Autor 62151 vizualizări


Imperiul Otoman este cunoscut în istorie ca fiind unul dintre cele mai mari imperii musulmane din istorie.Campaniile militare şi cuceririle au înfiorat Europa creştină. Însă cum funcţiona acest colos pe plan intern? Cum  era organizată societatea? Cum se făcea dreptatea şi după ce reguli funcţiona imperiul? De unde obţinea venituri  şi cum se întreţinea? 
Societate şi Politică 
Imperiul Otoman era o monarhie absolută. Sultanul din Casa de Osman se afla în fruntea ierarhiei sociale şi avea roluri politice, militare, juridice, sociale şi religioase, având o varietate de titluri. Răspundea doar în faţa lui Allah şi aplica  Sharia-legea islamică.  Avea titluri ca “Allah'ın yeryüzündeki gölgesi” (umbra lui Allah pe Pământ) şi “khalife-i ru-yi zemin”(Califul pe Pământ).  Toate instituţiile se aflau sub autoritatea sa, şi fiecare lege era emisă de el printr-un decret numit “firman”. Era comandantul suprem al armatei şi autoritate supremă în stat.  După cucerirea Constantinopolului, sultanul se considera  succesorul şi continuatorul împăraţilor romani, de aceea se autointitula  “Qayser”-Cezar de Rum şi împărat, precum şi   califul islamului.   La încoronare, succesorul primea sabia lui Osman.   Puterile sale erau însă limitate în practică, căci deciziile politice depindeau de membrii dinastiei, de militari, aristocraţi şi clerici.  Din secolul al XVII-lea, sultanatul a intrat într-o perioadă de declin, puterea fiind preluată de corpurile de ieniceri.   În cadrul Haremului Imperial,  femeile, în special mama sultanului, jucau roluri importante în politică.   Nu există o regulă clară privind succesiunea la tron, de aceea, doar cel mai capabil fiu care putea să obţină loialitatea armatei ajungea pe tron, iar rivalii erau eliminaţi pentru a asigura supravieţuirea statului.  
Statul Otoman a fost fondat de către primul  Osman şi a fost unul dintre principatele turceşti care au generat extinderea selgiucizilor şi migrarea turcilor în vestul Anatoliei. Turcii otomani, după ce s-au stabilit în Anatolia, erau gata să-şi impună supremaţia asupra continentului otoman şi să clădească un imperiu guvernat de sultan.  

Deşi Sultanul îşi împărţea puterea cu vizirul, acesta din urmă era sclav. Vizirul îşi putea pierde poziţia dacă se dovedea incompetent în îndeplinirea sarcinilor.  Deseori, funcţia de vizir era acordat unei rude apropiate a sultanului. 
“Divan-i Humayun” (Consiliul Imperial) era cabinetul otoman.  Iniţial era  o reuniune informală a miniştrilor de rang înalt cu rol consultativ, prezidat de sultan. Dar de la mijlocul secolului XV, Consiliul a devenit o compoziţie reglementată.  Sultanul Mahomed al II-lea a abandonat rolul de a prezida consiliul în persoană, punându-l pe Marele Vizir, deşi succesorul său, Baiazid  al II-lea prezida şedinţele consiliului în persoană.   Iniţial, consiliul se întrunea la Edirne. Ulterior,  în urma ocupării Constantinopolului, sediul Consiliului a fost mai întâi Palatul Vechi şi apoi Palatul Topkapi.  
