Cum era manipulată istoria în RDG jpeg

Cum era manipulată istoria în RDG

Istoria nu este niciodatã purã. Dimpotrivã, cãci într-un stat precum DDR (Deutsche Demokratische Republik) conducerea este cea care decide ce este de cercetat şi învãţat.O altã imagine asupra istoriei decât cea propovãduitã de SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands) nu era permisã.

Istoricii DDR se supuneau principiilor învãţãturii marxist-leniniste, care pleacã de la ideea cã forma de organizare economicã din cadrul unei societãţi urmeazã un curs prestabilit. DDR era deja cu un pas înaintea Republicii Federale Germane, mulţumitã rolului conducãtor al clasei muncitoare şi al depãşirii capitalismului.

Mitul fondator

Pentru a se raporta la sine, DDR are nevoie neapãrat de un mit de origine. Cum trecutul şi vestul erau un fel de entitãţi negative, prezentul capãtã o semnificaţie aparte în sistemul de reprezentare a istoriei. Conform teoriei istorice a DDR-ului, fascismul şi capitalismul împart un destin comun. Ambele erau fie depãşite, fie încã de depãşit. Astfel se creeazã premisele pentru un sentiment de identitate prin diferenţã faţã de nişte ceilalţi care nu împãrtãşesc crezul socialist.

Aceastã imagine oficialã a istoriei s-a putut exprima în mod special în contextul mişcãrii de rezistenţa din timpul celui de-al Treilea Reich. S-a insistat mult asupra presupusului rol conducãtor al KPD-ului (Kommunistische Partei Deutschlands) în lupta împotriva naţional-socialismului. Rezistenţa comunistã era în prim-plan, alte forme de opoziţie precum cele motivate religios, cele social-democrate sau burgheze rãmâneau în umbrã. Doar comuniştii aveau puterea de a-i învinge pe nazişti, asta furniza legitimitatea statului german antifascist. Prin propagandã continuã şi jocul de putere DDR se eschiveazã de la responsabilitatea pnetru evenimentele petrecute între 1933 şi 1945.

DDR 1968 0 jpg jpeg

Abordarea trecutului nazist

Şi condamnarea crimelor naţional-socialiştilor a beneficiat de o cale proprie în DDR, contribuind şi la posibilitatea de a anihila în faşã orice opoziţie. Atât în lagãrele sovietice, cât şi în închisorile din DDR nu erau încarceraţi în niciun caz doar foşti nazişti, supuşi unor pedepse dure, ci şi politicieni cãzuţi în dizgraţie, acuzaţi însã tot de fapte naţional-socialiste. Aşa-numitele procese de la Waldheim desfãşurate în 1950 împotriva a mai mult de 3000 de fãptaşi mai mult sau mai puţin autentici aveau un ţel bine definit:sã înfãţişeze modul de tratatare a problemei nazismului de cãtre DDR, un mod tranşant menit sã arate determinarea DDR-ului în comparaţie cu statul de alãturi, care nu se confrunta la fel de activ cu trecutul. Într-adevãr procesele politice de la Waldheim din 1950 marcheazã începutul unei practici dezagreabile a SED-ului, şi anume urmãrirea politicã a persoanelor nedorite cu ajutorul unei justiţii spuse controlului statal.

De la mijlocul anilor 60 responsabilitatea urmãririi celor suspecţi de crime naţional-socialiste revenea exclusiv Ministerului pentru Siguranţa Statului (Ministerium für Staatssicherheit) şi era vorba şi aici tot de conturarea unei imagini a unui luptãtor antifascist, corect şi drept, care are în vedere interesele clasei şi combate duşmanii socialismului care ar proteja cetãţenii. Orice mijloc pentru protejarea clasei devenea just:astfel era perfect normal sã se ascundã dovezi, sã se acopere unele persoane inculpate, sã se recomande muncitori necalificaţi.

ddr1 jpg jpeg

Memoria politicã

Lagãrul naţional-socialist de la Buchenwald existã din 1937. Pânã la sfârşitul rãzboiului au fost închişi acolo în jur de un sfert de un milion de oameni şi supuşi unor tratamente inumane. Printre aceştia evrei, opozanţi, prizonieri de rãzboi. Mai bine de 50.000 de oameni nu au supravieţuit. În aprilie 1945 captivii rãmaşi în viatã au putut fi eliberaţi graţie intervenţiei armatei americane, care predã apoi lagãrul armatei roşii.

Din 1958 este monument şi loc memorial al DDR-ului. La început a fost vorba despre un plan elaborat de Uniunea celor persecutaţi de regimul nazist pentru aranjarea unui muzeu impunãtor, dar SED are altã idee. Politbiroul înainteazã o schiţã care cuprinde şi alte elemente, cum ar fi ridicarea unei case memoriale Ernst Thälmann, reprezentanul KPD care a fost ucis la scurtã vreme dupã ce a ajuns la Buchenwald.

Gestul are o semnificaţie deosebita, pentru cã se referã la aproprierea locaţiei pentru a legitima propriul sistem, întrucât din toatã istoria lagãrului nu mai rãmâne decât moştenirea luptãtorilor împotriva fascismului. Alte victime precum evreii, Sinti, Roma sau homosexualii nu intrã la capitolul comemorare. Nici vremea în care lagãrul serveşte drept loc de concentrare special al forţelor sovietice, între 1945 şi 1950, când mor în jur de 7000 de captivi, nu mai are importanţã.

werner tuebke bauernkriege jpg jpeg

Interpretarea personalitãţilor istorice

La un moment  dat Spiegel critica faptul cã Thomas Müntzer a ajuns un strãmoş comunist al lui Walther Ulbricht. O revistã de film din Occident scria cã Müntzer a devenit un vizionar, un promotor al noii ordini mondiale, care eşueazã doar din cauza împotrivirii nobilimii. Filmul despre el este în ceea ce priveşte interpretarea istoriei deosebit de superficial şi tendenţios, şi ca scenariu este destul de lipsit de substanţã din cauza sufocãrii cu scenele prezentând revoltele maselor. Pelicula DDR ”Thomas Müntzer – Ein Film Deutscher Geschichte” din 1956 a primit critici extrem de nefavorabile din partea occidentalilor. Istoria a fost brutal falsificatã, rolul lui Martin Luther şi al predicilor sale în declanşarea unui rãzboi ţãrãnesc minimalizat.

Evident în spiritul clasei muncitoare şi al statului socialist, Thomas Müntzer este comunist avant-la-lettre. Şi în 1967 când se produce ”Credo:Martin Luther – Wittenberg 1517”, deşi se aflã ceva mai mult despre personaj, tot Thomas Müntzer rãmâne punctul forte, ca întruchipare a trãsãturilor socialismului. Nici nu poate intra în discuţie o perspectivã creştinã asupra evenimentelor din epoca sa. Dacã iniţial Martin Luther e undeva de cealaltã parte a baricadei, viziunea asupra sa se schimbã odatã cu Honecker, care îl integreazã şi pe el în ţesãtura istoricã a comunismului, chiar dacã Engels nu avea o pãrere bunã despre reformator. În anul 1983, ”Lutherjahr”, reformatorul intrã complet în rândul luptãtorilor pentru virtuţile socialiste.

Sursa:g-geschichte.de