiii sau vizitatorii obosiți se odihnesc. Este firesc. Pe măsură ce înaintezi spre mijlocul câmpului, printre blocurile din beton gri-cenușiu, senzația de desprindere de realitatea prezentului devine din ce în ce mai acută. Pare cu adevărat o scufundare în trecut, într-o tăcere care impune meditație și respect. Cele 2711 blocuri de beton sumbre și grele creează o extraordinară impresie și chiar dacă nu există explicații, niciunul dintre cei care vizitează memorialul nu pleacă mai departe cu aceeași stare de suflet cu care a venit.


La inaugurare, în 2005, au fost temeri că memorialul nu va fi înțeles. Dar în primul an de la deschiderea pentru public, trei milioane și jumătate de vizitatori au străbătut îngustele alei dintre blocurile de beton, ceea ce spune totul despre percepția monumentului, creație a arhitectului american Peter Eisenberg, în conștiința marelui public. De altfel, în subteran, există și un muzeu „clasic” care oferă informații despre Holocaust, imagini ale familiilor ucise, locurile și țările de unde proveneau, scrisorile și mărturiile lor salvate peste timp, drumul care i-a dus spre locurile de execuție.

Zidul Berlinului 

În dimineața zilei de 13 august 1961, peste 10.000 de soldați din trupele poliției secrete și armatei DDR au început punerea în aplicare a planului de separare, printr-un sistem de fortificații, a Berlinului de Vest de Berlinul de Est comunist. Oamenii strânși în stradă de o parte și de alta a barierei care se ridica sub ochii lor nu-și puteau opri lacrimile.

Zidul Berlinului a devenit un simbol al divizării întregii Europe în timpul Războiului Rece, transpunere a ceea ce Winston Churchill anunțase încă din 1946 în celebrul său discurs de la Fulton, Statele Unite: „De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa centrală şi răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera sovietică; şi toate se află, într-o formă sau alta, nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict de la Moscova şi, în multe cazuri, în creştere”.

Zidul a însemnat un sistem complex, cu dublă funcție. Pe de o parte, pentru a-i împidica pe cetățenii din DDR să fugă în Germania de Vest. Din 1945 până în 1961, deja 3,5 milioane de germani din Est trecuseră în Vest. Pe de altă parte, din spatele Zidului, trupele speciale ale Germaniei comuniste și URSS puteau oricând declanșa invazia pentru ocuparea Berlinului occidental.

În cifre, Zidul a însemnat 43,7 kilometri prin Berlin și 112,7 kilometri la periferiile orașului, 186 de turnuri de pază, 31 de turnuri de comandă, 161 kilometri de fâșie luminată, 63,8 kilometri în zonele construite, 32 kilometri în păduri, 22,7 kilometri în teren deschis și 38 de kilometri pe malul apelor, râuri și lacuri. Din partea de est spre vest Zidul consta dintr-o serie de obstacole formidabile. La început, cel mai aproape de zonele locuite din Est, un gard de doi-trei metri, apoi un gard cu alarmă electrică, după care urmau turnurile de pază și fâșia de patrulare pentru vehicule și patrule cu câini. Zona era iluminată. Venea apoi șanțul antitanc și elementul final, zidul de beton de 3,5-4 metri înălțime. Cine ar fi reușit să-l treacă s-ar fi găsit în libertate în Berlinul Occidental. Trupele de pază aveau ordin să deschidă focul asupra oricărei persoane care ar fi încercat să treacă granița.

Pe durata existenței Zidului, cel puțin 138 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece din Est în Vest. Patrulele de graniță au deschis focul în 1709 de cazuri, iar 119 fugari au fost răniți. Poliția din Berlinul de Vest a înregistrat 5000 de tentative reușite de trecere a Zidului, inclusiv 574 de dezertări din trupele est-germane.

După 1990, Zidul a fost demolat aproape în totalitate. Mii de bucăți au fost transformate în suveniruri, alte secțiuni au fost donate către diferite muzee și memoriale. Câteva părți din Zid au fost dăruite doamnei Edwina Sandys, sculptor american, nepoată a lui Winston Churchill, în memoria celebrului discurs de la Fulton. 

În prezent, porțiuni din zid se mai văd doar în foarte puține locuri din Berlin. Locuitorii și-au dorit să șteargă orice urmă a acestei amintiri dureroase. Pe de altă parte, terenul eliberat era prea prețios pentru a fi irosit, tocmai în centrul unei capitale în plină reconstrucție. „Galeria de Est” este faimoasă pentru picturile realizate pe porțiunea din Zid păstrată, dar există și un segment al Zidului păstrat în totalitatea sa cu toate elementele și fâșia de siguranță. Abia acolo îți poți da seama de ceea ce a însemnat cu adevărat Zidul Berlinului.

Monumentul parlamentarilor asasinați 

Aproape de intrarea în Bundestag un monument discret amintește de membrii parlamentului asasinați după venirea naziștilor la putere. Considerați adversari politici, 96 de parlamentari au fost trimiși la moarte în lagărele de concentrare. Memorialul constă în 96 de plăci de marmură pe care sunt trecute numele, partidul, lagărul în care au murit.

Centrul Berlinului este un loc al comemorării dedicat tuturor celor care au suferit în regimurile totalitare ale secolului trecut. Memoriale sunt peste tot. Pe marile bulevarde, într-un colț de parc, la intrarea într-o clădire, poate să fie un monument sau o piatră de pavaj, un lac, o statuie, o bucată de stradă, un muzeu, sau un complex de clădiri, cum este muzeul Stasi, sau, pur și simplu, locul pe care a fost o clădire, ca în cazul sediului Gestapo.

Important este impactul asupra celui care ia contact cu trecutul. Pentru că a nu cunoaște istoria și a nu exista o asumare a trecutului nu înseamnă că problemele se vor rezolva de la sine. Și nu numai în plan politic. Individual, chiar. Cercetătorii care studiază efectele traumelor suferite în războaie au constatat că efectele se transmit generațiilor următoare.

La ce folosește cunoașterea și asumarea trecutului? La sănătatea noilor generații. 

Concluzii  
1. Asumarea trecutului este absolut necesară pentru soliditatea unei națiuni. Germanii au ajuns la această concluzie după experiența tragică a secolului trecut.
2. Privirea critică asupra trecutului este un element esențial pentru democrație.
3. Atitudinea față de istorie trebuie să fie întotdeauna rațională.
4. A nu vorbi despre trecut nu rezolvă nimic, este o iluzie.
5. Societățile deschise dialogului despre propria istorie sunt mai rezistente.


""