Cum a renăscut Polonia independentă

Autor 5240 vizualizări


În noiembrie 1918, Polonia a renăscut după 123 de ani de „sclavie”. Politicienii și militarii care au contribuit la aceasta merită din plin să fie numiți părinții independenței. Cu orientări politice și temperamente diferite, adesea în conflict, ei au știut să folosească conjunctura creată de izbucnirea Primului Război Mondial, la finalul căruia marile puteri care-şi împărţiseră între ele Polonia au fost înfrânte şi s-au dezintegrat.

De la dispariția Primei Republici, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, împărțită între Rusia, Prusia și Austria, pentru mai bine de 100 de ani polonezii s-au aflat în fața unei dileme: să lupte sau nu pentru recâştigarea independenţei? Toate revoltele și insurecțiile organizate împotriva marilor puteri vecine – sub conducerea lui Kościuszko (1794), din noiembrie (1830-1831), cea de la Cracovia (1846), cele din Polonia Mare și Galiţia (1848), din ianuarie (1863-1864) – au fost înfrânte și urmate de represiuni. Atunci, în societatea poloneză și-au făcut loc și au căpătat greutate ideile bazate pe rezistență de lungă durată și autoorganizare prin activitate socială, culturală, educațională, științifică, dezvoltare economică și progres civilizator. Prețul plătit a fost renunțarea la ideea de independență și, uneori, loialitatea față de puterile străine în componența cărora intraseră. 


Situația polonezilor sub ocupațiile străine

La începutul secolului al XX-lea, aproximativ 20 de milioane de polonezi locuiau în interiorul granițelor puterilor vecine care-și împărțiseră Republica, iar alte aproximativ 7 milioane în exil. Situația lor varia în funcție de statul în care trăiau. În cea mai bună situație se aflau polonezii din Galiția austriacă, regiune care, din anii ’60 ai secolului al XIX-lea, se bucura de autonomie și era condusă de conservatorii polonezi. Aici activau partide politice poloneze, în administrație, în școli și în sistemul judiciar era folosită limba polonă, erau publicate cărți și presă poloneze și erau celebrate sărbătorile naționale. Datorită acestor libertăți, Galiția a devenit „Piemontul Polonez”, din care ideile naționale și de independență au radiat către celelalte teritorii ocupate.

În schimb, Rusia țaristă și Prusia (din 1871, Imperiul German) au încercat să slăbească elementul polonez prin toate mijloacele, intensificând acțiunile de rusificare și germanizare. În teritoriile rusești au fost interzise activitățile patriotice, iar cei prinși acționând ca atare erau pedepsiți cu închisoarea, deportarea în Siberia sau condamnarea la moarte. Sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck (1862-1890) și a succesorilor săi, autoritățile prusace au luptat şi ele puternic împotriva limbii polone și a bisericii catolice, mai ales în Polonia Mare (Wielkopolska), care reprezenta pilonul principal al polonității. De asemenea, administrația prusacă sprijinea achiziționarea de terenuri de la polonezi și stabilirea germanilor pe aceste teritorii.

Două orientări – sau Piłsudski contra lui Dmowski 

În teritoriile poloneze, la fel ca în toată Europa, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au început să apară mișcări politice de masă: național-democrate, socialiste, populare (țărănești). Acestea s-au suprapus peste controversa menționată anterior privind alegerea căii spre independență: să lupte pentru ea cu arma în mână sau, mai degrabă, alegând calea evolutivă, să consolideze forțele națiunii și să adreseze ocupanților cereri cu rezultate pe termen lung.

Programul iredentist a fost proclamat de Partidul Socialist Polonez (PPS), înființat în 1892, care combina sloganul libertății naționale cu cel al eliberării muncitorilor de sub jugul capitalismului. Unul dintre liderii săi a fost Józef Piłsudski. Născut în 1867 în Lituania și crescut în spiritul romantic al revoluțiilor – tatăl său fusese comisar al Guvernului Secret în timpul insurecției din ianuarie (1863-1864) – a visat din copilărie că va câștiga independența Poloniei și va învinge Rusia, principalul său opresor. Amestecat într-un complot care viza asasinarea țarului, a petrecut cinci ani în exil în Siberia. După ce s-a întors s-a alăturat grupului socialiștilor, care funcționau ilegal în teritoriile ocupate de Imperiul Țarist.

