Autor 44830 vizualizări


“[Înfrângerea] lui Varus însă a fost aproape nimicitoare pentru stat:trei legiuni cu comandanţii şi ofiţerii lor şi cu trupele auxiliare au fost măcelărite. La această veste, [Augustus] puse posturi de gardă la Roma, ca să previe orice frământare şi dădu ordin guvernatorilor din provincii ca ei, prin experienţa şi lumina lor, să ţină pe aliaţi în ordine. (...) Se spune că era aşa de impresionat de această pierdere, că şi-a lăsat să-i crească barbă şi părul câteva luni în şir, şi adesea se lovea cu capul de use strigând:“Quintilius Varus, dă-mi înapoi legiunile”. În fiecare an ziua acestei nenorociri a fost pentru el o zi de mâhnire şi de tristeţe.“  (Suetonius-Vieţile celor 12 Cezar:Augustus-XXII)

 

Spre sfârşitul secolului I î.e.n., Germania devenise provincie romană. Comandanţii romani au anexat regiunea dintre Rin şi Elba, subjugând populaţia cheruscilor. În anul 9 e.n., Arminius, el însuşi un soldat de origine germanică, instruit şi recrutat de romani şi ajuns în rang ecvestru, a stârnit revoltă. A pretins că îi este loial Romei până în ultimul ceas, atrăgându-l pe legatul provinciei, Publius Quintilius Varus, într-o ambuscadă. Armata romană, alcătuită din legiunile XVII, XVIII şi XIX  susţinute de trei ''alae'' de cavalerie şi şase cohorte auxiliare de infanterie, a fost ademenită în pădurile şi mlaştinile din Teutoburg Wald (azi Osnabruckm Saxonia de Jos), fiind nimicită după câteva zile de lupte crâncene. Varus s-a sinucis înainte de sfârşitul luptei şi doar câţiva dintre soldaţii săi au reuşit să scape, ducând teribilă veste împăratului Augustus ce îl va mâhni pentru restul vieţii. Nicio legiune romană nu mai avea să poarte denumirile celor trei. 

Se estimează că erau 20 000-36000 de soldaţi romani într-o ambuscadă condusă de 12 000-32 000 de războinici ce proveneau din diferite populaţii germanice:cherusci, marsi, chatii, bructeri, chauci şi sicambri. 16 000-20 000 de soldaţi romani au fost ucişi, câţiva fiind capturaţi şi luaţi în sclavie, şi extrem de puţini reuşind să scape. 

După acest tragic eveniment, Augustus a iniţiat noi expediţii comandate de Tiberius (succesorul său) şi Germanicus. Urmele înfiorătoare ale acestor sacrificii-soldaţi crucificaţi, fierţi sau arşi de vii în cuşti de răchită-au fost găsite ulterior de Germanicus, stârnind oroarea chiar şi celor mai duri soldaţi romani mult timp după aceea. Tacitus scrie despre membre de cai şi oameni, cranii şi oase bătute în cuie de trunchiurile stejarilor. Deşi au avut câteva succese şi au recuperat 2 din cele 3 stindarde ale legiunilor nimicite, provincia n-a mai putut fi recuperată. În anul 21, Arminius a fost asasinat de rivalii săi. În secolul XIX a ajuns un simbol al naţionalităţii şi unificării germane. 

Iată câteva dintre consemnările vremii: 

“În aceea vreme mai rămăsese un singur război, cel împotriva germanilor, pornit mai mult pentru a şterge ruşinea înfrângerii lui Quintilius Varus şi a pierderii armatei sale decât din dorinţa de a-şi întinde hotarele imperiului ori de a obţine vreun folos”. (Tacitus-Anale, Cartea I-3) 

“Arminius îi aţâţa pe germani la război. În mai multe rânduri altă dată, precum şi la ultimul ospăţ după care începuse războiul, Segestes a destăinuit romanilor că se pregăteşte o răscoala şi a sfătuit pe Varus că să-i pună în lanţuri pe sine însuşi şi pe ceilalţi fruntaşi;căci-zicea el-după înlăturarea căpeteniilor, poporul nu va mai îndrăzni nimic, iar el, Varus, va putea avea răgaz să-şi dea seama cine sunt vinovaţii, şi cine nevinovaţi. Însă Varus a căzut răpus de ursită şi de puterea lui Arminius. (Tacitus-Anale, Cartea I-55) 

“Abia când Cezar Augustus pacificase Pannonia şi Dalmaţia când, la 5 zile de la finalizarea acestei sarcini, mesagerii din Germania au adus vestea nefastă despre moartea lui Varus şi de măcelărirea a trei legiuni, precum a multor divizii de cavalerie şi a şase cohorte, ca şi cum Fortuna ne-a acordat nouă această indulgenţă în cele din urmă, un asemenea dezastru nu ar fi trebuit să cadă asupra noastră când comandanţii noştri sunt ocupaţi de alte războaie. Cauza acestei înfrângeri şi personalitatea generalului a necesitat o scurtă digresiune. 

