Autor 10273 vizualizări


În timpul Primului Război Mondial, una din problemele de imagine cu care s-a confruntat armata britanică s-a datorat asprimii pedepselor pentru soldaţi. Prin intermediul jurnaliştilor, dar şi al relatărilor soldaţilor, englezii au auzit despre pedepsele practicate în armată şi au fost indignaţi să afle cum erau trataţi, chiar şi pentru scăpări minore, cei care plecaseră voluntar pe front.

Pe 29 octombrie 1916, a apărut în Illustrated Sunday Herald un articol foarte critic la adresa pedepselor practicate în armată, cu precădere cea cunoscută drept Field Punishment Number 1 sau, în limbajul de zi cu zi, „crucificarea". Articolul era scris de Robert Blatchford, un jurnalist de război, fost sergent, care cu greu ar fi putut fi condamnat de lipsă de patriotism, aşa cum erau consideraţi de obicei cei care se exprimau critic faţă de armată.

Blatchford spunea că a primit o scrisoare în care cineva descria modul în care au fost pedepsiţi nişte soldaţi care şi-au pierdut măştile de gaz în timpul unui marş: soldaţii au fost legaţi de o roată de gât, talie, mâini şi picioare timp de o oră, iar unul dintre ei a murit. Jurnalistul asemăna această pedeapsă cu o modalitate de tortură barbară şi făcea trimitere la pedepsele practicate în armată în urmă cu 100 de ani, când asemenea flagelări se practicau şi erau aprobate de "proştii constipaţi mental din armată". El mai sublinia că soldaţii care luptau la acel moment pe front erau patrioţi voluntari care îşi lăsaseră familiile şi slujbele pentru binele ţării şi nu meritaău să fie trataţi în asemenea hal. Mai mult decât atât, scria Blatchford, era vorba de Armata Regelui, nu de un fel de şcoală de corecţie pentru pedepsirea unor huligani şi hoţi.

La momentul izbucnirii Primului Război Mondial, pedeapsa cu moartea era prevăzută atât în codul militar, cât şi în cel civil. Totuşi, în timp ce potrivit codului civil doar o persoană condamnată pentru crimă sau trădare putea fi condamnată la moarte, legea militară prevedea 27 de cazuri în care cineva poate primi această pedeapsă.

În timpul războiului, cel puţin patru oameni au fost împuşcaţi pe Frontul de Vest pentru ceea ce a fost descris drept "nesupunere generală şi incorigibilă". Trebuie ţinut minte însă că pedepsele din armată erau variate, iar condamnarea la moarte reprezenta mai degrabă excepţia. Ofiţerii erau cei care se ocupau de infracţiunile minore comise de soldaţi, iar aceştia se comportau de obicei ca un fel de magistraţi civili: nu recurgeau decât la amenzi sau la scurte perioade de încarcerare.


Field Punishment Number 1, desen realizat în timpul Primului Război Mondial

Soldaţii care comiteau infracţiuni mai grave ajungeau în faţa curţii marţiale, însă spre deosebire de curţile de judecată civile, aici nu exista un juriu. În anii dinaintea izbucnirii războiului, numărul pedepselor minore decise de ofiţeri a crescut şi, implicit, a scăzut numărul cazurilor ce au ajuns în faţa unei curţi marţiale. Asta sugerează că infracţiunile soldaţilor erau din ce în ce mai puţin grave, sau pur şi simplu nu mai erau percepute ca fiind atât de grave încât să merite convocarea curţii marţiale.

Pe lângă infracţiunile militare, curţile marţiale aveau dreptul de a judeca şi alte cazuri atunci când soldaţii se aflau la o distanţă mai mare de 100 de mile de un tribunal civil. Astfel, în timpul războiului, aproximativ 30 de soldaţi din armata britanică şi imperială au fost condamnaţi la moarte de o curte marţială pentru crimă, iar 2/3 din aceştia au ajuns în faţa plutonului de execuţie. De cele mai multe ori însă, pedeapsa la moarte era comutată în închisoare şi muncă silnică.

Până în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, curţile marţiale puteau face apel şi la pedepse corporale. Marcarea dezertorilor şi a hoţilor a fost abolită ca pedeapsă militară în 1871, dar flagelarea a mai fost folosită încă 10 ani, apoi a fost înlocuită cu aşa-zisa crucificare, ce putea fi folosită pentru infracţiuni precum pierderea echipamentului, consumul excesiv de alcool, vânzarea proviziilor sau tentative de viol.

