Cum am fost eu degeaba la Muzeul Artei Erotice

Autor 9072 vizualizări


Am fost până acum de două ori în Sankt Pauli, cartierul deocheat al Hamburgului, vizitat anual de milioane de turişti, dintre care dacă vei găsi o sută dispuși să recunoască în public c-au trecut pe acolo. De fiecare dată însă ca bărbat şi nu ca reporter.

Despre cele două experienţe memorabile am publicat în primul meu volum din seria Lumea văzută de un român rupt în fund, sub titlul Prin cartierele deocheate ale Europei, un amplu material în care mă amuzam înainte de toate chiar de mine însumi. Prima oară am ajuns în Sankt Pauli în 1974, ca tânăr jurnalist în presa angajată revoluționar, membru al unei delegaţii de gazetari români invitaţi în RFG de Oficiul Naţional de Tineret. La Hamburg, unde ne-a dus programul vizitei, gazdele au insistat să dăm o raită prin Sankt Pauli. A doua oară, în 1994, am ajuns în Sankt Pauli, tot la invitaţia gazdelor, şefii unui renumit trust de presă german. În volum, am explicat de ce şi prima, şi a doua oară, gazdele, oameni onorabili, de altfel, cu neveste şi copii, cu automobil şi cont în bancă, s-au grăbit să ne ducă în Sankt Pauli şi nu – să-i spunem – la Hamburger Kunsthalle, Muzeul de arte frumoase al Hamburgului:

„Nu de dragul nostru ne căraseră gazdele în lumea deocheată a Hamburgului, ci de dragul lor. Sankt Pauli e un loc unde unui hamburghez get-beget nu-i stă bine să fie văzut. Să presupunem că un director de bancă dă nas în nas cu un subordonat în timp ce se plimbă pe una din străduţele laterale Reeperbahn-ului, străjuite de o parte şi de alta de doamne disponibile. Ce-i va spune a doua zi? C-a simţit nevoia să ia un pic de aer curat după cele paisprezece ore de stat la birou? C-a dat o fugă până în Sankt Pauli să vadă o posibilă investiţie? 

Altfel stau lucrurile dacă directorul respectiv însoţeşte o delegaţie străină. Nici nu mai e nevoie să se explice. Subordonatul pricepe rapid. Domnul director s-a sacrificat în interesele superioare ale băncii. Oaspeţii au ţinut morţiş să ajungă în Sankt Pauli. Şi el, directorul, deşi îi vine să vomite ori de câte ori ajunge aici, n-a avut încotro. De dragul instituţiei, se vede obligat să treacă în revistă pulpele dezgolite ale doamnelor cu pricina, ba mai rău, să şi asiste, luptându-se din greu cu repulsia, la un sexy show! Din acest punct de vedere, delegaţiile străine sunt o adevărată mană cerească pentru înalţii funcţionari şi politicieni din Hamburg. Au şi ei posibilitatea de a-şi mai clăti ochii, fără nici un risc major, prin cartierul damelor contra cost”.

A treia oară, în vara lui 2015, am ajuns singur în Sankt Pauli. Poposisem la Hamburg în cadrul vacanţei, rămase pentru mine, de când mă ştiu, ca un alt fel, mai duios, de a-i zice Perioadei de lucru. Eram înarmat, ca de obicei în astfel de împrejurări, cu camera video (în mână), carneţelul de reporter (în buzunar) şi pixul (spânzurat la gât), special conceput ca să-l pot folosi de îndată ce-mi trecea prin cap o impresie demnă de a fi consemnată. 

Spre deosebire de primele două raite prin Sankt Pauli, beneficiam acum de trei avantaje colosale:

1. Eram singur.

Asta însemna o importantă marjă de mişcare. Nu zic maximă, deoarece, din experienţe nefericite anterioare în alte cartiere de acest gen, ştiam că nu poţi filma nicio lucrătoare din zonă fără riscuri de neînchipuit.

2. Aveam camera video.

Îmi puteam permite să filmez şi să fotografiez, chiar dacă în anumite limite.

3. Trăsesem la un hotel situat nu departe de intrarea pe Reeparbahn, bulevardul emblematic al St. Pauli.

Adăugând asta şi celor șapte zile rezervate Hamburgului (spre deosebire de două, cât beneficiasem anterior), puteam hălădui prin Sankt Pauli cât aveam chef. Mai ales că n-aveam nevoie să iau metroul sau un taxi. Ajungeam pe jos în maximum un sfert de ceas.