În 1904, când a izbucnit războiul ruso-japonez, Piłsudski a inițiat cooperarea cu japonezii. A mers chiar până la Tokyo pentru a căuta sprijin politic, militar și financiar. A folosit operaţiunile revoluționare din teritoriile poloneze ocupate de ruși în acțiunile vizând câștigarea independenței. Unitatea de Luptă a PPS, formată de el, supraveghea demonstrațiile muncitorilor și organiza greve sau punea la cale atentate asupra funcționarilor țariști, polițiștilor ori ofițerilor. Mișcările muncitorilor din Regatul Poloniei au fost înăbușite și, în 1908, Piłsudski s-a mutat în Galiția austriacă. Acolo a lăsat de-o parte partidul și a organizat – cu aprobarea tacită a autorităților militare austro-ungare – „Uniunea Pușcașilor”, o mișcare paramilitară legală. Scopul lui era crearea unei forțe armate poloneze în perspectiva confruntării ce se prefigura la orizont între marile puteri care ocupaseră Polonia. „Acțiunea militară reintroduce chestiunea poloneză pe tabla de șah europeană. [...] Doar sabia mai cântărește ceva astăzi, când este în joc soarta națiunilor”, spunea Piłsudski în 1914.  


Marele adversar al lui Pilsudski a fost Roman Dmowski, co-fondator și lider al mișcării politice Democrația Națională (ND, Narodowa Demokracja – n.tr.). Aparținea aceleiași generații, fiind născut în 1864. Tatăl său, un nobil sărăcit, a trebuit să lucreze ca pietrar pentru a-şi întreține familia. Dmowski a absolvit studii de științele naturii, ceea ce a influențat viziunea sa asupra lumii. El credea că națiunile, asemeni organismelor vii, se luptă între ele pentru existență. În opinia lui, șansa renașterii Poloniei nu consta în lupta armată, ci în dezvoltarea conștiinței și a legăturii naționale. În broșura „Patriotismul nostru”, publicată în 1893, el scria: „Orice acțiune a unui polonez, indiferent de locul în care se desfășoară și împotriva cui este dirijată, trebuie să aibă în vedere interesele întregii națiuni”. Formaţiunea politică creată de el a fost activă în toate teritoriile poloneze ocupate.

Dmowski s-a opus acțiunilor revoluționare ale PPS din anii 1904-1908. Pe urmele lui Pilsudski, a plecat și el în Japonia, dar pentru a descuraja autoritățile nipone să joace pe cartea poloneză. Cei doi politicieni adversari s-au întâlnit la Tokyo și au stat de vorbă câteva ore, fără însă să ajungă la niciun acord. Interesant este faptul că rivalitatea dintre cei doi avea și o componentă privată. Amândoi iubiseră în tinerețe aceeași femeie. Acesta l-a ales pe Piłsudski, iar Dmowski a rămas burlac pentru tot restul vieții.

Liderul ND a ales să acționeze în mod legal. În Regatul Poloniei el a militat pentru restabilirea autonomiei, introducerea autoguvernării și permiterea accesului polonezilor în sistemul de învăţământ și administrație. A fost ales deputat în Dumă (Parlamentul rusesc).

Dmowski considera Germania și politica sa de germanizare ca fiind cea mai mare amenințare la adresa națiunii sale. El a decis să coopereze cu Rusia, sperând să forțeze autoritățile de la Sankt-Petersburg să îmbunătățească situația polonezilor și, în timp, să facă largi concesii naționale.


Din 1908 plutea deasupra Europei spectrul războiului dintre marile puteri, asociate în alianțe antagoniste: Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia) și Tripla Înțelegere, cunoscută și sub numele de Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia). Atât Dmowski, cât și Piłsudski au întrezărit nu numai oportunitatea internaționalizării cauzei poloneze, ci și încetarea colaborării între cele trei imperii care-și împărțiseră Polonia. Dmowski a devenit liderul orientării pro-ruse, în vreme ce Pilsudski a optat pentru o alianță tactică cu Austro-Ungaria împotriva Rusiei. În Galiția au existat și politicieni care sperau ca, după înfrângerea Rusiei, teritoriile poloneze ocupate de aceasta (sau cel puțin Regatul Poloniei) vor fi anexate de Habsburgi și, alături de cele anterior ocupate de ei, vor forma al treilea nucleu al monarhiei austro-ungare.