Varus Quintilius, descendent mai degrabă dintr-o familie faimoasa decât bogată, a fost un om cu caracter uşor şi dispoziţie liniştită, cumva încet la minte asemeni cum era şi la trup, şi mai obişnuit cu  relaxarea în tabără decât cu îndeplinirea îndatoririlor în război. Dar nu era un dispreţuitor de bani aşa cum a demonstrat în guvernarea Siriei:a intrat într-o provincie bogată ca om sărac, dar a plecat ca un om bogat dintr-o provincie săracă. Când a fost plasat responsabilul armatei în Germania,   se amuza cu ideea că germanii erau oameni  care erau doar membrele şi vocea de ei, şi că ei, nu puteau fi subjugaţi de sabie, ci puteau fi calmaţi de lege. Cu această propunere în minte a intrat el în inima Germaniei ca şi cum el se ducea printre oameni care se bucurau de binecuvântările păcii, şi aşezat în tribunalul său pierdea vremea în campania de vară în curte şi observând detaliile propriei proceduri legale. 

Dar germanii, care îşi combinau ferocitatea cu o mare îndemânare, având de a face cu cineva care nu avea experienţă cu ei, şi fiind o rasă înnăscută  cu un atu de a păcăli. Provocau  dispute, şi acum îşi exprimau recunoştiinţa  falsă   către justiţia romană care soluţiona aceste probleme, căci natură lor barbara era înmuiată de acest mijloc necunoscut şi că certurile lor erau de obicei, soluţionate prin lupte acum interzise de lege, l-au adus pe Quintilius la un asemenea grad de neglijenţă, că el însuşi supraveghea oraşul ca praetor împărţind dreptatea în forum, şi nu ca un general la comanda unei armate în inima Germaniei. După aceea a apărut un om tânăr cu origine nobilă, curajos în acţiune şi iute la minte, ce posedea inteligenţă extraordinară pentru un barbar obişnuit;el era numit Arminius, fiul lui Sigimer, prinţ al naţiunii, şi îşi arăta de pe faţa şi din ochii săi focul aprins al minţii sale. Era asociat constant cu campanii private, şi chiar a ajuns la rang ecvestru. Acest om tânăr s-a folosit de neglijenţă generalului că o oportunitate pentru trădare, văzând că nimeni nu putea fi mai repede copleşit decât un om care nu se temea de nimic, şi că cauza cea mai frecvenţa a dezastrului era sensul securităţii. Apoi, el a admis, dar la început cu puţini, apoi, mai târziu, cu mai mulţi la număr cu care îşi împărtăşeşte cauza, le-a spus şi i-a convins pe ei, că romanii pot fi anihilaţi, şi a pus la cale un complot. Acesta a fost dezvăluit lui Varus de către Segestes, un om loial al rasei şi al numelui sau ilustru, care a cerut punerea în lanţuri a conspiratorilor. Dar soarta domina acum planurile lui Varus şi i-a legat ochii minţii sale. Într-adevăr, era un caz în care cerul prevestea judecata omului a cărei soarta era nenorocită, şi îl aducea pentru a trece şi această parte blestemată, că ceea ce pare că se întâmplă din întâmplare pare a fi meritat-o, şi accidentul cade asupra culpabilităţii. 

Şi aşa Quintilius a refuzat să creadă povestea, şi a insistat asupra judecării prieteniei aparente a germanilor dincolo de stindardul meritului săi. Şi, după această primă avertizare, nu mai era timp de pierdut pentru o secundă. 

