Autor 9446 vizualizări


Documentul[1]analizat reprezintă o relatare de călătorie din Moldova de către secretarul de la Croix care era secretarul marchizului de Nointel la ambasada din Constantinopol, cunoscut sub numele de, , sieur” de la La Croix, cu particulă, sau Delacroix, sau pur şi simplu, La Croix, scris uneori şi Lacroix, fără prenume sau alte indicaţii despre originea sa[2]. Nu cunoaştem însă anii vieţii, chiar dacă activitatea sa este cuprinsă între 1670 şi 1695. A intrat în circuitul istoriei noastre când Nicolae Iorga a consemnat în Acte şi FragmenteI şi II extrase din Jurnalulsău[3].

Călătorind prin Ţările Române, autorul vădeşte de a se documenta cu date luate din cărţi, pe care le alătura însemnărilor directe, reuşind să cuprindă în textul său ceremonialul de învestire a domnitorului, sfatul domnesc, dregătoriile principale şi atribuţiile boierilor, obiceiurile nunţii şi înmormântării, sărbătorile de Paşte şi Bobotează, conferind o imagine reală o societăţii. Totodată, autorul dovedeşte o deosebită acribie în descrierea oraşului Iaşi şi a locuinţelor sătenilor, fiind o importantă sursă pentru etnografi pentru a reconstitui imaginea acelor vremuri. În această vreme trebuie situată şi venirea autorului la Iaşi, venire în care şi-a notat sumar impresiile în jurnalele sale[4].

Documentul a apărut pe data de 4 mai 1676 la Constantinopol, iar nivelul de credibilitate este foarte ridicat datorită peregrinării autorului în aceste zone. Consemnarea acestor informaţii preţioase despre Moldova are loc in contextul in care autorul este trimis de ambasadorul Nointel in Polonia ca sa aducă acele condiţii de pace ale Portii[5].Documentul nu prezintă neapărat punctul de vedere al unui anumit grup social, ci mai degrabă reprezintă imaginea întregii societăţi din perspectiva proprie. Analiza documentului oferă si o perspectivă asupra modului în care oamenii se raportau la obiceiuri, căsătorie, înmormântare, familie. Ideile care reies din acesta nu se aplică strict la o anumită categorie socială, ci sunt valabile pentru întreaga societate.

Moldova şi Valahia, sub suzeranitatea Imperiului Otoman

Autorul  descrie separat cele două Ţări Române, Moldova şi Valahia care în trecut formau provincia Dacia, ca fiind foarte îmbelşugate în grâu, miere, cai, boi, oi, furaje şi păşuni. Totodată aceste ţări reprezintă un important centru comercial pentru Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman datorită drumurilor comerciale şi Dunării, unde au loc descărcarea mărfurilor. Sunt enunţate principale oraşele din aceste ţări:Târgovişte, Brăila, Giurgiu, Bucureşti care este şi reşedinţa domnului, Râmnic şi Buzău, pe când în Moldova oraşele exponente sunt Iaşi şi Galaţi. Ţările Române în secolele XVI-XVII erau sub suzeranitarea Imperiului Otoman plătind un tribut foarte mare, care nu înceta să sporească. Desemnarea domnului se făcea dintre boierii ţării printr-o alegere generală care era supusă aprobării sultanului. Marele vizir era cel care făcea alegerea potenţialilor domni, trimiţând sultanului o listă de trei posibili domnitori, dar, , sultanul numeşte totdeauna pe acela care este dorit în taină de marele vizir”. Marele vizir îl anunţa pe cel ales de intenţia sultanului, , şi-i dăca semn al numirii un caftan”.

Inscăunarea domnitorului, ceremonial si tradiţii

Ceremonianul de înscăunare are loc în fața sultanului. Domnitorul este însoţit de capugi-basi care îl, , iau de subţiori şi-l introduc astfel în fața Sultanului” unde depune un jurământ de a cârmui       , , cu dreptate şi măsură poporul pe care îl încredinţează conducerii sale”. Proaspătul domnitor primeşte steagul de domnie şi este întâmpinat de o adevărate ceremonii, , care-l cinstesc şi măgulesc cu prisosinţă”, dar în acelaşi timp este nevoit să împartă două sute cincizeci de mii de scuzi la această ceremonie, dintre care o sută de mii îi revin sultanului şi vizirului, iar o parte dregătorilor. Ceremonialul continuă şi înainte de plecarea domnitorului din Constantinopol, acesta fiind întâmpinat, , cu alai, în sunet de tobe şi cu steagul desfăşurat”. Pe parcursul drumului spre reşedinţa domniei este însoţit de o escortă în frunte cu capugiul şi companii de ostaşi turci care îi asigura securitatea şi trecerea prin oraşele împărăteşti. Sultanul îi asigură cheltuielile şi alimentele până la malul Dunării, iar după trecerea acesteia domnitorul este obligat să aprovizioneze escorta. La sosirea domnului în capitala ţării, acesta este întâmpinat de mulţimea oraşului care îl aclameaza şi îi urează prosperitate, chiar dacă sunt, , convinşi că ambiţia şi dorinţa de a-şi îmbogăţi familia, mai curând decât iubirea de patrie şi binele obştesc, l-au îndemnat  să ceară domnia”.Capugiul, împreună cu escorta venită de la Constantinopol este însoţit de domnitor la părăsirea oraşului de reşedinţă, iar dregătorii de seamă îi asigură cheltuielile, alimentaţia şi securitatea până la părăsirea ţării.