După cum se cuvine unui bărbat decis să meargă în Sankt Pauli în documentare profesională, înainte de a mă porni spre Hamburg m-am pus cu burta pe carte. Nu mi-a fost greu să descopăr că în Sankt Pauli, pe Bernhard-Nocht Strasse, la nr. 69, se află Erotic Art Museum sau Muzeul Artei Erotice din Hamburg. 

Ce zice Wikipedia, Biblia analfabeților de pe internet

Pe Wikipedia, Biblia analfabeţilor de pe internet, textul despre muzeu sună a ceva situat între creier şi testicule. Da, e vorba, totuşi, de un Muzeu Erotic, situat în Sankt Pauli, şi nu în Piaţa Primăriei din Hamburg. Da, dar nu unul al prezervativelor, lubrifianţilor, vibratoarelor şi aromelor afrodisiace, ci unul al artei erotice. Noţiunea de artă erotică are suficientă lărgime pentru a cuprinde atât mâzgălitura porcoasă de pe peretele unui W.C. public, cât şi pe Venus din Milo, ba chiar şi pe Gioconda, dacă ne gândim că surâsul ei enigmatic poate fi văzut de unii şi ca o invitaţie perversă la aşternut. 

Mare lucru n-am aflat despre muzeu de pe Wikipedia. A fost deschis în 1992. Fotografia înfăţişează un parter impozant, deasupra căreia tronează o firmă, Erotic Art Museum, bătând-o la scor, în planul falei, pe cele ale multor muzee din Hamburg.

Johannes Brahms-Museum, de pe Peter Strasse, nr. 39, nu beneficiază de o astfel de firmă, ba chiar, dacă mă gândesc bine, nu beneficiază de firmă deloc. Între 10 dimineaţa şi 17 după-amiaza, custodele plantează pe trotuar un panou înfăţişând un bărbos care cântă la pian, suficient de ilustrativ pentru a te face să opreşti ca să poţi citi:„Johannes Brahms Museum Hamburg”

De pe Tripadvisor, locul unde fiecare cetăţean al globului poate iscăli, fără a şti gramatică elementară, note de călătorie mai abitir decât Dinicu Golescu, aflu că muzeul e deschis sau, mă rog, că s-a redeschis. Potrivit internetului, muzeul are şi un site. La faţa locului ajuns, aveam să-mi dau seama că toate datele de pe site se referă la prima variantă a muzeului.

Un muzeu care se deschide spre seară

Despre a doua variantă, de după deschidere, nu aflu altceva decât că muzeul e deschis între 16-22. Un asemenea program nu mă miră. Toate broşurile turistice susţin că viaţa în Sankt Pauli începe doar după căderea întunericului. Până atunci – zic respectivele îndrumătoare – cartierul are un aspect obişnuit, dacă nu chiar banal. În aceste condiţii, nimic surprinzător în programul niţel bizar al Erotic Art Museum, dacă ne gândim că e în Sankt Pauli şi că are legătură cu eroticul. Chef de erotism te apucă după ce cade întunericul, când – vorba aia – toate pisicile sunt negre.

Alte muzee – civile, să le zic aşa – sunt deschise normal, de dimineaţa până cel mult la 7 seara.

Lipsit de orice informaţie despre noua variantă a muzeului, am apelat la site-urile despre varianta anterioară. Un filmuleţ de pe Youtube, postat de un amator care se tot surprinde în postura de reporter trimis la faţa locului, ne dezvăluie un muzeu în toată puterea cuvântului:săli spaţioase, pereţi plini de tablouri. Un bătrânel cu o tichie de pictor retras la pensie i se laudă reporterului cu impresiile lăsate în Caietul de impresii de călătorii veniţi din toată lumea. Chiar şi din Australia!

Laudele aduse instituţiei cu pricina de site-ul primei variante sunt excesive. E gazda celei mai mari colecţii de artă sexualizată din lume. Deţine peste o mie de piese, datând din secolul XVI până azi.

Un ghid în varianta tipărită în engleză, franceză, germană şi rusă, intitulat Oraş liber şi hanseatic-Hamburg, găseşte o formulă jucăuşă de prezentare a Muzeului:„David Strasse e traversată de celebra Herbert Strasse, unde doar bărbaţii sunt toleraţi pentru a evita conflictul cu damele care aşteaptă în spatele ferestrelor lor. Dimpotrivă, femeile sunt binevenite la Muzeul Artei Erotice, aşezat foarte aproape de port, la 69, pe Bernhard-Nocht Strasse”.

Din datele colectate până acum, storc următoarele concluzii sigure:

1. În prezent, muzeul e deschis, după ce-a fost închis în 2007.

