Autor 17310 vizualizări


În secolul al XVII-lea piraţii făceau ravagii de-a lungul coastelor Mediteranei. De la bazele lor din Africa de Nord aceştia porneau spre jaf şi înrobire. Nimeni însă nu şi-ar fi putut închipui că una din ţintele atacurilor ce aveau să urmeze va fi mica insulă Heimaey de lângă Islanda.

În dimineaţa zilei de 17 iulie 1627 un negustor străbătea călare insuliţa aflată la câţiva kilometri sud de Islanda. Spre înfricoşarea sa, acesta a zărit în depărtare trei corăbii străine ancorate în larg şi cum mai multe bărci mari ocupate de oameni înarmaţi se apropiau vertiginos de ţărm. Câţiva localnici cu armele la îndemână au sărit în ajutorul negustorului dar când au văzut că piraţii deja ajunseseră la mal au fost cuprinşi de panică şi au fugit ca să-şi salveze vieţile.

Vânătorii de sclavi se îndreptau acum spre sat şi port. Au investigat sistematic insula, să se asigure că nu scapă nimeni. Chir în mijlocul insulei Heimaey se afla parohia, acolo unde locuiau preotul Olafur împreună cu soţia sa Asta, cei doi copii, o servitoare şi mai mulţi sevitori bătrâni. Au încercat în zadar să se opună prădăciunilor brutale ale agresorilor. Olafur şi familia sa au sfârşit capturaţi şi aduşi în port, acolo unde piraţii îşi adunau prizonierii. Parohia a fost incendiată şi a pierit în flăcări odată cu servitorii care rămaseră înăuntru.

Apoi impostorii au aruncat o plasă peste localnicii cuprinşi de teamă. Mulţi au încercat să se caţere pe stâncile înalte din afara satului, dar au fost uşor de zărit acolo sus şi nu au putut să scape. Cei care au refuzat să coboare au căzut pradă uşoara gloanţelor piraţilor. În cele din urmă piraţii au dat foc caselor din sat.

Preotul Olaful avea să-şi scrie mai târziu memoriile în legătura cu ziua respectivă. Povestea cum a văzut zăcând la pământ femei violate şi apoi ucise. O femeie bătrână cu un copil mic nu au putut ţine pasul cu prizonierii, fapt care i-a scos din sărite pe piraţii care i-au împins într-o casă incendiată. În zadar au ţipat cerând îndurare, piraţii i-au azvârlit furioşi în flăcări.

Sub ameninţarea gloanţelor, împietriţi de frică, islandezii s-au urcat în bărcile duşmanilor. Odată îmbarcaţi pe corăbii, localnicii au primit nişte mâncare şi s-au întâlnit cu alţi prizonieri islandezi. Dar momentul de odihnă a fost de scurtă durată. Pe Olafur l-au prins patru indivizi şi l-au legat de mâini şi de picioare. Căpitanul l-a biciuit şi i-a poruncit să îi dezvăluie unde erau ascunde bogătiile insulei. Măcinat de dureri şi epuizat, Olafur l-a implorat să îi pună capăt zilelor.

Convins că insula sărăcăcioasă nu ascundea cine ştie ce comori, torţionarii lui Olafur l-au adus înapoi alături de ceilalţi prizonieri. Piraţii se grăbeau acum să ajungă cu prada înapoi în Africa de Nord, iar în curând captivii şi-au privit insula pierzându-se în depărtare.

De ce totuşi au străbătut jefuitorii nord-africani atâta drum, tocmai până în Islanda, pentru a înrobi oameni? Comunităţile de coastă din Mediterana fuseseră de sute de ani ţinte pentru distrugerile necontenite provocate de pirati, drept urmare populaţia a învăţat să fie bine pregătită în faţa lor şi satele de multe ori erau apărate de ziduri fortificate. În schimb, mica insulă părea o ţintă sigură. Se pare că un marinar danez a fost cel care i-a îndrumat pe africani într-acolo, negociindu-şi astfel libertatea.

