Autor 77640 vizualizări


Turcii au pătruns în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea. După cucerirea statelor balcanice, țările române au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ceea ce a dus la stabilirea unor relații directe și îndelungate (din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea) între română și turcă. Româna este singura limbă romanică aflată în această situație; celelalte limbi romanice au împrumutat numai câteva cuvinte turcești, pentru denumirea unor realități din Imperiul Otoman (aga, caftan, sultan, vizir).

Tot spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna a intrat în contact și cu alte idiomuri turcice (între secolele al IV-lea – al XIV-lea), care au influențat însă mai puțin lexicul românesc; este vorba despre ceea ce se numește influența preosmanlie, spre a o deosebi de cea numită turcă osmanlie, care reprezintă influența limbii vorbite pe teritoriul actualei Turcii. Amândouă tipurile de idiomuri – cele preosmanlii și cele osmanlii (moderne) – fac parte din familia limbilor altaice, ramura de vest (sau turcică), având circa 30 de limbi, unele dispărute (avara, protobulgara, cumana și pecenega). Dintre cele vorbite în zilele noastre cea mai cunoscută este limba turcă (osmanlie).

Elemente preosmanlii

Începutul contactelor românilor cu populațiile și limbile turcice ar putea data, după unii cercetători, chiar din secolele al IV-lea – al X-lea, perioadă când hunii, avarii și protobulgarii au ocupat temporar unele regiuni, mai ales de câmpie, din teritoriul actual al țării noastre. Cercetările din ultima vreme (datorate regretatului Vladimir Drimba) au arătat că nu avem dovezi sigure pentru a atribui unor cuvinte românești origine avară (armig „armăsar”, cătun, jupân, scrum), protobulgară sau hună.

Urme mai convingătoare au lăsat pecenegii și, mai ales, cumanii, grupuri etnice turcice nomade, stabilite între secolele al X-lea – al XIII-lea pe teritoriul românesc. Pecenegii s-au stabilit în Dobrogea și Transilvania, iar după invazia altor popoare migratoare s-au refugiat la sud de Dunăre și în Panonia. Limba lor este cunoscută numai din câteva nume proprii. În română se păstrează urme doar în toponimie: Peceneaga, Picineaga – nume de localități.

Unele toponime presupuse a fi din pecenegă au fost explicate de alții prin cumană: Bahlui, Caracal, Caraiman, Vaslui. Cumanii, popor turcic și ei, au apărut pe teritoriul actual al României în secolul al XI-lea, venind din nordul Mării Negre, și au stat până în secolul al XIII-lea, când au fost dizlocați spre Ungaria și Bulgaria de marea invazie tătară. Se ocupau inițial cu păstoritul și, apoi, cu agricultura. Nu se cunosc suficient de bine condițiile istorico-sociale în care a avut loc contactul, puternic și de lungă durată, dintre români și cumani, numit de Nicolae Iorga „simbioza româno-cumană”.

Limba cumană este o limbă turcică dispărută, care face parte din grupul de nord-vest (câpceac). Este cunoscută prin Codex Cumanicus, o culegere de glosare și texte religioase traduse din latină, la care se adaugă și un număr de ghicitori, compusă în secolul al XIV-lea și prima jumătate a secolului al XV-lea. Lucrarea a fost editată relativ recent și publicată, în Olanda, de către Vladimir Drîmba, autor și al unui volum intitulat Syntaxe comane, tipărit tot în Olanda.

În cumană există un fond de cuvinte foarte asemănătoare cu cele din turca osmanlie, cu forme și sensuri identice sau apropiate. Pentru a deosebi cele două feluri de elemente din română se pot folosi uneori criterii fonetice (Teleorman cu t este cuman, spre deosebire de Deliorman care este turcesc), alteori criterii cronologice (Dușman ca nume de persoană apare în secolul al XIV-lea, deci este anterior influenței turcești osmanlii, fiind apoi întărit de turcescul dușman, ca substantiv comun).

Pentru unele cuvinte (baltag, boi „statură”, casap, catâr, toi) s-a admis, în general, atât originea cumană, cât și cea turcă; pe altele (buzdugan, cioban) numai unii cercetători le consideră (și) cumane.

S-a propus origine cumană și pentru unele nume proprii: hidronime terminate în -ui (Bahlui, Călmățui, Covurlui, Desmățui – cu explicații nu întotdeauna convingătoare) sau diverse alte toponime (de exemplu, Fălciu), dintre care numai câteva sunt sigure (Bărăgan, Caracal, Teleorman), precum și antroponime terminate în -ab(ă) (Basarab(ă), Tâncabă, Toxabă).

Elemente turcești osmanlii

Turca s-a dezvoltat pe un substrat grecesc (elenic) după așezarea în Anatolia, începând din secolul al XI-lea, a grupului turcic vestic de curând islamizat și venit din zona Altai – Enisei – Mongolia – Baikal. Datorită extinderii Imperiului Otoman în Balcani, între secolele al XIV-lea – al XIX-lea, românii au beneficiat de un contact îndelungat cu turcii. Se pot distinge două straturi de împrumuturi: unele vechi (din secolele al XV-lea – al XVII-lea), devenite uneori populare, și altele mai noi, din epoca fanariotă (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea), multe dispărute odată cu această epocă.