Pedeapsa presupunea în primul rând încarcerarea pentru maxim trei luni şi muncă silnică. Însă cum încarcerarea soldaţilor nu era întotdeauna posibilă pe front (şi nici foarte pratică), de cele mai multe ori se recurgea la munca silnică. Aceasta prespunea executarea unor sarcini extrem de grele, obositoare şi uneori chiar şi periculoase. În plus, soldatul trebuia legat – de gât, mâini şi picioare – pentru două ore pe zi, timp de trei zile consecutive din patru, şi pentru un total de 21 de zile. Această umilire publică trebuia să servească şi drept avertisment pentru ceilalţi, însă deseori avea exact efectul invers - modul în care soldatul trebuia să fie legat atrăgea simpatia camarazilor. În acest sens, un soldat scria că "nu cred că am văzut vreodată ceva mai dezgustător şi ştiu că sentimentele în rândurile băieţilor noştri, vizavi de asemenea tratamente inumane, se apropiau de răzvrătire". Când armata britanică a ajuns să lupte în Franţa, în 1914, localnicii francezi şi belgieni au fost şocaţi de această pedeapsă. Soldatul Harry Edwards scria că a fost şocat când a văzut prima oară oameni pedepsiţi în felul acesta şi că, văzând reacţiile soldaţilor francezi când au fost martorii acestor pedespe, s-a simţit chiar ruşinat de propria ţară.  

Dacă în Anglia antebelică, puţini civili ştiau şi se interesau de aceste chestiuni, după 1914 informaţiile cu privire la pedespele practicate în armată au ajuns în presă (inclusiv datorită articolelor scrise chiar de soldaţi) şi au dus la mobilizarea cetăţenilor şi a unor organizaţii civice. Atât guvernul, cât şi conducerea armatei au devenit ţinta unor critici foarte aspre din partea publicului, într-atât încât chestiunea a ajuns subiect de discuţie în parlament. A ajuns să se vorbească despre aceste pedepse ca fiind rămăşiţe ale influenţelor germane din armata britanică, precum şi despre faptul că englezii au mers la război împotriva militarismului prusac, dar continuă să folosească metodele sale specifice în propria armată. 

Biroul de Război s-a consultat cu aliaţii francezi şi italieni în privinţa pedepselor pe care aceştia le foloseau pe front. Mai mulţi generali au fost consultaţi, iar majoritatea au insistat că pedeapsa este necesară. Cu toate acestea, din cauza protestelor generale ale populaţiei, conducerea armatei a decis că trebuie să stabilească exact cum trebuie să arate această pedeapsă şi să se renunţe la elementele brutale care cauzaseră întreg scandalul.

Pe perioada războiului, curţile marţiale au condamnat la moarte aproximativ 3000 de oameni (dintre care 2/3 pentru dezertare). Cam 1 din 10 pedepse era executate, iar numărul condamnărilor la moarte creştea în timpul ofensivelor majore de pe front. În plus, statistic vorbind, s-a observat că cei care comiseseră alte infracţiuni înainte de război sau care erau consideraţi ca fiind "defecţi" din punct de vedere fizic sau moral (vorbim totuşi de o epocă în care eugenia era la modă) aveau mai multe şanse de a primi pedeapa cu moartea.

Pentru că discuţiile privind pedepsele folosite în armată au continuat şi după terminarea războiului, pedeapsa "crucificării" a fost abolită în anii '20. Pedeapsa cu moartea a fost suspendată în 1918, după semnarea armistiţiului, iar în 1925 a fost abolită pentru toate infracţiunile militare pe timp de pace, cu excepţia răzvrătirii. Trei ani mai târziu, a fost abolită şi în cazul infracţiunilor comise pe timp de război, cu excepţia răzvrătirii, trădării, laşităţii, dezertării şi părăsirea postului de către santinele.

Sursă: Clive Emsley, Crucifying Tommy:Punishment in the First World War, în„History Today”, vol. 62, nr. 11

Foto sus: Scenă din filmul neozeelandez ”Field Punishment No.1” (2014)