Autorul deţine o largă paleta de cunoştinţe şi detalii despre zona Moldovei, el însuşi având un intinerariu şi un popas în oraşul Iaşi. Sunt prezentate casele făcute din lem, detalile interioare cât şi exterioare ale unei locuinţe, străzile, , care sunt atât de pline de praf vara, încât nu se mai vede chiar nimic”. Sunt prezentate şi cele două biserici din Iaşi. Chiar dacă autorul nu ne oferă numele lor, prin descrierea acestora ne-am putut da seama că sunt ctitorii din vremea lui Ştefan cel Mare. Îşi exprimă admiraţia faţă de frumuseţea şi arhitectura acestor lăcaşuri de cult, dovedind în acelaşi timp şi curiozitatea de a consemna o serie întreagă de detalii arhitecturale şi murale.

Autorul dovedeşte prin descrierea sa şi larga paleta de cunoştinţe despre curtea domnească şi atribuţiile dregătorilor şi celorlati boieri care îl asista pe domn la conducerea şi buna rânduială a ţării. Astfel, prin contribuţia de descriere a funcţiilor dregătoreşti aflăm detalii importante despre rolul fiecărui boier în sfatul domnesc. Dregătorii principali consemnaţi sunt:logofătul, hatmanul, marele vornic, marele postelnic, marele paharnic şi marele armaș. În afară de aceşti dregători, domnul dispune şi de cei doi cămărășei şambelani care se ocupau de banii şi veștmintele lui. Chiar dacă în acest secol tributul către sultan era împovărător şi principalele vămi comerciale (Chilia şi Cetatea Albă) erau sub control turcesc, însăşi Marea Neagră devenise un lac turcesc, domnitorul îşi strângea veniturile din vămi, ocne de sare, comerţ cu vite.

Organizarea oastei este consemnată ca având şapte sau opt mii de oameni, cavalerie şi infanterie, iar oraşul Iaşi dispune de două mii de ostaşi care îl însoţesc pe domnitor. Totuşi autorul nu ne oferă vreun detaliu de organizare a armatei în timpul unui război şi nici de oastea cea mare care încorpora oamenii de rând în contextul unei ameninţări de anvergură. În schimb deţine foarte multe informaţii sau o bună documentaţie despre divan şi şedinţele zilnice cu sfatul domnesc. Sunt relatate problemele juridice cu care domnul se confruntă, dar şi sfetnicii de taină care îl însoţesc pe domn la judecată:marele vornic, marele postelnic, şambelanul (cămăraşul), marele vistier şi logofătul.

Trecând de la descrierea acestor elemente şi tipicuri ale curţii domnitorului, autorul prezintă şi societatea cu obiceiurile şi ocupaţiile ei. Sărbătoarea Paştelui şi a Bobotezei rămân  sărbători adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, cu ceremonialuri serbate de domnitor şi mitropolit care conferă societăţii spiritul creştin de unitate şi înţelegere. Domnitorul era îmbrăcat într-o ţinută aparte, caftan îmblănit cu samur şi cuşmă de catifea brodată din aur împodobită cu pietre preţioase. Preoţii intonează versetul, , Hristos anesti”, iar mitropolitul oferă domnitorului crucea. Sărbătoarea de Bobotează este aceeaşi ceremonie cu privire la rânduirea locului şi a ordinei celor prezenţi, mitropolitul sfinţind agheazma, în care el înmoaie o mică ramură de busuioc., , Ceremonia se termină cu botezul copiilor orfani, cărora domnul le dă veștiminte şi bani”, iar mitropolitul binecuvântează bucăţele şi se aşează la masă cu clerul şi ceilalţi dregători. Aceste obiceiuri străvechi sunt adânc înrădăcinate şi respectate, însuşi domnitorul, , nu vrea de loc să le desfiinţeze”.

Documentul reprezintă o importantă sursă despre viaţa oamenilor şi momentele importante din cadrul unei societăţi, dar şi o sursă pentru etnografi datorită descrierii spaţiului, locuinţelor şi obiceiurile la nunţi şi înmormântări. Astfel, autorul ne conferă printr-o deosebită minuţiozitate momentul nunţii când, , se întinde o horă alcătuită din tinerii cei mai chipeşi şi ... fetele cele mai frumoase, care merg jucând prin oraş şi trec pe sub ferestrele miresei, unde li se dă o gustare”. Din nou domnitorul şi mitropolitul sunt exponenţii acestui eveniment, cel din urmă oficiînd la capela palatului slujba căsătoriei.

În privinţa obiceiurile de înmormântare lucrurile  se respectă cu stricteţe, deoarece biserica şi societatea sunt foarte conservatoare în privinţa credinţelor. Astfel, morţii se îngroapă după trei zile, iar apoi sunt duşi la biserică unde se fac rugăciuni şi slujbe pentru trecerea mortului dincolo de lumea materială. Ceremonialul se încheie cu bocirea mortului, iar, , rudele îi sărută fața şi mâinile, şi ceilalţi numai mâna”. Toate aceste lucruri confirmă şederea şi popasul autorului în zona Moldovei, notându-şi în jurnalul şi memoriile sale cu o deosebită acribie obiceiurile, ceremonialul, sărbătorile, ocupaţiile, locuinţele şi imaginea locuitorilor din acele zone, conferind o imagine fidelă a societăţii din acele vremuri.

 

BIBLIOGRAFIE

Holban Maria, Călători străini despreȚările Române, vol. VII, Editura Științifică si Enciclopedică Bucuresti, 1980.


[1]Maria Holban (redactor responsabil),   Călători străini despreȚările Române, vol. VII, Editura Științifică si Enciclopedică Bucuresti, 1980, pp. 255-267.

[2]Ibidem, p. 232.

[3]Ibidem, p. 232.

[4]Ibidem, p. 236.

[5]Ibidem, p. 272.