Autor 88603 vizualizări


În mod inevitabil, in trecut unii oameni sfârşeau prin a se îndeletnici şi cu această meserie macabră. Şi totuşi cum ajungeau să o facă? De voie bună ne-am închipui că nu prea ar fi vorba.

Răspunsul e destul de simplu:ca multe alte meserii în trecut, şi profesia de călău, una din cele mai degradante, se moştenea din tată-n fiu, dar puteau exista şi excepţii când anumite circumstanţe exterioare îi împingeau pe oameni să se apuce de aşa ceva.

Să dăm un exemplu:tăietorul de lemne Heinrich Schmidt din Hof, Bavaria, a fost ales de unul din nobilii locali pentru a duce la bun sfârşit execuţia a trei persoane arestate. Forţat practic să aplice o pedeapsă celor arestaţi, nu judecaţi sau condamnaţi, Schmidt a trăit după aceea cu stigmatul unei fapte reprobabile şi nu s-a mai putut întoarce la vechea sa meserie de muncitor în pădurile de pe domeniul nobiliar. Şi copiii săi au fost stigmatizaţi de societate, astfel născându-se o familie de călăi.

În ierarhia socială medievală dar şi mai târziu, gâdele se afla pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale, cel puţin acesta era cazul în Germania medievală. Călăii medievali erau general vorbind dispreţuiţi de toată lumea din jurul lor. Statutul inferior era confirmat de anumite reguli la care trebuiau să se supună, cum ar fi obligaţia de a locui în afara zidurilor cetăţii sau în locuri mizere, ca şi alte categorii segregate precum leproşii. În multe locuri le era interzis accesul în biserici şi nu beneficiau de niciun fel de drepturi juridice:cu alte cuvinte, nu aveau posibilitatea de a obţine o cetăţenie, de a pleda ca martori în tribunale sau de a deveni membri ai ghildelor, asociaţiilor de meşteşugari.

Izolaţionalismul extrem afecta generaţii întregi, iar astfel s-au format adevărate “dinastii” de călăi. Mariajele se aranjau între famili de călăi. Acestea cooperau una cu cealaltă şi au pus bazele propriei ghilde, prin care se asigura pregătirea copiilor în vederea practicării mult dispreţuitei meserii. Şansele de a “ieşi din sistem”, cum s-ar spune, erau minime. Chiar şi aici era nevoie de profesionalism, execuţiile ratate în primă instanţă provocând dureri inimaginabile. În plus, decapitarea era de fapt un privilegiu rezervat nobililor, criminalii mărunţi erau spânzuraţi.

În mod curios, prin secolul al XVIII-lea călăii au început să dobândească o aură de notorietate, datorită caracterului de spectacol al execuţiilor, mai în vogă de fapt atunci decât în evul mediu. În Franţa, călăii din familia Sanson de exemplu, mari susţinători ai ghilotinei, au fost printre cei mai apreciati şi bine plătiţi “specialişti” în domeniu…

O anecdotă relatează cum că Charles-Henri Sanson, gâdele curţii regale a lui Ludovic al XVI-lea, cel care i-a executat pe nimeni alţii decât Robespierre, saint-Just, Danton şi Desmoulins, a fost întrebat la un moment dat de Napoleon cum doarme noaptea cu atâţia morţi pe conştiinţă. Gâdele ar fi răspuns:“dacă împăraţii, regii şi dictatorii dorm bine, de ce n-ar dormi şi călăul”?