Autor 105869 vizualizări


La începutul secolului al XIII-lea, o tânără căpetenie mongolă pe nume Temujin uneşte toate triburile nomade din stepele Mongoliei, cucerire după cucerire pentru a contura viziunea unui mare imperiu. Luându-şi numele de Ginghis Han, el conduce unele dintre cele mai ample campanii militare, rivalizând serios cu alţi faimoşi conducători precum Alexandru cel Mare. Într-o perioadă relativ scurtă, Ginghis Han se înstăpâneşte asupra ţinuturilor dintre Pacific şi Marea Neagră, dintre India şi spaţiul egeean. Amputând părţi din China, forţa mongolă răvăşeşte apoi Europa de Est, ajungând până departe, în Ungaria. Talentul lor militar le-a îngăduit acest succes imens împotriva unor forţe care variau de la elefanţii de război birmani la cavaleria grea a europenilor.

Maşina de război mongolă a căpătat în timp valenţe mitice, dar de fapt factorii care au permis invaziile fulgerătoare ale nomazilor sunt cât se poate de concreţi. Primul pas în acest drum spre nemurirea istorică l-a constituit unificarea diverselor triburi într-un corp de armată bine organizat, coerent, comandat de generali talentaţi şi loiali. Dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără, să le zicem aşa, anumite calităţi native ale mongolilor. Ce înseamnă asta? Popoarele stepelor nu se ocupau cu războiul într-un mod similar romanilor sau macedonenilor. Deşi soldaţii se antrenau cu zel, talentul lor militar nu era în primul rând rezultatul antrenamentelor viguroase, ci al stilului de viaţă. În vreme ce romanul sau grecul îşi făurea calităţile pe terenul amenajat, mongolul şi le făurea în condiţiile grele ale stepei.

Mongolii le urmează în acest sens hunilor, sarmaţilor şi sciţilor. Mai mult, când vorbim de succesul acestor popoare, avem în vedere două elemente absolut fundamentale:arcul şi calul, ingredientele-cheie ale maşinăriei de război. Copiii învăţau de mici să călărească la galop, ia faptul că păstoritul era o îndeletnicire de bază constituia un avantaj. Calul asiatic de stepă, mai mult un fel de ponei, era mic, viguros, docil, foarte rezistent şi iute. Se mulţumea şi cu iarbă, ceea ce îi scutea pe mongoli de coşmarul logistic de a-i asigura hrana. Cu micile exmeplare cabaline mongolii au fost capabili să străbate distanţe imense la o viteză considerabilă, spulberând totul în cale. Mai mult, căluţii îi ajutau pe mongoli şi pentru că aceştia puteau consuma lapte de iapă, foarte sănătos, sau îl puteau preface într-o pastă şi păstra la nevoie. Călăreţi desăvârşiţi, mongolii făceau nenumărate manevre de pe cal, ceea ce le oferea posibilităţi pe care duşmanii nu le aveau. De fapt, când mongolii îşi încep expansiunea, toată armata lor era compusă îndeosebi din călăreţi, majoritatea cu arc şi armură uşoară, iar un număr restrând înarmaţi cu lănci sau săbii. În bătălie fiecare avea la dispoziţie 2-3 cai pentru a nu-i obosi sau pentru a face manevre, mongolii aflându-se tot timpul în mişcare, hărţuindu-şi permanent inamicii.

La fel de renumiţi erau ca arcaşi. Iarăşi, învăţând de mici copii “meseria”, la maturitate deţineau forţa necesară pentru a încorda arma, echivalentul la a ridica o greutate de câteva zeci de kg. Arcul mongol era şi el special. Fabricat din lemn, corn şi tendoane, arcul compozit avea o putere de străpungere fabuloasă. Distanţa până la care ajungeau săgeţile putea atinge şi 320 de metri. Combinând cele două elemente caracteristice războinicicului mongol, calul şi arcul, obţinem imaginea unui soldat care loveşte ca din senin şi pare de neoprit. Scara de la şa le permitea o mai mare precizie, pentru că puteau aplica lejer lovitura parthică:se fereau din calea inamicului, după care se răsuceau în şa la 180 de grade şi trăgeau. Purtând mai multe tolbe, mongolii aruncau ploi de săgeţi, se retrăgeau, schimbau caii şi reluau procedeul. Jocuri precum bombog kharvaa care avea ca miză doborârea unor mingi de pe ţăruşi aveau scopul de a le cizela calităţile militare. Velocitatea, flexibilitatea şi acurateţea războincilor mongoli câştigau în faţa cavalerilor greu înarmaţi sau a infanteriştilor pregătiţi pentru luptă corp la corp. Un alt aspect de viaţă cotidiană îmbunătăţea performanţele:nerge. Este vorba despre o mare vânătoare anuală, la care fiecare străbătea distanţe imense, încercuind prada într-un loc strâmt. Era un bun prilej de a antrena mongolii în materie de control, comunicare, disciplină.