Marele Vizir era adjunctul sultanului şi şef al cabinetului, asumându-şi rolul de a asigura preşedinţia Consiliului, care cuprindea şi alţi viziri însărcinaţi cu roluri militare şi politice.  Cei doi “kadi’askeri”erau judecători militari. “Defterdar-ii” erau responsabili cu finanţele. “Nisanci-ii “erau responsabili cu serviciile scribilor ai palatului. Din consiliu făceau parte “Kapudan Pasa” care era şeful marinei otomane. “Beylerbey” de Rumelia şi “Agha” al ienicerilor.   Consiliul se reunea iniţial zilnic, ulterior timp de patru zile pe săptămâna din secolul al XVI-lea, în cea de-a doua curte a Palatului Topkapi. Acesta era asistat de un  secretariat vast sub “Reis ül-Küttab” pentru elaborarea documentelor corespunzătoare şi păstrarea înregistrărilor.  Consiliul a rămas principalul organ executiv al imperiului otoman până în secolul al XVII-lea după ce a pierdut puterea în favoarea Marelui Vizir. Din secolul XIX, cabinetul avea să fie reformat după stil occidental. 
Iniţial, erau trei viziri care se ocupau de afaceri politice şi militare, având abilităţi şi de comandanţi. Numărul lor a crescut la  şapte   spre sfârşitul secolului  al XVI-lea, ulterior la unsprezece în secolul al XVII-lea când titlul de vizir era deţinut de guvernatorul privinciilor de rang superior (“beylerbey”) care nu participa la consiliu.  Vizirii cu dreptul de a participa la Consiliu erau denumiţi “ kubbe vezirlei “(vizirii de cupola).  
“Kadi’askerii” erau judecători militari care erau responsabili pentru problemele juridice. 
“Defterdar-ii” (trezorierii), iniţial fiind unul singur, numărul a crescut la patru în secolul al XVI-lea. Importanţa  acestora a scăzut mult în timpul declinului economic. 
“Nisanci” (cancelarul) era persoană care  sigila  documentele cu  monograma sultanului pentru a le oficializa. Era şeful secretariatului aflat în continuă expansiune.   
Au fost incluşi treptat şi alţi funcţionari suplimentari:“beylerbey” al Rumeliei, singurul guvernator provincial care avea un loc în Consiliu,  “Kapudan Pasa”, comandantul marinei otomane (după 1535) şi “Agha”, căpetenia ienicerilor dacă  deţinea rangul de vizir.  
 
Clasificarea societăţii în secolele XV-XVI era următoare: 
“Askeri/Beraya”-conducătorii care colectau taxele 
Clasa cărturarilor-clericii, cărturarii, profesorii, judecătorii, savanţii 
Clasa funcţionarilor-membrii Consiliului,  secretarii, oficiali de rang înalt, funcţionarii 
Clasa militară-vizirul, comandanţii, şeful ienicerilor, guvernatorii
 
“Reaya”-cei care plăteau taxele: 
Agricultorii
Sătenii
Comercianţi 
Vasalii
Urcarea în ierarhie nu era interzisă, dar era limitată.Sclavia era legală în societatea otomană.  Membrii clasei de sclavi erau numit  “kul”.   Gardienii haremului şi ienicerii erau cunoscuţi drept sclavi.  Oficialii de rang înalt se bucurau de privilegiul de a cumpără şi elibera sclavii.   Sultanul însuşi era servit de o mare echipa de sclavi.  Sclavii erau crescuţi şi instruiţi în şcolile palatului ca Enderun. Mulţi erau învăţaţi să slujească, să cunoască şi să fie loiali pentru a deveni administratori şi oficiali de rang inferior.  Băieţi creştini erau luaţi din Balcani şi Anatolia, convertiţi la Islam şi erau antrenaţi să devină ieniceri. Restul sclavilor erau puşi să îndeplinească sarcini domestice. Sclavele de origine siriană, cercheză sau    nubiană erau folosite pentru sex.  Cerchezele erau luate în sclavie de tătari şi vândute otomanilor la cele mai ridicate preţuri. Nubiencele erau vândute la cele  mai mici preţuri.  Băieţii “dhimmi” erau de asemena folosiţi ca sclavi sexuali, lucrând la băi sau cafenele. Deveneau “tellak” (maseuri), “koceks” (dansatori) sau “saqis” (serveau vin). Concubinele sultanului din harem erau de asemenea sclave cumpărate sau dăruite casei lui Osman de către principi, multe dintre ele fiind de origine caucaziană de religie creştină.  Concubinele erau păzite de eunuci, alţi sclavi aduşi din Africa.   Şeful eunucilor era mai puternic decât Marele Vizir. Haremul era condus de “Valide sultan” (sultana mama). Femeile puteau urca în ierarhia haremului pe baza unor merite şi urmând şcoală.  Cele novice erau “Acemi”, urmând să devină însoţitoare şi ulterior, maestre (“Usta”), care intrau în atenţia sultanului, putând deveni concubine (“kass adalik”) în număr de patru, cele de rang înalt fiind “baskadin” şi putând să ofere sultanului un băiat. 