Am precizat mai sus că pentru cuvintele din prima grupă (cum sunt cioban sau dușman) întâmpinăm uneori dificultăți în a distinge elementele turcești de cele preosmanlii (cumane), din cauza existenței în cele două limbi a unui fond comun de cuvinte, cu forme și sensuri apropiate. Influența turcă osmanlie s-a manifestat atât asupra dialectului dacoromân (limba română literară), cât și asupra dialectelor aromân și meglenoromân.

În dacoromână, influența cea mai evidentă este în lexic, elementele turcești aparținând mai multor domenii onomasiologice: casă și locuință (balama, cearșaf, cerdac, chibrit, divan, dulap, dușumea, geam, hambar, tavan), mâncăruri și băuturi (baclava, cafea, caimac, cașcaval, ciulama, ciorbă, ghiveci, halva, iahnie, iaurt, magiun, musaca, pilaf, rachiu, sarma, telemea, tutun), floră și faună (bamă, dovleac, dud, zambilă; bursuc, catâr), îmbrăcăminte (anteriu, basma, ciorap, giubea, ilic, maramă, șalvari, testemel – unele fiind arhaisme), comerț (cântar, chilipir, dugheană, mușteriu, raft, samsar, saftea, tarabă, tejghea), meserii (băcan, boiangiu, casap, cazangiu, cazma, pingea), însușiri – de obicei, termeni peiorativi (ageamiu, babalâc, fudul, lichea, șiret, tembel, zevzec), noțiuni abstracte (berechet, belea, bucluc, chef, hal, hatâr, naz(uri), tertip).

La unele cuvinte împrumutate din turcă s-a petrecut un interesant fenomen, numit de către E. Suciu „condensare lexico-semantică”. Procedeul constă în omiterea unuia dintre elementele aparținând unei sintagme sau unui cuvânt compus, concomitent cu preluarea sensului întregii construcții de către elementul rămas: iatac provine din turc. yatak odasý (yatak „culcuș, pat” și oda „cameră”, deci „cameră de culcat”), bidinea are la bază turc. badane fýrcasý (badana „zugrăvit, spoit” și firça „perie”, deci „perie de zugrăvit”) etc.

Majoritatea cuvintelor turcești sunt cunoscute pe întregul spațiu lingvistic dacoromân; câteva sunt răspândite numai în Moldova (dugheană), acolo unde se păstrează uneori mai bine și forma etimologică a unor cuvinte (tiutiun, față de tutun). În Banat, unele turcisme au intrat prin filieră sârbă (baș „tocmai”, ortac). Sunt numeroase cazurile când cuvintele turcești au pătruns în română prin filieră neogreacă ori bulgară și, de aceea, este aproape imposibil să se precizeze sursa sau se consideră că respectivul cuvânt are etimologie multiplă. Pe de altă parte, prin turcă au pătruns la noi cuvinte arabe (cafea, chef, chirie, cântar) sau persane (moft, murdar, para).

În limba veche, numărul turcismelor era și mai mare; au dispărut multe cuvinte care aveau legătură cu viața politico-socială a vremii (agă, ienicer, caftan etc.). În dicționarul etimologic al lui A. Cihac, care a luat în considerare multe fapte din limba veche, cuvintele turcești reprezintă 17,08%, în timp ce în Dicționarul limbii române moderne figurează 1048 de împrumuturi turcești, de la care s-au format 779 de derivate pe teren românesc și variante, ceea ce reprezintă doar 3,62% din totalul de cuvinte înregistrate în dicționar. În vocabularul reprezentativ al limbii române există numai 18 termeni (= 0,69%): cazan, cântar, chef, chior, cioban, ciomag, dușman, geam, maimuță, murdar, perdea, sobă, turc, tutun etc. Unii dintre aceștia (și anume 14) apar și în fondul principal lexical stabilit de A. Graur, unde figurează, în plus, și chirie, moft, a tăbăci.

Multe cuvinte turcești au evoluții de sens care, la fel ca în alte limbi balcanice, sunt degradări semantice: marafet care are în turcă sensul „știință, artă” a ajuns să însemne în română „complicație inutilă”; pehlivan care în turcă însemnă „erou” în română a însemnat întâi „luptător de circ”, apoi „escroc, mucalit”; tertip cu sensul „plan, proiect” în turcă, în română a devenit „șiretlic, intrigă”.

În Transilvania, în locul cuvintelor de origine turcă din Moldova și din Muntenia circulă termeni de origine maghiară: catifea barșon, cearșaf lepedeu, tutun duhan, lulea – pipă, rachiu – palincă. Și în Moldova o serie de turcisme foarte populare sunt înlocuite, total sau în parte, cu cuvinte grecești ori slave: ciorap – călțun, cearșaf – prostire, tibișir – cridă, peșchir – prosop.

Cele mai multe turcisme din română există și în limbile balcanice, uneori și în maghiară, ceea ce este o dovadă a asemănării popoarelor din sud-estul european în ceea ce privește mentalitatea.

""