Autor 6897 vizualizări


Cuvintele grecești din română prezintă o situație unică: ele au pătruns în limba noastră în toate epocile, primele chiar înainte ca latina să se fi transformat în limba română. Grecismele provin deci din diferite epoci, care corespund celor trei mari perioade din istoria limbii grecești: greaca veche (până în secolul al VI-lea), greaca medie sau bizantină (secolele al VII-lea – al XV-lea) și neogreaca (începând din secolul al XVI-lea până astăzi).

Cuvinte vechi grecești

Latina a fost foarte puternic influențată de greaca veche, limba de cultură a Antichității. Se consideră că perioada influenței vechi grecești se încheie la sfârșitul secolului al VI-lea și coincide cu perioada unității latinei. Cuvintele vechi grecești pătrund așadar în latină și se moștenesc, ca orice fapt de limbă latinesc, în limbile romanice.

Nu se poate vorbi de o influență greacă veche directă în limba română, ci numai de o influență asupra limbii latine, influență exercitată fără întrerupere începând cu primele contacte greco-romane (mult înaintea apariției textelor literare latinești). În diverse perioade și în diverse variante stilistice ale latinei există peste 400 de cuvinte grecești care s-au transmis limbilor romanice, cu grade diferite de răspândire, de la cuvinte panromanice, păstrate deci în toate limbile romanice, până la cuvinte păstrate într-o singură limbă romanică.

Cuvintele panromanice aparțin, așa cum a arătat I. Fischer, unor straturi cronologice și stilistice diverse; unele sunt termeni vechi, din limba comună (bracchium > braț, chorda > coardă, corona > coroană, marmor > marmură, petra > piatră), altele sunt termeni creștini și iudeo-creștini (angelus > înger, blasphemo > blestem, pasca > paște, sabbatum > sâmbătă), altele sunt nume de plante (cannabis > cânepă, castanea > căstâñe).

Cele mai multe dintre cuvintele vechi grecești pătrunse în latină și moștenite de limbile romanice, printre care și româna, au fost preluate pe cale orală, populară, în epoci diferite. Un loc important îl ocupă cuvintele creștine, care sunt totodată livrești și populare (greaca veche a servit și ca intermediar pentru cuvintele ebraice); basilica > biserică, presbyter > preot sunt și ele cuvinte panromanice, pe lângă cele menționate mai sus.

Există un număr de cuvinte vechi grecești care au intrat numai în latina din Peninsula Balcanică (eventual, și în sudul Italiei) și care au lăsat urme în română, albaneză și/sau în dialectele italienești meridionale. Sunt în această situație cuvintele românești broatec, ciumă, frică, jur, mic, proaspăt, spân, stup, trufă.

Cuvinte din greaca medie

Am arătat mai sus că greaca medie sau bizantină este o perioadă istorică a limbii grecești care începe în secolul al VII-lea, când greaca devine limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit, și se încheie (cu unele prelungiri) odată cu prăbușirea Imperiului (în anul 1453, la căderea Constantinopolului).

În secolele al VI-lea – al VII-lea au loc două fenomene: pe de o parte se produce grecizarea Imperiului Roman de Răsărit, iar pe de altă parte are loc așezarea slavilor în Peninsula Balcanică. Ultimul fenomen a întrerupt, pentru mai multe secole, legăturile dintre Bizanț și populația de pe cele două maluri ale Dunării. Aceasta a făcut ca influența greacă să se manifeste prin intermediul slavilor.

De precizat că, între anul 971 și 1185, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea Bizanțului, iar între 1018 și 1185, timp de un secol și jumătate, Imperiul s-a extins până la Dunăre. Datorită împrejurărilor istorice menționate, influența bizantină din limba română este diferită de cea din celelalte limbi romanice, unde au existat mai multe centre de iradiere a acestei influențe, fără intermediarul slav: exarhatul de Ravenna, regiune din estul Italiei recucerită de Iustinian și menținută în cadrul Imperiului până la mijlocul secolului al VIII-lea; teritoriul Genovei, recucerit și el de Iustinian și menținut până în secolul al VII-lea; Veneția, menținută în Imperiu până în secolul al IX-lea, care întreține relații cu Orientul grecesc până după căderea Imperiului Bizantin; sudul Italiei (Graecia Magna), niciodată total romanizat, recucerit de Iustinian și devenit centru de refugiu pentru emigranții greci din teritoriile ocupate de arabi și turci; apoi Sardinia și zonele portuare (mai ales cele din sudul Franței, ca Marsilia).

În sfârșit, contactele lumii grecești cu romanitatea au fost întărite de cruciade, de Imperiul Latin care, la începutul secolului al VIII-lea, fusese instalat la Constantinopol, ca și de navigatorii și comercianții greci din Mediterana.