Epopeea militară a lui Piłsudski și a Legiunilor Poloneze 

Când, în vara anului 1914, a izbucnit războiul mondial, Piłsudski a trimis de la Cracovia în teritoriile ocupate de Rusia unitatea sa de pușcași – inițial a fost doar o companie cu mai puțin de 170 de persoane. Înainte de plecare, le-a spus: „Toți cei adunați aici, sunteți soldați polonezi. [...] Singurul vostru însemn este de acum înainte «Vulturul Alb» (simbolul heraldic al Poloniei, un vultur alb care se afla pe pecetea regelui polon Przemysł al II-lea – n.tr.) [...] Mă uit la voi ca la cadrele care vor organiza viitoarea armată poloneză”.

Soldații nu au reușit să declanșeze răscoala poloneză în spatele rușilor, pe care Piłsudski se baza, el crezând că „în fața faptului împlinit” se vor crea administrația și forțele armate poloneze. Autoritățile austriece doreau să lichideze unitățile militare dar, sub presiunea politicienilor din Galiția, au fost de acord cu crearea Legiunilor Poloneze, formațiuni militare pe bază de voluntariat, subordonate conducerii armatei imperiale și regale. Până în primăvara anului 1915 se formaseră trei brigăzi cu un total de aproximativ 17.000 de soldați. Piłsudski nu a comandat niciodată toate legiunile, ci numai Brigada I, pe care a tratat-o ca pe propria armată, intrând adesea în conflict cu comandanții austrieci.

Luptele Legiunilor poloneze cu rușii, în regiunea Kielce, în Carpații Orientali și în Wołynia (regiune istorică, azi în Polonia și Ucraina – n.tr.) nu au avut nicio importanță pentru cursul Marelui Război, în care s-au ciocnit armate de mii de soldați, ci doar o dimensiune simbolică. Piłsudski a folosit vărsarea sângelui de către legionari ca un atú pentru „licitarea mai sus a cauzei poloneze”.

De partea Puterilor Centrale sau împotriva lor? 

După ofensiva din primăvara-vara lui 1915, majoritatea teritoriilor poloneze ocupate de ruși trecuseră sub ocupație germană și austro-ungară. Principalul rol în cazul polonez a fost preluat de Germania, interesată de recrutarea de soldați polonezi. Pe 5 noiembrie 1916, împărații Germaniei și Austro-Ungariei au emis o proclamație care anunța reconstruirea statului polonez. Documentul nu menționa nimic despre frontiere, armată sau politica externă. Cu toate acestea, era clar că Regatul reconstruit al Poloniei depindea mai mult de Berlin și într-o mai mică măsură de Viena.

Piłsudski a decis că acest lucru nu era suficient și că trebuia abandonată cooperarea cu Puterile Centrale. În iulie 1917, el s-a opus depunerii jurământului de către legionari față de monarhul german, fiind arestat și încarcerat în cetatea Magdeburg.


Elita poloneză din Regat a încercat să folosească concesiile făcute de către ocupanți. Puterea administrativă limitată a fost preluată de către Consiliul de Regență, format din trei persoane, care urma să funcționeze până la urcarea pe tron a unui rege polonez. A început organizarea forțelor armate poloneze, însă recrutarea a avut rezultate foarte modeste; în loc de zecile de mii de soldați la care se așteptau germanii s-au înrolat mai puțin de 3.000.

Rămășițele Legiunilor Poloneze, alcătuite din supuși austrieci, au fost reorganizate în Corpul Auxiliar Polonez, în fruntea căruia a fost numit brigadierul Józef Haller. Proprietar de pământ din Galiția, născut în 1871 și educat în tradiția patriotică și catolică, acesta avea deja 15 ani de serviciu în armata austriacă. În 1914 i-a fost încredințată organizarea Legiunii de Est, care a devenit nucleul celei de-A Doua Brigăzi a Legiunilor Poloneze. Haller și soldații lui s-au distins în luptele din Carpați, iar brigada și-a meritat pe deplin supranumele de Brigada de Fier (în lb. polonă Żelazna).