Nu-mi dau seama de ce a fost închis. În niciun caz din motive de pudoare, cum s-ar putea crede. Habar n-am însă ce diferenţă e între prima şi a doua variantă a muzeului.

2. Programul muzeului e între 16-22.

Voi merge mai spre închidere, ca să prind şi atmosfera din Sankt Pauli.

3. E în Sankt Pauli.

Se supune, aşadar, normelor tipice acestui cartier de faimă proastă la nivel european. 

4. E un muzeu consemnat de ghiduri şi nu de site-uri porno.

Că-i onorabil, mă conving laudele aduse de ghidul consacrat Hamburgului ca oraş hanseatic. „Remarcabilele sale colecţii comportă peste 500 de tablouri şi figuri de artă erotică”.

Pe List of Museums din Hamburg, muzeul e trecut ca fiind clasic. Deşi oficial, ca să-i zic aşa, mă încearcă o oarecare jenă la gândul că-l voi vizita. Nu se deosebeşte, din acest punct de vedere, de un sexy-shop. În Sankt Pauli sunt şi altfel de muzee. St. Pauli Museum, pe David Strasse, despre istoria cartierului;Panoptikum, un fel de Madame Tussauds în variantă hamburgheză, amândouă uşor de vizitat fără probleme de onorabilitate, la fel ca orice muzeu din centrul oraşului.

Orarul ciudat, 16-22, referirile la sexul explicit din prezentări, mă fac să mă întreb de ce fel de vizitatori beneficiază muzeul. De iubitori de artă, dintre cei care, ajunşi la Paris, se duc glonţ la Muzeul Impresioniştilor, fără a se caza mai întâi, sau dintre cei care merg în Sankt Pauli pentru a viziona un film porno la cabină? 

Întrebării nu i-am găsit răspuns mult timp. Asta explică într-un fel de ce-am tot amânat să dau fuga până-n St Pauli, ca să vizitez Erotic Art Museum, în primele zile ale şederii la Hamburg. În ultima seară a popasului, mi-am luat inima-n dinţi şi am pornit-o în căutarea muzeului.

Pus la dispoziţie de aplicaţia Hărţi de pe tabletă, traseul arăta astfel:Reeperbahn, pe partea stângă cum te duci spre capătul dinspre Ludwig Erhard Strasse, altfel zis, spre centru, până la Davidwache, emblematicul sediu al Poliţiei din Sankt Pauli, cu cei 130 de ofiţeri de Poliţie pentru cel mai mic sector din Hamburg, sediu popularizat de filme, de seriale şi fotografiat de toţi turiştii nimeriţi prin cartier, apoi, la stânga, pe David Strasse, până în apropierea marginii dinspre Port, şi, în cele din urmă, la stânga, pe Berhard-Nocht Strasse. 

Cum şedeau prostituatele ca şi cum ar fi alcătuit o Gardă de Onoare

Pentru a ajunge la strada pe care se află Muzeul Artei Erotice trebuie să străbat David Strasse. Uşor de zis, greu de făcut. Şi vă veţi da seama imediat de ce.

La vizita oficială a unui șef de stat într-un alt stat, poate fi văzută la televizor ceremonia intitulată Trecerea în revistă a Gărzii de Onoare constituite în cinstea Înaltului Oaspete. Oaspetele, care e totdeauna însoțit de președintele țării gazdă, pășește pe un covor roșu prin fața mai multor înzorzonați, aliniați în poziție zisă și smirnă. La mijlocul traseului, ajuns prin dreptul a trei inși, care diferă de ceilalţi prin faptul că țin un steag, Înaltul Oaspete se oprește, se întoarce cu fața către înșirați și le strigă ceva. La rându-i, respectivii strigă și ei ceva, mult mai sonor decât Înaltul Oaspete, deoarece ei sunt mai mulți, pe când el e doar unul. Președintele-gazdă, deși s-a oprit și s-a întors o dată cu el (ce fel de gazdă ar fi dacă l-ar lăsa singur pe oaspete și ar merge către capătul covorului?!), nu-i sare în ajutor la zbierat.

S-o recunoaștem! Saltul meu neașteptat de la David Strasse din Sankt Pauli la platoul solemn pe care stă Garda de onoare are toate datele unui strașnic luat razna. Numai că eu nu m-am scrântit deloc. Am făcut acest salt, deoarece n-am găsit (cel puțin până acum) o formulă mai nimerită decât comparația cu Garda de onoare constituită în cinstea Înaltului Oaspete pentru a-i oferi cititorului trăirile încercate de mine de-a lungul lui David Strasse.