Numărul cuvintelor bizantine din limbile romanice occidentale este, după R. și H. Kahane, de 192 (împrumuturi directe sau prin intermediar latin medieval), în timp ce în română au fost înregistrate 268 de împrumuturi (H. Mihăescu), dintre care 12 directe și celelalte indirecte: 254 prin intermediar slav și 2 (bumbac și căpitan) prin mijlocirea latinei medievale. De precizat că atât în limbile romanice occidentale, cât și în română, calea de transmitere a fiecărui cuvânt nu poate fi stabilită cu certitudine.

Împrumuturi directe sunt câteva cuvinte din domeniul comerțului: a agonisi, arvună, folos, prisos, traistă, scafă, urgie și toponimele Sulina, Calafat, Maglavit (să nu uităm că flota bizantină circula pe Dunăre până la Porțile de Fier). Mai recent pare a fi buzunar. Știm că astfel de cuvinte sunt împrumuturi directe pentru că limbile slave de sud nu le cunosc și pentru că în neogreacă nu există sensurile vechi păstrate în română: sensul vechi al lui scafăcăuș” s-a pierdut în neogreacă, unde cuvântul înseamnă „corabie”; arvună nu a păstrat sensul vechi „zălog” în neogreacă, unde a evoluat la sensul de „logodnă”.

Împrumuturile prin intermediar slav (ele sunt, de fapt, cuvinte slave, pentru cei interesați de etimologia directă) au intrat în română în etape succesive: până în secolul al X-lea – busuioc, comoară, corabie, desagi, drum, livadă, sfeclă, în secolele al XI-lea și al XII-lea – argat, camătă, călimară, cărămidă, condei, felie, ieftin, a mirosi, a pedepsi, a sosi.

În secolele al XIII-lea și al XIV-lea apar cuvinte bizantine din terminologia ecleziastică pătrunse prin intermediar slavon – a afurisi, candelă, cimitir, a mărturisi, care au ajuns populare, dar cei mai mulți termeni de acest fel au rămas livrești – anatemă, arhiereu, arhimandrit, epitrop, har, paraclis. Sunt considerate împrumuturi din secolele al XIV-lea și al XV-lea cuvintele din terminologia comerțului și câteva din limba comună: catarg, cămară, cântar, horă, prăvălie, scandal, trandafir, zahăr, zugrav.

Cuvinte din neogreacă

Perioada neogreacă (sau modernă) a limbii grecești începe odată cu prăbușirea Imperiului Bizantin (1453), precum și odată cu apariția primelor încercări literare laice și a primelor descrieri gramaticale făcute de învățații greci din teritoriile stăpânite de venețieni. În limbile romanice occidentale, influența neogreacă este periferică (numai cuvinte din limbajul tehnico-științific sau câteva de argou); mai multe împrumuturi, în sudul Italiei. Singura limbă romanică despre care se poate spune că a avut un contact direct și îndelungat cu neogreaca este limba română.

Cele mai numeroase împrumuturi neogrecești au fost făcute în perioada 1770-1821, când a existat o puternică imigrație de funcționari, clerici și învățați greci și când are loc o dezvoltare a culturii și a învățământului grec în Principate (academiile domnești de la București – 1680 – și Iași – 1706). Greaca înlocuiește slavona în cancelaria domnească și în actele oficiale.

Se disting două etape: una prefanariotă (secolele al XVI-lea și al XVII-lea), studiată de G. Murnu, și alta fanariotă (1711-1821), studiată de L. Gáldi. În prima etapă, împrumuturi pe cale orală și prin mijlocirea literaturii sau a cancelariilor de stat, între care unele împrumutate direct (a chivernisi „a guverna”, dragoman, patimă sau termeni religioși ca amvon, igumen), altele prin intermediar slav (colivie, cozonac, furtună, praz) ori turcesc (calup, chimir, cutie, sarma).

Adesea este greu de precizat dacă este vorba de un împrumut bizantin sau de unul neogrec (a agonisi, anatemă, dascăl, ieftin). Cele mai multe (1225, după L. Gáldi) s-au făcut în perioada 1770-1821. Dintre acestea numai circa 100 au intrat în vorbirea populară (agale, anapoda, politicos, prosop, tiran), ceilalți au dispărut după 1821 (schiptru, arhondologie, nevrica(le), ipostat).

De remarcat că greaca modernă a fost și intermediarul unor împrumuturi din limbile occidentale, în special din italiană și din franceză (englez, francez, spital etc.). Influența neogreacă a fost mai puternică în Țara Românească; în Moldova a fost mai puțin profundă. Interesant de semnalat că, deși grecizarea a fost mai superficială, în Moldova unele grecisme s-au păstrat în uz mai mult timp: babacă, zulie etc. În celelalte regiuni nu există cuvinte neogrecești; excepție sunt centrele comerciale Sibiu și Brașov, precum și centrul religios care a fost Blajul.

Poziția elementului grec în structura lexicului românesc

În vocabularul reprezentativ al limbii române elementele grecești sunt în număr de 25, ceea ce înseamnă 1,11% din inventar; este vorba despre cuvinte ca bătălie, buzunar, folos, frică, trandafir, zahăr etc.

""