“Enderun-i Hümayun Mektebi” (Şcoala de Palat) instruia prinţii din Casa lui Osman şi indivizii cu potenţial, recrutaţi din sistemul Devshirme, care aveau să servească în elita administrativă a imperiului. Sistemul de învăţământ era împărţit în două nivele: “Madrasa” pentru musulmani, care educa cărturari şi oficialii în conformitate cu tradiţia islamică, şi Şcoala Enderun, care era populată de tineri creştini.  
La Palatul Topkapi erau studiate dreptul, lingvistica, religia, muzica, arta şi luptele.  Palatul era împărţit în două arii:spaţiul privat (“Enderûn”) în care sultanul şi familia sa locuiau, şi spaţiul public (“Birun”) care era sediul central al administraţiei.   Palatul exterior era condus de “divan”, păzit de eunuci albi, şi în acesta activau curierii, bucătării, arhitecţii, grădinarii, armurierii, fierarii şi gardienii. Chiar şi bucătăriile aveau ranguri. 
Soldaţii, când se pensionau, deveneau “timar” şi primeau din partea sultanului o soţie din harem drept răsplată pentru serviciile sale. Timar semnifica  şi  loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar.  Un alt personaj important, având rol de invitat în divan, era “Marele Muftiu”, care avea acelaşi rang cu cel al Marelui Vizir, putând să-şi prezinte ideile privind disputele juridice şi religioase. Sultanul putea observa şedinţele divanului de la  Poarta Fericirii, o fereastră a dreptăţii, ca şi cum acesta era prezent în viaţa tuturor funcţionarilor. 
Armata otomană era compusă din timarioţi şi armata permanentă. 
 
Dreptul 
La islamici, dreptul islamic al popoarelor avea ca baza teoria unui stat universal.  Pentru otomani,  dreptul era considerat o regulă de viaţă în comun. Scopul otomanilor era formarea unui mare imperiu islamic condusă de “seri’at”(lege sau calea poruncită de Allah prin care oamenii puteau să se mântuiască) şi de un singur “imam” (suveran).  Regulile  trebuiau să  ghideze şi să legitimeze relaţiile dintre suveranii musulmani şi indivizii, comunităţile sau statele non-musulmane.  Nu era acordat statut de egalitate non-musulmanilor.  Scopul otomanilor era lărgirea puterii otomane şi aplicarea ordinii sale juridice într-un spaţiu  geografic tot mai larg.
“Al-Kuran” (Coranul), cartea sacră a musulmanilor, era principala sursă a dreptului islamic al popoarelor în care se găseau regulile care ghidau “Umma” (comunitatea musulmană). Orice interpretare contrară principilor enunţate în Coran era declarată “bid’a” (erezie).Otomanii puteau să meargă cu un exemplar al Coranului în  “Casa Războiului”, dar numai sub protecţia unei armate puternice. 
“Sunna”, ca un sistem de practici şi reguli ce nu erau din Coran, ci derivau din obiceiurile şi acţiunile Profetului, era o altă sursă  a dreptului islamic pentru a compensa lipsurile din Coran.  Otomanii au invocat Coranul şi Sunna ca surse principale în purtarea relaţiilor cu alte state, musulmane sau nemusulmane.  Pentru încheierea păcii, respectarea legămintelor sau ruperea tratatelor, ” seyh ul-Islam-ii” (vizirii) apelau la Coran sau Sunna.   