Din Reeperbahn până în Bernard-Nocht Strasse, pe trotuarul din dreapta, pe care mă angajasem harnic, vioi, se înșirau, una lângă alta, aliniate ca membrii unei Gărzi de Onoare, Lucrătoarele din Sankt Pauli. În cazul de față, pe post de Înalt Oaspete, de dragul căruia se aliniaseră fetele, eram eu. Prin Sankt Pauli circulă, după căderea serii, mulți bărbați. Nimic nu face mai mult să tresară o Lucrătoare ieșită la program decât un bărbat singur. Îmi imaginez că la fel reacționau și bandiții din Vestul Sălbatic la ivirea vagonului poștal. Eu eram acel bărbat singur. În plus, aveam toate datele unui bărbat cu care orice Lucrătoare ar fi fost încântată să încheie un contract temporar:

1. Eram suficient de în vârstă și arătam suficient de intelectual pentru a nu presupune un efort prea mare din partea ei pentru a se achita de îndatorirea contractuală.

 2. Cu haina mea de vară, cu pantaloni lungi, cu camera video spânzurată de umăr, eram pentru ele, fără discuţie, un mic-burghez pașnic, dispus de a fi tras pe sfoară fără a face scandal, cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost un marinar abia coborât de pe vas sau un pușcaș marin american în concediu.

Spre deosebire de Înaltul Oaspete, nu m-am oprit o clipă din străbaterea covorului roșu întruchipat de trotuarul lui David Strasse și cu atât mai puțin nu le-am zis ceva înșiratelor de-a lungul traseului. Nu era singura deosebire față de Garda de Onoare. Membrii Gărzii de Onoare stau nemișcați când Înaltul Oaspete trece prin fața lor. Lucrătoarele de pe David Strasse s-au pus în mișcare de cum am apărut în capătul trotuarului.

Prima din șir, o grăsană, în trening, teniși și cu borseta pusă în față, pe burtă, s-a rupt din rând și s-a năpustit la mine, interesându-se în spaniolă dacă n-am un foc. Am crezut că pretextul pornea de la pipa mea electronică, atârnată în colțul gurii. În prostia mea totală, m-am grăbit să-i răspund, cum fac ori de câte ori cineva îmi cere un foc, confundând-o cu o pipă-pipă, Pipe electronique. Când am trecut pe Reeperbahn a doua oară, în călătoria de documentare prin Sankt Pauli, am auzit-o interesându-se de un foc și la cineva care n-avea nici pipă, nici țigară în gură și, probabil, nici nu fuma. Eram victima a ceea ce se numește agățare. Numai că, în mod obișnuit, bărbații sunt cei care agață femeile și nu invers. Altfel spus, un bărbat se apropie de o femeie străină – una văzută pe stradă – și-i șoptește ceva plăcut, așteptând ca respectiva să-i răspundă, printr-un semn, dacă acceptă o relație cu el. În cazul meu, nu numai că eu, bărbatul, nu acostam o femeie, ci, mai grav, mai multe femei acostau un singur bărbat. Pe mine, adică. Aruncându-i peste umăr chestia cu pipa electronică, m-am depărtat rapid de prima hărțuitoare. Tipa a făcut câțiva pași înapoi și a revenit la poziția de membru al Gărzii de Onoare. Era limpede deja că nu treceam pe acolo în căutarea unei partide de sex, ci în căutarea unei adrese. Dacă aș fi căutat o partidă de sex, aș fi intrat în vorbă cu prima (de regulă, se angajează un dialog dedicat exclusiv prețului, mai precis negocierii prețului) sau, în cel mai rău caz, m-aș fi oprit din mers și-aș fi strigat: 

— Hei, fetelor! Caut așa și așa, în limitele unei sume de 50 de euro. Peste suma asta nu dau nici dacă ar fi vorba de Șeherezada.

În ciuda evidenței, când am ajuns în dreptul celei de-a doua din șir, aceasta s-a desprins de la locul ei și s-a năpustit spre mine. De data asta lingușindu-mă cu apelativul Frumosule! Și dacă mi-ar fi zis Genialule! tot nu m-aș fi oprit: 

Treceam pe acolo în drum spre Erotic Museum Art.

I-am dat și ei semn că pășesc prin fața șirului absolut întâmplător, pentru că pe acolo era traseul indicat de aplicația Hărți de pe tabletă. Și ea s-a întors la loc, resemnată. A treia și a patra, și tot așa până la ultima, a zecea, au procedat la fel ca primele două. Cu singura deosebire că, pe măsură ce înaintam spre capătul șirului, îndrăzneala fetelor creștea. Penultima m-a atins pe umăr, iar ultima m-a luat de gât.