În anii 1916-1917, Haller a mizat pe Puterile Centrale, ceea ce-l deosebea de Piłsudski. Corpul Auxiliar Polonez a intrat în luptă pe frontul din Bucovina. În februarie 1918, Haller și subordonații săi s-au opus condițiilor stabilite prin pacea de la Brest, încheiată de Puterile Centrale cu Republica Populară Ucraineană, în componența căreia trebuia să intre regiunea Chełmszczyzna (partea de SE a Regatului Poloniei – n.tr.). Ei s-au răzvrătit și au spart frontul la Rarańcza (azi Ridkiwci/Rarancea, Regiunea Cernăuți, Ucraina – n.tr.), apoi au intrat în Ucraina, unde au făcut joncțiunea cu Corpul II Polonez. În mai 1918, acesta a fost înfrânt la Kaniów (azi Kaniv, oraș pe malul râului Nipru, Ucraina – n.tr.) și dezmembrat de către germanii care intraseră pe teritoriile ucrainene. Haller a reușit să nu cadă prizonier și s-a dus la Moscova, unde a stabilit contacte cu reprezentanții Comitetului Național Polonez, aflat la Paris. 

Dmowski și Comitetul Național Polonez – sau din Rusia, în Franța 

Comitetul Național Polonez (CNP) s-a înființat în noiembrie 1914. Era format mai ales din politicieni pro-ruși din ND și conservatori. În frunte se afla Roman Dmowski. În apelul lansat de CNP se spunea că „înfrângerea Germaniei este victoria noastră”, iar scopul războiului este „unificarea Poloniei sub sceptrul monarhului rus”. Cu toate acestea, Rusia nu era interesată de punerea în discuție a cauzei poloneze, ea limitându-se doar la vaga declarație a Marelui Duce Nicolae care anunța renașterea Poloniei (dependentă de Imperiul Rus), „liberă în credință și limbă și cu autoguvernare locală”.


Comitetul s-a mutat la Petrograd (azi Sankt-Petersburg). În fața slăbiciunii Rusiei, în noiembrie 1915, Dmowski a plecat în Elveția. El și-a pus speranțele legate de reconstrucția Poloniei în puterile occidentale: Franța și Marea Britanie. Ideile sale au fost primite cu răceală la Paris și Londra, unde chestiunea poloneză era percepută ca o problemă internă a aliaților ruși. Situația s-a schimbat în primăvara anului 1917, după răsturnarea țarului, când noul guvern rus a acceptat o Polonie independentă, aliată însă cu Rusia și în limitele stabilite de adunarea constituantă. Aceasta a deschis noi posibilități de acțiune în Occident pentru Dmowski. 

În iunie 1917, guvernul francez s-a decis cu privire la crearea armatei poloneze în Franța, în care serveau în principal emigranți polonezi din Europa de Vest și America de Nord, precum și foști prizonieri luați de către armatele germană și austro-ungară. În august 1917, Comitetul Național Polonez a fost refăcut în Elveția, la Lausanne, și curând s-a mutat la Paris. Franța, Marea Britanie și Italia l-au recunoscut ca fiind interlocutorul oficial în problema poloneză. La 3 iunie 1918, cele trei țări au declarat necesitatea înființării unei Polonii independente cu acces la mare. Cu alte cuvinte, statul polonez încă inexistent devenea de fapt parte componentă a Antantei.

Generalul Haller și Armata Albastră 

Dmowski căuta un militar experimentat care să preia comanda armatei. Józef Haller, care se afla în Rusia și a fost adus în Franța, a apărut la momentul oportun. La 4 octombrie 1918 a fost numit comandant al armatei și avansat la gradul de general de divizie. Două zile mai târziu, la Nancy, a depus jurământul în calitate de comandant suprem. Datorită culorii uniformelor, armata poloneză din Franța a fost numită Armata Albastră, iar Haller – Generalul Albastru. În noiembrie 1918, după încheierea războiului, generalul a asistat la parada victoriei desfășurată la Arcul de Triumf din Paris, alături de comandanții aliați.