Aşadar, mongolii deţin calităţile ce i-ar putea transforma în stăpânii lumii. Şi totuşi, numai viziunea unui om precum Ginghis Han reuşeşte să le maximizeze talentul. Înainte de intrarea sa în scenă, principala unitate militară o reprezenta tumen, care însuma 1000 de călăreţi. În general, într-o luptă tumenul se repezea pur şi simplu în tumenul adversar încercând să-l spargă. Nu exista un sistem eficient de a controla unitatea. Ginghis Han vine cu o altă idee:organizează tumenul de 10000 de călăreţi, divizat apoi în minghan (1000), jagun (100) şi arban (10). Liderii mongoli pot astfel controla mult mai bine corpurile de armată, pentru că structura devine mai flexibilă şi planurile de luptă se pot dezvolta în strategii mai complexe. Fiecare unitate poate avea propria sa misiune. De asemenea, hanul mongol pune bazele unei meritocraţii, acordând comanda celor mai buni luptători care dispun de multă libertate de decizie. Ginghis Han organizează şi un personal care să se ocupe de spionaj sau tactici.

Pentru a asigura supremaţia mongolilor, hanul a distrus vechile legături tribale, recrutând soldaţi de peste tot şi amestecându-i, creând un corp relativ omogen. Tot pentru a spori eficienţa, interzice prădăcinunile înainte ca duşmanul să fie complet supus şi ordonă regruparea într-un anume loc. Menţinerea strictei discipline se baza pe un amplu cod de legi şi reglementări, care pedepsea orice abatere, mergând până la execuţie în caz de neascultare majoră. Cu o astfel de organizare, spiritul marţial şi capabilităţile războinice extraordinare ale asiaticilor capătă o formă superioară de manifersare. Mongolii au parte de victorie după victorie.

Tacticile se fundamentează şi ele pe punctele forte:mobilitate, viteză, mânuirea arcului. Mongolii evitau pe cât posibil luptele corp la corp, cel puţin până la frângerea liniilor inamice. Una dintre cele mai uzitate tactici era aceea a ploii de săgeţi, în care pur şi simplu călăreţii se ţineau la distanţă şi lansau proiectilele într-o anume direcţie, fără o ţintă foarte precisă. Scopul era spargerea formaţiei duşmane aşa încât lăncierii să continue cu succes lupta. Este metoda aplicată de pildă în bătălia de la râul Kalka din 1223, când 20.000 de mongoli conduşi de măreţul general Subotai anihiliează o forţă de 80.000 de ruşi. O altă tactică o reprezintă caracola, adică asaltul cu săgeţi în valuri rapide, urmate de retragerea în ultima clipă în propriile linii. Mai mult, la retragere mongolii foloseau lovitura parthică pentru a preveni atacurile din spate. Odată ajuns un grup de călăreţi pornea un altul, prin urmare era nevoie de o bună coordonare pentru a nu se izbi între ele. Mongolii nu luptau niciodată pe un teren nefavorabil.

Pentru a atrage inamicul unde doreau ei, se prefăceau că se retrag, obosindu-şi adversarul, flancându-l şi copleşindu-l în ambuscadă. Astfel obţin multe victorii. De exemplu, când Subotai întâlneşte o vastă armată în Georgia, ştie că nu poate câştiga în câmp deschis, prin urmare organizează o falsă retragere până ce ajunge la un avanpost de unde face rost de cai odihniţi, întorcându-se şi zdrobind adversarul. Când cei 20.000 de mongoli ai lui Qaidu îi înfruntă pe teutonii şi templierii ducelui Henric al II-lea al Sileziei în 1241, se procedează la fel. Mongolii fug la un moment dat suficient de mult incât cavaleria europenilor se separă de infanterie şi asaltul săgeţilor nu întârzie să apară. Iar înainte de bătălia de la Kalka, Subotai îi induce în eroare pe ruşi făcându-I să creadă că i s-a dispersat armata, când de fapt urmăreşte să le disperseze pe cele inamice pentru a ataca în tihnă pe flancuri.