Întrebări rămase fără răspuns

Ghidul Hamburg, din colecţia Marco Polo, editat în 2014, se încheie cu o listă despre ce nu trebuie să faci în Hamburg. Regula a doua se referă la Reeperbahn:„Desigur, tu vrei să mergi pe Reeperbahn – şi poţi –, dar încearcă să respecţi câteva reguli scrise şi nescrise:Nu încerca răbdarea lady-lor profesioniste de pe marginea străzilor:ele au un job de făcut, asemenea tuturor dintre noi. Armele de orice fel sunt interzise şi nu e permis să bei din sticlă pe stradă în weekend. Poliţia reacţionează rapid şi nu manifestă deloc toleranţă”.

Călătorii prin Sankt Pauli sunt avertizaţi să nu le răpească Lucrătoarelor din timpul preţios de program, provocându-le la dialoguri inutile, de dragul dialogului. Din câte se vede, am respectat cu stricteţe regula. Cele care au încălcat-o au fost Lucrătoarele, care au pierdut timp preţios încercând să intre în dialog inutil cu mine.

Ajuns viu și nevătămat, dar mai ales credincios Codului Eticii și Echității Socialiste, la capătul lui David Strasse, am găsit răgazul intelectual pentru a-mi pune câteva întrebări de bun simț:

1. Ce dracuʼ căutam eu aici?

Cum ce căutam? Ca nespus iubitor de artă, voiam să văd ceea ce specialiștii în acest domeniu numeau:reflectarea Erosului în artă de-a lungul secolelor. Sau, cum ar fi spus răposatul Dan Hăulică, muream să descopăr Inefabilul erotic surprins de inefabila artă plastică.

2. De ce simțeau lucrătoarele nevoia să se agite atât de tare la ivirea unui bărbat în spațiul lor aerian?

Logica elementară, zisă și aristotelică, acționa aici fără cusur. Dacă a venit în Sankt Pauli pentru o partidă de sex contracost, un bărbat o va face oricum, indiferent dacă-i întrebat sau nu de un foc. Dacă a venit în Sankt Pauli doar de dragul unei experiențe strict intelectuale – să viziteze acest loc faimos al Europei – nu va deschide portofelul nici dacă Lucrătoarea va face striptease în fața lui.

La întrebarea asta m-am tot gândit și după revenirea în țară.

Un site feminist, semnificativ intitulat Încă feministe, m-a ajutat să găsesc răspunsul prin trecerea în revistă a mijloacelor de contestare de către femei a Dictaturii planetare machiste. În lumea de azi se discută controversat, pătimaș chiar, despre considerarea femeii de către dictatura machistă drept un simplu obiect sexual. Argumentul crucial în sprijinul tezei îl dă invocarea realității că bărbatul e, de regulă, cel care inițiază procedurile pentru contactul contracost. Ei bine, manifestându-se hiperactive, agățând ele, fără a lăsa să fie agățate, lucrătoarele din Sankt Pauli se situează în prima linie a Mișcării feministe contemporane. Ceva asemănător deciziei unei femei precum Angela Merkel de a candida la funcția de cancelar al Germaniei!

3. De ce nu se supărau fetele când își dădeau seama c-au făcut un efort zadarnic?

Cum de ce? Să stai așa, acolo, de-a lungul trotuarului, în așteptarea unui client, trebuie să fie o chestie tare plictisitoare la un moment dat. Mai ales dacă faci asta de ani buni, seară de seară. Și pentru a-și birui plictiseala, asemenea unui ins care tropăie, își freacă palmele și face mișcări de gimnast, ca să se mai încălzească, fetele se avântă în şiretlicuri de agățat, care le mai alungă plictisul.

Ajuns la intersecția David Strasse cu Bernard-Nocht Strasse, m-a cuprins teama. Cartierul Sankt Pauli, cu fetele, cu firmele sexy, cu prăvăliile, cu localurile, cu kioșkurile sale rămăsese departe, în spate. Aici, la câțiva pași de panta care cobora spre port, domnea singurătatea. Acea singurătate care, într-un loc străin, te duce imediat cu gândul la inevitabila jefuire. Mi-a mai venit inima la loc în clipa când din vale, prin păduricea de sub dâmb, s-a ivit un grup de turiști, în fruntea căruia am văzut un tip cu șapcă și uniformă de CFR-ist, galoane de ofițer și, în mână, un soi de felinar. 