În 1919, Haller, alături de armata sa numărând 70.000 de mii de soldați (și echipată cu tancuri și avioane), s-a întors în țară. Trupele sale au obținut victorii în confruntările cu ucrainenii și cu bolșevicii. La începutul anilor 1920, Haller a alipit Pomerania (Pomorze) Poloniei, făcând o nuntă simbolică cu Marea Baltică. S-a remarcat în momentul critic al războiului polono-bolșevic, în vara anului 1920, când Armata Roșie amenința Varșovia. Datorită convingerilor sale de dreapta, Haller se opunea adesea lui Piłsudski care, după lovitura de stat din 1926, l-a dat afară din armată.

Paderewski – virtuoz, patriot, prieten al președintelui 

Foarte importantă pentru soarta Poloniei a fost poziția președintelui american Thomas Woodrow Wilson. La 8 ianuarie 1918, el a prezentat în Congres un program în 14 puncte care viza reorganizarea teritorială postbelică. Punctul 13 se referea la Polonia: „Ar trebui creat un stat polonez independent, care să cuprindă terenurile locuite incontestabil de populație poloneză și care să aibă acces liber și sigur la mare. Integritatea sa politică, economică și teritorială ar trebui să fie garantată de un acord internațional”.


Nu ar fi existat punctul 13 în declarația lui Wilson dacă n-ar fi existat în prealabil eforturile unui alt mare polonez – Ignacy Jan Paderewski. S-a născut în 1860 la Kuryłówka (azi Kurîlivka, așezare de tip urban din raionul Petrîkivka, regiunea Dnipropetrovsk, Ucraina – n.tr.), un mic sat din Podolia (regiune istorică din sud-vestul Ucrainei – n.tr.), în zona ocupată de ruși, și a avut o carieră uimitoare ca pianist și compozitor. După debutul său la Paris, în 1888, criticii francezi l-au aclamat ca pe cel mai mare virtuoz al pianului după Fryderyk Chopin. A concertat în întreaga Europă, în America, dar și în Africa de Sud, Australia sau Noua Zeelandă. Peste tot era însoțit de suspinele doamnelor care-l divinizau, nu numai pentru geniul muzical, ci și pentru frumusețea masculină, în special pentru părul său lung. Pianistul a devenit astfel un om avut și cu multiple relații în rândul elitelor din mai multe țări.

Mare patriot, Paderewski s-a implicat în acțiuni în beneficiul patriei înrobite. În 1910 a finanțat realizarea, la Cracovia, a unui monument ce comemora victoria armatei polono-lituaniene asupra Cavalerilor Teutoni la Grunwald (Bătălia de la Grunwald sau Bătălia de la Tannenberg a avut loc pe 15 iulie 1410 între Regatul Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei și aliații lor, pe de-o parte, și Cavalerii teutoni, pe de altă parte – n.tr.), cu 700 de ani mai devreme. După izbucnirea Marelui Război, a înființat Comitetul pentru Ajutorul Victimelor Războiului din Polonia, căruia i-a donat onorariile primite pentru concertele susținute. În același timp, încerca să-i convingă pe politicienii occidentali de necesitatea refacerii Poloniei. Datorită contactelor americane la vârf, el a ajuns până la președintele Wilson. Încuraja, de asemenea, emigranții polonezi din SUA și Canada să se alăture armatei create în Franța.

Când Polonia și-a recâștigat independența în 1918, s-a întors în țară. Sosirea sa la Poznań, aflat pe teritoriile poloneze de sub ocupație prusacă, a reprezentat semnalul izbucnirii revoltei împotriva Germaniei, în urma căreia Wielkopolska a fost alipită Poloniei. Aclamat de polonezi ca un erou, a preluat conducerea guvernului. Ca artist, nu se simțea deloc confortabil în rol de politician; cu toate acestea, a participat la Conferința de Pace de la Paris, iar semnătura sa se găsește pe tratatul de la Versailles.

Daszyński sau primul guvern al Poloniei libere 

În toamna anului 1918, ca urmare a prăbușirii Rusiei, cuprinsă de războiul civil, și a simptomelor vizibile ale înfrângerii Germaniei și Austro-Ungariei, independența poloneză era foarte aproape.