Tot aşa, mongolii îi ademenesc pe maghiarii lui Bela al IV-lea la râul Sajo, unde controlează podul. În vreme ce maghiarii se luptă cu ei pentru controlul acestuia. Subotai însă găseşte un punct de traversare în aval şi învăluie armata maghiară, distrugând flancurile şi ariergarda. Tactica învăluirii este strâns legată de cea numită nerge pentru că ambele urmăreau practic ţintuirea inamicului într-o capcană. Oferind maghiarilor şi o breşă, aceştia încearcă să scape şi sunt prinşi mai uşor prin mica strâmtoare. Învăluirea o folosesc şi în bătălia din valea râului Yang-Ho cu chinezii sau la Ghora Tarap împotriva imperiului persan Khwarezm. Tactica funcţiona excelent pentru că le mula pe o astfel de armată, de călăreţi arcaşi rapizi şi precişi la tragerea cu arcul.

Dar cum au abordat mongolii problema cuceririi unor fortăreţe, pe care se bazau de altfel dinastiile chineze Jin şi Song sau perşii khwarezmizi? La acest capitol mongolii au avut multe de învăţat de la prizonierii chinezi, care le dezvăluie tehnicile sofisticate ale asediului. Noua lor ocupaţie cu artileria nu le-a ştirbit în niciun fel mobilitatea. Berbecii de război şi catapultele le erau acum la dispoziţie pentru a face faţă zidurilor. Mari oraşe precum Otrar, Bukhara, Nishapur sau Samarkand cad toate pradă maşinăriei de război mongole. În vest, mongolii distrug 12 oraşe fortificate în mai puţin de 2 luni, inclusiv Moscova şi Ryazan. În ceea ce priveşte asediile, mongolii depindeau aproape exclusiv de inginerii chinezi sau musulmani. Isteţi, mai întâi loveau fortăreţele-satelit din jurul marilor centre de putere. Nu se foloseau doar de baliste, trebuchete şi scorpioni, ci şi de naftă şi foc grecesc, şi construiau în permanenţă maşini de asediu, neacordând niciun moment de respiro inamicului. În cel mai rău caz, înconjurau oraşul aşteptând ca locuitorii să moară de foame.

Ultimul element care s-ar adăuga acestei combinaţii de mobilitate şi perseverenţă ar mai fi inducerea constată a unui sentiment de teroare. Mongolii erau foarte cruzi, adesea trăgeau în ţeapă liderii duşmani şi îi lăsau în văzul tuturor, iar când capturau un oraş omorau mai toată populaţia masculină. Pe unde treceau provocau distrugeri masive. Oraşe precum Zarnuk, lângă Samarkand, se predau fără luptă, înfricoşate de gândul unei prădăciuni mongole. Când opuneau rezistenţă, erau făcute pulbere, iar mongolii nu se sfiau de la înrobirea copiilor sau violarea femeilor. Teroarea era mesajul adresat oricui avea curajul să sfideze puterea asiaticilor. Dar de asemenea, distrugerea completă a oricărei fortăreţe le permitea mongolilor să-şi asigure liniile de comunicare, împiedica duşmanul să se reorganizeze în zonă şi nici nu era necesar ca trupe importante de mongoli să rămână să asigure garnizoana. Aşadar, reputaţia de războinici nemiloşi dedicaţi masacrului le servea foarte bine.

Se spune că Ginghis Han l-a întrebat odată pe un persan dacă va fi vreodată uitată baia de sânge pe care a provocat-o, la care acesta i-ar fi răspuns că dacă va continua campania de masacrare, nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ea…Aşadar, armata mongolă era în secolele XIII-XIV o forţă aproape invincibilă. Niciun duşman nu era prea puternic pentru ei, niciun drum prea lung, niciun zid prea înalt. Cu iuţii lor cai şi distrugătoarele lor arcuri au făurit cel mai mare imperiu pe un spatiu continuu, asigurându-şi un loc printre superlativele istoriei universale.

Recomandări:

McCreight, Major Richard, The Mongol Warrior Epic:Masters of Thirteenth Century Maneuver Warfare, U.S Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth, 1983;

Sinor, Denis, „The Inner Asian Warriors.‟Journal of the American Oriental Society, Vol.101;

Turnbull, Steven, The Mongol Warrior 1200-1350, Oxford:Osprey Publishing Ltd., 2003.