Am recunoscut imediat ceea ce siturile de turism prezentau drept turul Sankt Pauli sub conducerea unui Nachtwätcher (Gardian de noapte). Întâlnirea celor înscriși pentru acest tur avea loc pe podul de la intrarea în stația U şi S bahn, Landungsbrücken. Mi-am amintit că văzusem, cu câteva seri mai înainte, un Nachtwachter vorbind grupului de turiști la locul de întâlnire.

Printre altele, turul – nu singurul prin Sankt Pauli – era lăudat ca urmând vechiul drum al marinarilor din Port, după debarcare, până la Reeperbahn. Mai mult ca sigur, drumul nu putea să treacă prin altă parte decât pe aici. Nerăbdători să ajungă în locurile de pierzanie morală, marinarii o luau pe scurtătură.

După trecerea emoției, am privit în dreapta și-n stânga. O clipă am crezut că sunt în Floreasca. O stradă liniștită, prost luminată, cu licăriri palide în ferestre și mașini parcate domestic lângă bordură. 

Muzeul se afla, potrivit ghidurilor, la numărul 69. La stânga, strada mergea până la Institutul de boli tropicale, Berhard Nocht. La dreapta, se oprea în St. Pauli Kirche. Unde dracuʼ era numărul 69? La stânga sau la dreapta?

Mai întâi BAR şi apoi MUZEU

Oricât m-am chiorât, n-am putut dibui firma luminoasă, întinsă pe lățimea a trei ferestre, cu înscrisul EROTIC ART MUSEUM, așa cum o cultiva internetul. Clădirea de la intersecție n-avea număr. Așa c-am luat-o la plesneală, la dreapta, hotărât să merg până la capăt și, dacă nu dădeam de numărul 69, s-o iau înapoi, spre Institutul de boli tropicale. Rătăcind prin lumina mijită, în căutarea numărului 69, îmi sare în ochi o firmă luminoasă, aşezată la înălţime, pe un panou lateral:

BAR

MUSEUM.

De-a lungul şi de-a latul voiajelor mele, am descoperit graba comercianţilor de a deschide, în jurul marilor obiective turistice, baruri, cafenele, restaurante, terase, prăvălii cu suveniruri.

Dacă prăvăliile cu suveniruri pot fi lesne explicate (cum dă gata obiectivul, turistul porneşte în căutarea amintirilor din lemn, metal sau hârtie), localurile solicită o sforţare intelectuală. Tot gândindu-mă la chestia asta (numărul însemnat de localuri plasate în jurul obiectivelor de prim rang), mi-am zis că ea răspunde unei nevoi tipice călătorului în străinătate. Efortul intelectual cerut de vizitare e atât de mare, mai ales că trebuie să arăţi, din când în când, prin exclamaţii, cât de încântat eşti, că te apucă o foame înspăimântătoare, sub puterea căreia ai roade şi tablourile de pe pereţi, îndeosebi, dacă sunt în ulei.

Dacă în jurul Luvrului sunt baruri, mai toate purtând titluri gen La Louvre, La Gioconda, de ce n-ar fi un bar şi-n vecinătatea Erotic Art Museum, evident, botezat Bar Museum, adică Barul Muzeului?

M-am simţit asemenea lui Columb când a văzut stolul de păsări.

Dacă s-a ivit barul, înseamnă că muzeul e pe aproape! Nimic mai simplu decât a afla unde e muzeul. Îi voi întreba pe cei de la barul muzeului. Era imposibil să nu ştie unde-i muzeul.

Câteva trepte, ajutate de o balustradă de fier, duceau spre o uşă larg deschisă. Da, mai mult ca sigur era barul muzeului! Localurile ţin uşa larg deschisă, semn al unei invitaţii adresate trecătorului de a intra şi a bea un pahar. În stânga uşii, tot cu litere luminoase, primeam asigurarea că barul era Open.

Ea nu e ea! E pur şi simplu un travestit!

La tejghea, trona o blondă ostentativ vopsită, cu trăsături virile.

– Nu ştiţi unde e Erotic Art Museum? mă interesez, vârând la înaintare legendarul vă rog!

– Aici e muzeul! îmi răspunde, toată numai amabilităţi, blonda de la tejghea.

Vocea îmi spunea însă că nu e o Ea! E un El! Mă aflam în dialog direct, întâia oară în viaţă, cu un travestit! Din acel moment, am decis ca în carneţelul de însemnări să evit precizarea genului:masculin sau feminin. Voi folosi denumirea de custode. Custodele poate fi atât un El, cât şi o Ea.