Austro-Ungaria se destrăma și, foarte repede, teritoriile poloneze au început să se elibereze de sub dominația austriacă. La 28 octombrie 1918 a fost înființată la Cracovia Comisia Poloneză de Lichidare, care a preluat puterea în vestul Galiției. La 31 octombrie, posturile austriece de poliție au fost dezarmate. La 1 noiembrie, ucrainenii au preluat puterea în Liov, ceea ce a provocat rezistența spontană a populației poloneze. Luptele pentru Liov constituie începutul războiului polono-ucrainean, desfășurat în Galiția de Est, până în iulie 1919.


De la începutul lunii noiembrie, în Regatul Poloniei, autoritățile poloneze au început preluarea teritoriului ocupat de monarhia austro-ungară. În Lublinul (oraș din estul Poloniei, capitala voievodatului cu același nume – n.tr) eliberat, în noaptea de 6 spre 7 noiembrie, politicienii de dreapta au format Guvernul Popular Provizoriu al Republicii Polonia – primul guvern al Poloniei renăscute. În programul său erau stipulate: regimul democratic al statului, egalitatea cetățenilor în fața legilor, ziua de muncă de opt ore și alte reforme sociale. De asemenea, au fost anunțate alegeri generale pentru Seimul Legislativ (organism parlamentar unicameral ales pentru adoptarea Constituției celei de-A Doua Republici Poloneze. Prima întâlnire a avut loc la 10 februarie 1919, iar ultima la 27 noiembrie 1922 – n.tr.), reforma agricolă și naționalizarea industriei.

Ignacy Daszyński, liderul Partidului Social Democrat din Galiția și Silezia, a devenit prim-ministru. S-a născut în 1866 la Zbaraż, în Podolia. În timpul studenţiei a activat în cadrul mişcării socialiste. A fost ales deputat în parlamentul de la Viena în 1897, unde s-a făcut cunoscut ca un mare orator. În timpul războiului, a fost inițial un susținător al unificării teritoriilor poloneze sub sceptrul habsburgic, iar ulterior a susținut independența. În Polonia liberă a fost, între altele, vicepremier și președinte al Seimului. Guvernul de stânga condus de Daszyński a durat mai puțin de o săptămână. Deja la 12 noiembrie, Daszyński și-a depus demisia în mâinile lui Piłsudski, care se întorsese la Varșovia. Chiar și așa, el a jucat un important rol simbolic în procesul de reconstrucție a statului polonez. 

Piłsudski coboară la stația „Independența” 

Existau mai multe organisme politice care aspirau la reorganizarea Poloniei renăscute: Consiliul de Regență, compromis însă datorită colaborării cu ocupanții, guvernul de la Lublin, sprijinit de susținătorii lui Piłsudski, și, în cele din urmă, Democrația Națională, care recunoștea autoritatea lui Dmowski și a Comitetului Național Polonez. Acestora li se adăugau structuri din centre regionale puternice, de exemplu Poznań, în zona de ocupație prusacă. Era nevoie de un om care să-i unească pe polonezi și eforturile de construire a statului. Acesta s-a dovedit a fi Józef Piłsudski, eliberat din cetatea Magdeburg după izbucnirea revoluției din Germania. Deși asociat cu orientările de stânga, mulțumită Legiunilor și încarcerării sale de către ocupantul german și-a câștigat o mare popularitate. Cei de dreapta sperau că Piłsudski va stăpâni starea de spirit revoluționară în creștere.

Pe 10 noiembrie Piłsudski a sosit de la Berlin la Varșovia. O zi mai târziu, Consiliul de Regență i-a încredințat conducerea armatei, iar la 14 noiembrie i-a fost predată puterea civilă. Contrar așteptărilor vechilor tovarăși din PPS, Piłsudski nu a vrut să construiască o Polonie „roșie”. El le-a spus acestora: „Am călătorit cu un tramvai socialist roșu până la stația «Independența», dar acolo am coborât!”. Şeful de stat interimar acţiona energic. Pe 16 noiembrie 1918 a trimis o telegramă guvernelor statelor străine, notificându-le crearea unui stat polonez independent. A format guvernul, a cărui conducere i-a încredinţat-o lui Jędrzej Moraczewski. A organizat desfăşurarea alegerilor pentru Seimul Legislativ. A reorganizat armata, pe care a condus-o în calitate de comandant suprem, în luptele pentru recunoaşterea frontierelor poloneze purtate cu ucrainenii, cehii, germanii, lituanienii şi cu Rusia Bolşevică. S-a înţeles cu Dmowski, aflat la Paris, care a devenit reprezentantul Poloniei la Conferinţa de Pace. Alegerea Seimului Legislativ la 10 februarie 1919 şi numirea lui Piłsudski ca şef al statului, competenţele sale fiind stabilite prin aşa-numita Mica Constituţie, adoptată la 20 februarie, au încheiat prima etapă a reconstrucţiei statalităţii poloneze. 