O altă sursă pentru otomani era “kanun” (legea civilă) care a existat şi în formă scrisă (“kanunname”) prin care era prezentată puterea sultanului de a emite legi, de a abroga sau întări obiceiurile, de a confirmă tratatele externe încheiate cu nemusulmanii. Kanun a împărţit societatea otomană:“askeri” ( scutiţi de impozite) alcătuită din oamenii cu sabie,  oamenii cărţii,  cărturarii  şi  “reaya” (turmă)-plătitorii de taxe.  
“Adet-ul”(obicei)  cuprindea  norme juridice aplicate pe plan intern sau extern cu caracter oral, abrogate sau confirmate prin kanun şi “ahdname” (tratate). O serie de practici cutumiare au fost moştenite de otomani din lumea turcică.  Ahdname era sursă juridică  a instituirii raporturilor bilaterale noi între sultani şi principii creştini şi puteau fi confirmate ori abrogate normele învechite.  
Au existat tentative de a contura reguli ale dreptului internaţional din secolul XVII. Otomanii respectau şi regulie doctrinelor preislamice şi  ale dreptului cutumiar arab.  Astfel, juriştii otomani legitimau patru surse fundamentale:Coranul, Sunna, “icma” şi “kryas” (surse legale cu caracter raţional).  Fetva (sentinţa) era emisă de muftii, căpetenii religioase a comunităţilor musulmane care avea rolul de a oferi sfaturi în dispute privind respectarea cultului islamic. 
Otomanii au preluat ritul hanefit în tradiţia islamică. Spre deosebire de selgiucizi care preferau pe hanbaliţii şi shafi’iţii, otomanii îi preferau pe hanefiţi. Deşi ambii erau sunniţi, otomanii au produs ruptură de selgiucizi.  Şcoala hanefită  ,  care era cea mai toleranţă şi flexibilă, considera că raţiunea, speculaţia juridică, libertatea cercetării surselor primare erau prioritare, şi oferea libertate largă ulema-lelor. Ibrahim al –Halebi şi seyh ul –Islam  Ebussuud Efendi au jucat un rol fundamental în implantarea dreptului islamic al popoarelor din imperiul otoman.  În timpul domniei sultanului Selim I, o nouă generaţie de discipoli, specialişti în seri’at, a fost formată.  În secolul XVII, într-o perioadă de declin, otomanii au fost nevoiţi să adopte cutume specifice dreptului european al ginţilor în relaţiile cu statele europene, aşa cum au cedat în cazul tratatului de la Zsitvatorok din 1606, recunoscându-l pe suveranul habsburgic ca “cezar”.  O serie de practici cutumiare au fost preluate şi aplicate din estul Marii Mediteranei în privinţa acordării privilegiilor comerciale, principiul medieval al personalităţii legilor, regimul aplicat moştenirii, regimul vamal.  “Ahdname-lele “(capitulaţiile) au fost codificate, reguli cutumiare structurate fiind scrise în domeniul comerţului sau diplomaţiei.   
Dreptul otoman era consemnat în documente de cancelarie şi registre. Documentele din cancelaria otomană cuprindeau un tugran-monogramă sultanului actual şi al predecesorului sau, ceea ce atestă originalitatea documentului respectiv. Sultanul comunica cu suveranii străini prin “name-humayun” (scrisorile imperiale).  Ordinele sultanului erau transmise prin “Hukum” (porunca). Cancelaria imperială emitea “Berat-i humayun” (diplomă imperială) pentru a numi de exemplu domnii din Ţările Române.  Comunicarea dintre populaţie, funcţionari şi sultani se efectua prin “arz” (petiţie). Marele Vizir comunica cu sultanul prin “telhis”(raport). 