Pe corabia încărcată cu prizonieri viaţa mergea înainte. Soţia preotului era însărcinată în momentul atacului şi a dat naştere unui băieţel. Fără a beneficia de vreo intimitate, a fost nevoită să îl nască pe punte, iar copilul a fost înfăşurat în două cămăşi şi botezat cu numele Jon. Mama nu şi-a putut însă păstra băiatul, considerat proprietatea piraţilor care aveau dreptul de a-i decide viitorul. După o lună pe ape, corabia poposea la Alger, marea fortăreaţă piraterească, capitală a Algeriei. Localnicii curioşi s-au adunat în jurul prizonierilorcând au fost debarcaţi şi târâţi spre piaţa de sclavi din centrul oraşului. Dejen, reprezentantul sultanului otoman şi conducătorul oraşului, a pretins o parte din ei ca tribut, în vreme ce alţii s-au împărţit între echipaj şi căpitanul de vas.

Fiul de 11 ani al lui Olafur, Egil, i-a fost încredinţat reprezentantului sultanului şi de atunci parinţii săi nu au mai ştiut nimic de el. Restul familiei a ajuns într-o mica locuinţă unde a primit haine noi şi mâncare, dar după câteva zile Olafur a fost despărţit de ceilalţi membri şi trimis la muncă. În curând avea să descopere că oraşul era plin de europeni înrobiţi. În plus, piraţii care operau în Europa au adus aici ambarcaţiuni mai moderne care permiteau extinderea activităţilor în Atlantic.

Servitoarea lui Olafur era o tânără foarte frumoasă, ceea ce o transforma într-o veritabilă atracţie pe piaţa de sclavi, cu mulţi cumpărători interesaţi. Negustorul de sclavi care a achiziţionat-o plănuia sa o vândă mai departe, în Ierusalim, dar i-a promis lui Olafur, foarte îngrijorat, că o va da unui creştin pentru a o proteja. Nu se ştie ce s-a întâmplat. După câteva săptămâni în Alger, Olafur l-a abordat pe unul dintre oficiali, cerându-i să îl lase să plece acasă pentru a face rost de o sumă de bani în vederea răscumpărării celorlalţi prizonieri. Islanda aparţinea atunci Danemarcei şi călătoria avea deci să îl poarte până la Copenhaga. Soţia şi copiii rămâneau ca gaj, iar după un rămas-bun furtunos cei doi soţi au fost despărţiţi cu forţa.

Olafur a trebuit să se îmbarce pe un vas comercial care avea ca destinaţie oraşul italian Livorbo. În timpul călătoriei a fost pe punctul de a muri din cauza deshidratării, pentru că pasagerii care nu plăteau nici nu aveau dreptul la raţiile de apă. Aşa că Olafur a supravieţuit târându-se până la troacele animalelor transportate şi sorbind de acolo lichidul vâscos…

După două săptămâni vasul a ajuns în sfârşit la Livorno. Ca şi Alger, oraşul era centru pentru comerţul cu sclavi. Numai că fiind oraş creştin, aici se puneau la vânzare musulmani. Când Olafur a izbutit în sfârşit să pătrundă în Copenhaga, în mai 1628, acesta a trezit un mare entuziasm. A primit invitaţii la banchete, pe lângă cele de trebuinţă. Numai că nu l-a putut ajuta nimeni în privinţa răscumpărării. Guvernul danez rămăsese în sapă de lemn după mai multe războaie nereuşite.

Se făcuse vară în momentul în care Olafur s-a întors pe insula Heimaey, care nu îşi revenise de la asaltul piraţilor. El însuşi era considerat mort. De cum s-a întors a depus eforturi mari pentru a strânge bani, de altfel pe tot cuprinsul regatului se colectau taxe pentru eliberarea prizonierilor. Procesul se desfăşura însă anevoios şi abia după zece ani şi-a revăzut Olafur soţia. Copiii lor au rămas înrobiţi.

Din cei 400 de islandezi răpiţi de algerieni doar 64 au reuşit să revină acasă. Olafur a pus pe hârtie această poveste, iar localnicii au păzit coastele insulei pentru a preveni atacuri ulterioare până târziu, în secolul al XIX-lea.

sursa:ALLT OM HISTORIA(Emma Bergman)