După victoria în războiul contra bolşevicilor, Piłsudski a fost ridicat la rangul de mareşal. Între anii 1922 şi 1926 s-a retras din viaţa politică. Va reveni în centrul acesteia după lovitura de stat din 1926 şi va fi personalitatea principală a a scenei politice până la sfârşitul vieţii sale, în 1935. Va conduce ţara „din poziție secundară”, ocupând o dată funcţia de ministru de război şi de două ori pe aceea de prim-ministru.

Zilele mărețe ale lui Dmowski 

Momentul marii provocări pentru Roman Dmowski a fost în ianuarie 1919, când, la Paris, a început conferința de pace care urma să pregătească tratate cu Germania învinsă și aliații ei, definirea frontierelor noilor state, precum și principiile noii ordini internaționale. La masa tratativelor jocurile erau făcute de liderii puterilor victorioase: Franța, Marea Britanie și SUA și, într-o mai mică măsură, Italia și Japonia.

Dmowski s-a concentrat asupra problemei frontierelor. În partea de vest și nord, el a cerut să-i fie luate Germaniei și date Poloniei următoarele regiuni: Polonia Mare (Wielkopolska), Pomerania (Pomorze), Silezia Superioară (Górny Śląsk) și Prusia Orientală (Prus Wschodnich). În est, el propunea revenirea la frontiera Republicii Polono-Lituaniene din 1772 (înainte de prima împărțire), cu unele ajustări.


La 29 ianuarie, Dmowski a fost chemat brusc de conducătorii marilor puteri să prezinte cererile teritoriale în numele statului polonez. Fără nici o pregătire, a ținut un discurs de cinci ore în franceză și engleză, după cum scrie istoricul Marian Kukiel: „I-a impresionat pe cei prezenți cu o prelegere improvizată, în care a prezentat cu lejeritate, din memorie, o mulțime de fapte și cifre, cu o logică puternică a argumentelor care, la rândul lor, dădeau naștere altor probleme, dar care nu i-au convins întru totul”.

Argumentele lui Dmowski s-au ciocnit de interesele Marii Britanii, care, în numele echilibrului de putere de pe continent, nu voia să slăbească excesiv Germania. În ciuda sprijinului politicienilor francezi, Dmowski, susținut din martie și de primul ministru Paderewski, nu a reușit să împiedice contra-ofensiva diplomatică a premierului britanic Lloyd-George, care l-a convins pe președintele Wilson. Drept urmare, Gdańsk a devenit un oraș liber în afara Poloniei, iar soarta Sileziei, Varmiei (Warmia) și Mazuriei (Mazury) (regiuni în nord-estul Poloniei, înglobate Prusiei Orientale, făcuseră parte din Germania – n.tr.) urma să fie stabilită pe baza unui referendum în rândul populației.

La 28 iunie, Dmowski și Paderewski au participat la Versailles la ceremonia de semnare a tratatului de pace cu Germania, semnăturile lor găsindu-se pe acest act. După revenirea în Polonia, Dmowski a acționat în calitate de lider și ideolog al taberei naționale. Singurul post guvernamental pe care l-a deținut în Polonia liberă – și pentru foarte scurt timp – a fost acela de ministru al afacerilor externe, în 1923. Cu toate acestea, a influențat semnificativ convingerile și atitudinile unei mari părți a polonezilor. 

Korfanty – conducătorul polonezilor din Silezia Superioară 

Printre politicienii care încercau unirea fostelor teritorii ocupate de Prusia cu Polonia s-a remarcat și Wojciech Korfanty, liderul polonezilor din Silezia Superioară. Această regiune, separată de Polonia în secolul al XIV-lea, iar din secolul al XVIII-lea, situată între granițele Prusiei și apoi ale Germaniei, era foarte importantă, datorită resurselor naturale (în special cărbune) și industriei grele. Populația vorbitoare de limbă polonă era predominantă, dar elita era de origine germană.