Cel mai cunoscut volum de documente era “Muhimme Defterleri” (Condicele afacerilor importante), existând şi alte 263 de condici similare, ca “Ecnebi Devletler Defterleri “(Condicele statelor străine), condicele tribunalelor religioase (Ser ive Sicilleri),  condicile de scrisori imperiale (Name-i humayun defterleri) şi condici de capitaţie (Cizye Defteri). Pedepsele erau de două tipuri, fiind aplicate în funcţie de gravitatea infracţiunii. Infracţiunile grave erau pedepsite cu execuţia, exilul,   sau mutilarea. Infracţiunile minore erau pedepsite cu expunerea   în faţa publicului, confiscarea proprietăţilor,  întemniţarea sau munca forţată în serviciul corăbiilor.   Pedeapsa capitală pentru ucidere, corupţie,  vandalizare sau furt  era spânzurarea, crucificarea, tragerea în ţeapă  sau decapitarea. 
 
Economie
Calitatea transportului terestru şi maritim a fost asigurată de eforturile administraţiei otomane. Ca rezultat, calitatea infrastructurii   s-a îmbunătăţit în secolele XVI-XVIII.  În Anatolia, otomanii au moştenit o reţea de caravane de la selgiucizi. Era în interesul imperiului să asigure siguranţă cucierilor şi convoiaielor după lărgirea caravanelor de comercianţi. Reţeaua de caravane a fost extinsă în Balcani. 
În secolele XVI-XVII, revolta Jelalilor a întrerupt transportul mărfurilor în Anatolia, producând declin economic. Siguranţa comercianţilor nu mai putea fi asigurată . Ajungeau să negocieze accesul pe  drumuri sigure cu un lider local. Abia din secolul XVIII s-au depus eforturi pentru trecerea sigură a caravanelor, dotate cu corpuri de pază.  Pe mare,  negustorii  erau aprovizionaţi cu vase pentru a comercializa şi doar ambasadorii vorbitori de greacă  erau trimişi cu corăbii spre ţări străine.  Imperiul Otoman nu şi-a activat un interes crescut pentru comerţul maritim, preferând sistemul de piaţă liberă prin care puteau obţine venituri din taxe.  Din 1544, administraţia otomană a dezvoltat comerţul cu mirodenii.  Principalele arii comerciale maritime erau  Marea Egee şi estul Mediteranei pentru grâu, Marea Roşie şi Goful Persan pentru mirodenii, Marea Neagră pentru grâu şi lemn, şi vestul Mediteranei.   

Imperiul Otoman a avut o economie agrară, dispunând de forţă de muncă mare, pământuri bogate, dar de capital scăzut.  Majoritatea populaţiei era alcătuită din ţărani care moşteneau pământurile din generaţie în generaţie şi contribuiau la plătirea taxelor  40% din venituri. Familiile de agricultori  trăiau doar din roadele muncii lor. Creşteau ovine şi caprine pentru laptele şi lâna lor şi cultivau grâu sau orez mai târziu.  Unele familii îşi puneau produsele la vânzare. Sătenii din Balcani călătoreau în Anatolia şi Siria pentru a vinde lână. Nomazii jucau un rol important în economie, comercializand  alimente şi textile.  Ghildele s-au dezvoltat din secolul XVI, fiind evidenţiate în registre în care sunt descrise procesiuni de celebrare a circumciziei lui Murad al III-ea, fiul lui Mehmed. Ghidele erau organizaţii responsabile pentru menţinerea standardelor. Comerţul domestic depăşea ca valoare şi volum comerţul internaţional. Birocraţia otomană şi expediţiile otomane erau finanţate de taxe aplicate populaţiei producătoare.  Au fost şi reglementări monetare,  creşteri de taxe, şi se depuneau puţine eforturi pentru a supraveghea activităţile comercianţilor. În timpul revoluţiei preţurilor din secolul XVI, inflaţia a cuprins imperiul, preţurile crescând cu 500% până în secolul al XVII-lea.  
Din secolul al XV-lea, cafeaua turcească(kahve) capătă popularitate în Yemen.  Un cronicar otoman bosniac atestă că în 1640 a fost deschisă prima cafenea la Istanbul.
Surse: 
Viorel Panaite-Război, pace şi comerţ în Islam,    Polirom, 2013