Nimic din ceea ce vedeam în jur nu semăna cu muzeul de pe Internet. Lipsea firma făloasă, întinsă pe lăţimea câtorva ferestre. Lipsea sala spaţioasă, în care pătrunzi după ce-ai plătit biletul. Pereţii, începând cu cel din dreapta, cum intrai, şi terminând cu cel din stânga, cum te uitai la custode, gemeau de tablouri, afişe, colaje, fotografii, inscripţii, lipite una de alta. Se vedea limpede că operele din spaţiul uriaş al primei variante au fost grămădite în spaţiul mic, puchinos, al celei de a doua variante. Prima surprindere a fost provocată de micimea muzeului faţă de ceea ce mi se înfăţişase pe internet. A doua a fost provocată de constatarea că nimic din ceea ce vedeam nu mi se părea erotic. A treia a fost provocată de ambiguitatea de gen a custodelui. Deşi surprindere era triplă, mi-am ascuns-o, cu străşnicie, sub gestul de a duce mâna la portofel.

– Cinci euro, în care intră şi o băutură gratuită. Ce vreţi? Bere, whisky, votcă? – a replicat custodele şi mi-a vârât sub nas lista de băuturi cu preţul corespunzător. 

Atunci am înţeles rostul firmei BAR MUSEUM. Nu era barul muzeului. Erau deopotrivă un bar, şi un muzeu. Mai precis, întâi şi-ntâi era un bar, în care intrai să dai ceva pe gât. Venea apoi, dacă ţineai neapărat, și muzeul. Cu acest prilej, ca să nu bei pe sufletul gol, puteai privi şi mărturiile Artei Erotice, dacă tot erai pe acolo şi n-aveai altceva mai bun de făcut în timpul consumaţiei.

– Nu beau nimic!, am răspuns scurt, categoric, cum fac de 15 ani încoace, drept răspuns celor care nu ştiu că de 15 ani nu pun picătură de alcool în gură. Custodele, să leşine nu alta! Dar e pe gratis, intră în preţul biletului!, s-a grăbit să precizeze, convins/convinsă că şovăiam să dau un ban în plus peste plata biletului corespunzător unui iubitor de artă.

– Nu, nu beau nimic!, am reafirmat cu tărie.

Cum am fost mai ciudat decât un pervers

Lucrătoarele din Sankt Pauli s-au confruntat de-a lungul vieţii şi activităţii lor cu mulţi bărbaţi apucaţi de ciudăţenii în plan sexual. Sunt bărbaţi care dau 50 sau chiar o sută de euro pentru a o putea privi pe lucrătoare cum se dezbracă, fără a ajunge la nud. Sunt bărbaţi cărora le e de ajuns să fie apucaţi de nasturele de la gulerul cămăşii sau să li se sugă degetul mic. De aceea, o lucrătoare cu experienţă nu mai poate fi uluită, nici măcar mirată de comportamentul unui bărbat.

Nu ştiu dacă travestitul de la Bar Museum făcea sau nu ore suplimentare. Dacă mă gândesc că la plecare mi-a dat cartea de vizită cu telefonul de-acasă, tare mă tem că folosea postul de custode pentru a-şi recruta clienţii. 

Ei bine, refuzând să beau ceea ce mi se cuvenea prin preţul biletului (mă grăbisem să-i dau 5 euro, în schimbul cărora n-am primit, desigur, bon fiscal), reuşisem rara, dacă nu chiar unica performanţă, de a stupefia o lady din Sankt Pauli prin comportamentul meu de bărbat.

În uluirea ei/lui intra, desigur, şi ceva din felul de a fi al neamţoaicei/neamţului. Aveam dreptul să plătesc doar preţul de intrare în muzeu. Cum de acceptasem atât de uşor încălcarea procedurilor? Şi, mai ales, cum de renunţam aşa uşor, dându-i pe Apa Sâmbetei, la cei 2, 50 euro?

Încă neîmpăcată/neîmpăcat cu gândul că ditamai bărbatul refuză un păhăruţ, custodele mi-a zis să purced la vizitarea muzeului. Slavă Domnului că nu s-a oferit să mă însoţească!

În afara vestibulului, muzeul mai era alcătuit dintr-o cameră, de mărime mijlocie, cu o măsuţă plasată în apropierea unei canapele. O clipă mi-a trecut prin cap că respectiva mobilă e acolo şi pentru altceva decât pentru a sta jos ca să-ţi bei păhăruţul cuvenit prin bilet. M-am aşezat pentru a-mi nota în carneţel primele impresii, dar şi pentru a sta cât de cât, ca să nu regret, la plecare, c-am dat 5 euro doar pentru câteva minute de vizitat un muzeu.