Korfanty s-a născut în partea de est a regiunii. Tatăl lui era miner. În liceu, sub presiunea profesorilor germani-naționaliști, Korfanty a devenit conștient de originea sa etnică. Cu puțin timp înainte de examenul de bacalaureat, a fost expulzat din școală datorită activității sale patriotice, examenul susținându-l separat, mai târziu. În timpul studiilor la Universitatea din Wrocław, s-a implicat în activități politice și jurnalistice, a fondat un ziar cu profil democrat-național, a organizat mitinguri, agita, pentru care a fost persecutat de autoritățile prusace. Încarcerarea pe o scurtă perioadă nu a făcut decât să contribuie la creșterea popularității sale, iar în 1903 a fost ales deputat în Reichstag. La Berlin a ținut discursuri înflăcărate despre problemele din Silezia Superioară și în apărarea polonezilor din teritoriile ocupate de prusaci. Datorită lor, el a devenit cunoscut și în celelalte regiuni poloneze, aflate sub ocupație străină.

În toamna anului 1918, Korfanty se afla la Poznań și s-a alăturat comisariatului Consiliului Suprem al Poporului, care reprezenta populația poloneză din Wielkopolska. A făcut parte din delegația trimisă la Varșovia pentru negocieri cu guvernul Poloniei renăscute. A fost întâmpinat cu entuziasm la sosirea în capitală, Korfanty sperând chiar că va ocupa postul de prim-ministru după o eventuală preluare a puterii de către dreapta, ceea ce nu s-a întâmplat.


Korfanty s-a întors în Silezia Superioară, unde locuitorii polonezii au organizat în 1919 și 1920 revolte împotriva Germaniei. Conform Tratatului de la Versailles, statutul Sileziei Superioare, de membru al Poloniei sau Germaniei, urma să fie rezolvat printr-un referendum. Korfanty a fost numit comisar al referendumului și a organizat o campanie de propagandă pentru strângerea de voturi în favoarea Poloniei.

Datorită trasării extrem de nefavorabile pentru Polonia a granițelor, în mai 1921, a declanșat cea de-a treia revoltă din Silezia și a devenit liderul acesteia. Ca urmare, în interiorul granițelor Poloniei s-a aflat cea mai mare parte a zonei unde s-a desfășurat referendumul, precum și minele de cărbune și combinatele metalurgice.

În anii următori, Korfanty a reprezentat o figură pitorească a vieții politice poloneze. Confruntându-se permanent cu Piłsudski, după ce acesta preluase puterea, avea mereu probleme. În 1930 a fost arestat și plasat într-o cetate din Brest. În 1935 a fugit în Cehoslovacia. Patru ani mai târziu s-a întors în țară, dar a fost trimis din nou în închisoare. Grav bolnav, a fost eliberat și a murit chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Încheiere 

Polonia își datorează independența nu numai evenimentelor din timpul Marelui Război, care au dus la căderea dinastiilor Romanov, Habsburg și Hohenzollern, permițând națiunilor din Europa Centrală, de Est și de Sud să se elibereze, ci și ei înșeși. În ciuda lipsei de statalitate, polonezii au reușit să-și mențină identitatea, sentimentul comunității și patriotismul. Elitele poloneze au știut să acționeze în 1918 pentru câștigarea independenței. Eforturile politicienilor și jertfa de sânge a soldaților, deși adesea îndreptate în direcții opuse, au făcut per saldo ca Polonia să reapară pe harta Europei.

Câștigarea independenței a fost un proces care a durat din 1914 până în toamna anului 1918. Simbolic, Polonia a devenit independentă la 11 noiembrie 1918. În acea zi, capitala poloneză Varșovia a fost eliberată de ocupația germană, iar Józef Piłsudski a preluat conducerea armatei poloneze. Este, în același timp, o dată importantă pe plan internațional – semnarea armistițiului pe frontul vestic care încheie Marele Război. Din 1937 – cu o pauză în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și perioada comunistă – pe 11 noiembrie se sărbătorește în Polonia Ziua Independenței și sunt cinstiți cei care au contribuit la câștigarea acesteia.


""