Detaliile acestei calamităţi teribile, cea mai grea pe care au suferit-o romanii pe pământ străin de la dezastrul lui Crassus în Parthia(...) aici pot plânge dezastrul ca un întreg. Că o armata neîntrecută în curaj, prima dintre armatele romane la disciplină, la energie, şi experienţă pe câmp, prin neglijenţă generalului, perfidia inamicului, şi nemiloasă Fortuna, a fost înconjurată, (...) copleşită de pădure şi mlaştini şi ambuscade, a fost exterminată aproape până la ultiul om de fiecare inamic, ciopârtită precum vitele (...). Generalul a avut mai mult curaj să moară decât să lupte, urmând exemplul tatălui şi bunicului sau, s-a străpuns cu propria sabie . Cei doi perfecţi ai taberei, Lucius Eggius s-a mobilizat ca un nobil, iar Ceionus a fost de bază, iar după ce o mare parte a armatei a fost nimicită, [Ceionus] şi-a propus să se predea, preferând să moară de tortură în mâinile inamicului decât în bătălie. Vala Numonius, locotenentul lui Varus, care, în restul vieţii sale, a fost inofensiv şi un om onorabil, a fost dat că un exemplu fricos după ce şi-a părăsit călare infanteria neprotejată, încercând să fugă pentru a atinge Rinul. Dar Fortuna s-a răzbunat pe fapta sa, pentru că el nu a supravieţuit (...). Trupul lui Varus, parţial ars, a fost mutilat de inamic în barbaria sa;capul său a fost tăiat şi dus la Maroboduus şi trimis de el către Cezar (August);dar în ciuda dezastrului, el a fost onorat prin îngroparea să în mormântul familiei sale.” 

(Marcus Velleius Paterculus-2:117-120) 

  

Dio Cassius descrie în amănunte ambuscada: 

„Munţii au o suprafaţă neuniformă ruptă de ravene, şi copacii creşteau foare mari împreună de aproape. Prin urmare, romanii, chiar înainte să fie asaltaţi de inamic, au tăiat cu greu copacii din calea lor, construind drumuri (...) Ei aveau după ei multe provizii şi multe animale de povara;un alai de femei, copii şi funcţionari, avansând în grupuri împrăştiate. Între timp, o ploaie puternică şi un vânt au izbucnit, solul devenind alunecos, iar vârfurile copacilor defrişaţi şi aflaţi la pământ provocau multă confuzie. În timp ce romanii întâmpinau astfel de dificultăţi, brusc, barbarii i-au înconjurat din toate părţile de o dată, venind din cele mai dense desişuri, aşa cum erau familiarizaţi. La început, ei au aruncat cu proiectile de la distanţă;nefiind nimeni (romanii) aparat şi rezultând mulţi răniţi. Romanii nu au mai putut parcurge drumul în ordine regulată, amestecându-se cu carele şi neînarmaţi fiind, erau în imposibilitatea de a forma o poziţie de apărare, şi fiind mai puţini decât atacatorii lor, au suferit foarte mult şi nu au putut să opună rezistenţă. 

În consecinţă, au aşezat tabăra la un loc adecvat, pe un munte împădurit, şi după, şi-au abandonat proviziile şi le-au incendiat ca nimeni altcineva să nu le ia. 

A doua zi, au avansat şi au ajuns pe tărâm deschis, dar fără să fi suferit pierderi. S-au întors în pădure pentru a se apară împotriva atacatorilor, dar au suferit pierderi şi mai grele. Căci ei nu au putut formă linii de apărare într-un spaţiu îngust, pentru ca infanteria şi cavaleria să colaboreze în nimicirea inamicului, ciocnindu-se frecvent unul de altul şi de copaci. Când avansau în a patra zi, au fost năpăstuiţi de o ploaie torenţială şi de un vânt violent, împiedicându-i să meargă mai departe, lipsindu-i de utilitatea armelor lor. Pentru că nu au mai putut trage cu arcuri şi arunca cu suliţele lor, fără nici un succes, şi nici nu mai puteau să se apere cu scuturile lor, care erau bine înmuiate. Adversarii lor, fiind cei mai uşor echipaţi, şi mai capabili să se mişte liber, au suferit cel mai puţin de pe urmă furtunii. Forţele inamice au crescut foarte mult, sperând că vor obţine prăzi bogate în urmă jafului, incercuindu-i şi lovindu-i pe romani, care erau tot mai împuţinaţi. Varus, prin urmare, şi toţi ofiţerii proeminenţi, temându-se că vor fi capturaţi în viaţă sau ucişi de duşmanii lor înverşunaţi (căci erau deja răniţi), şi-au luat propriile vieţi. 

Augustus, atunci când a aflat de dezastrul lui Varus, şi-a rupt hainele, şi a jelit mult, nu numai din cauza soldaţilor care au fost pierduţi, dar şi din cauza fricii sale pentru provinciile germane şi galice, dar şi de faptul că s-ar aştepta ca inamicul ar putea mărşălui împotriva Italiei şi Romei.” 

(Cassius Dio-56:18–24)

Surse bibliografice:

Cassius Dio-Istoria Romana 

Tacitus-Anale

Suetonius-Vietile celor 12 Cezari

Marcus Velleius Paterculus, Istoria Romana 

Goldsworthy, Adrian-Totul despre Armata Romana, editura Enciclopedia Rao