Înainte de a mă apuca de filmat şi fotografiat (îi cerusem custodelui permisiunea, ceea ce i-a provocat un nou val de uluire), m-am uitat atent la operele de pe pereţi, pentru a verifica dacă nu e ceva interzis celor sub 18 ani. Nu era nimic de acest gen. Colaje de treabă, manechinul unei tipe nu mai goală decât în vitrina unui butic cu lenjerie intimă din centrul Hamburgului, tăbliţe ale străzilor faimoase din Sankt Pauli, poze şi afişe cu The Beatles, despre cate toată lumea spune că au cântat în cartier, pe celebra Grosse Freiheit Strasse.

Abia după inspectarea încăperii mi-am dat seama de ce vizitatorul plătea şi băutura. Doar un tip pilit zdravăn (se putea comanda băutură în plus, contracost, cât voiai) reuşea să descopere ceva erotic în Muzeul Artei Erotice. După ce-am socotit c-am stat suficient de rezonabil pentru a-mi dovedi încântarea, m-am întors la tejghea.

Custodele mirosea straşnic a băutură.

Consumase porţia în locul meu.

Cum l-am bârfit amândoi pe Patronul exploatator

Cu engleza datului din mâini, accesibilă amândurora, angajez un fel de interviu. Aflu că până acum câţiva ani (2007, cum zic ghidurile!), muzeul era cel prezentat pe internet. La redeschidere, a fost obligat să se restrângă dramatic.

– Nemţii n-au bani!, mi-a explicat interlocutorul/interlocutoarea motivul restrângerii, frecându-şi buricele degetelor în chip didactic.

– Sunteţi proprietar?, întreb eu, nu din prostie, ci pentru a afla câte ceva despre forma proprietăţii.

El/Ea izbucneşte în râs. Muzeul nu e al statului, ci al unui tip. El/Ea e un simplu angajat/angajată – adaugă custodele și, spre satisfacţia mea, cu năduful tipic proletariatului pentru care neamţul Karl Marx a scris Manifestul Partidului Comunist.

Şi, în continuarea aceluiaşi năduf, mi-l dă în gât pe patron că e în vacanţă, în timp ce el/ea munceşte.

– Chiar nu vreţi nimic de băut? se interesează el/ea, deja cu remuşcări, pentru că-mi băuse raţia.

Reafirm refuzul meu categoric.

Fericit că nu trebuie să scoată cei 2, 50 euro pentru băutura deja consumată, custodele mai că nu mă ia de mână pentru a mă duce la W.C., ca să-mi arate pereţii împodobiţi de opere de artă ai acestuia. Îmi trag discret mâna, neştiind dacă gestul e de custode sau de travestit. 

După vizitarea încăperii de muzeu care e W.C.-ul, îmi iau la revedere, cobor scara, filmez şi fotografiez cele două vitrine sărăcăcioase, uşa larg deschisă a barului, care, la o adică, poate fi muzeu, şi o iau spre David Strasse. Deodată, îmi dau seama că n-am aflat amănunte despre tărăşenia cu băutura inclusă în preţul biletului. Mă întorc.

De cum deschid vorba despre băutură, custodele reia invitaţia de a-mi consuma porţia, crezând că m-am răzgândit. Noului meu refuz îi urmează prezentarea listei. Înţeleg că băutura costă 2, 50 euro. Biletul propriu-zis costă 2, 50 euro. În preţul de 2, 50 euro intră o sticlă de bere sau o jumătate de păhăruţ de whisky. Dacă vrei mai mult, scoţi din buzunar.

Deşi nu-mi imaginez pe cineva să se îmbete aici, când Sankt Pauli geme de baruri, cu excepţia unui iubitor pervers de artă, parcurg cu atenţie lista de băuturi.

În acest timp, custodele revine la obsesia sa de angajat/angajată:

– Dacă dau pe gratis peste 2, 50 euro, zice el/ea, făcând semnul cu tăişul mâini, bossul îmi ia gâtul!

Mă interesez de pliante, broşuri, suveniruri. Custodele dă curs unei păreri de rău evidente. N-au aşa ceva. Îmi dă, totuşi, cartea de vizită, din care înţeleg definitiv că e un el. Nu mi-e clar nici acum dacă mi-a dat-o ca material documentar sau ca ofertă pentru cazul c-aş avea nevoie de un travestit la un moment dat al vieţii. 

Îmi iau rămas bun a doua oară. În stradă ajuns, mă lovesc peste frunte:

– Doamne, ce idiot mai sunt!

Pe listă figura şi o sticlă de apă minerală. 

Nici vorbă să mă întorc. Şi aşa o primă revenire i-a dat de gândit travestitului. Dacă revin a doua oară, sigur mă duce direct la canapea!

""