Cum a învins Carol al II-lea clasa politică românească

Autor 15711 vizualizări


Punând capăt tensiunii interne şi tranşând în favoarea sa criza dinastică apărută după moartea regelui Ferdinand I, Carol al II-lea a capitalizat toate avantajele de care dispunea şi s-a impus în faţa tuturor oponenţilor săi politici, inaugurând o nouă epocă politică în viaşa Regatului României. Ţara avea să intre pe drumul către regimul totalitar de sorginte regală, suveranul subrezind partidele politice interne, urmând cu conştiinciozitate vechiul principiu divide et impera. Cu toate acestea, momentul restauraţiei şi a modului în care s-au desfăşurat ostilităţile în anii 30 poate fi înţeles numai în raport cu întregul film al evenimentelor istorice care au dus la îndepărtarea lui Carol al II-lea de la succesiunea tronului.

Jocurile politice de la Palatul Regal

Pentru a uita de Zizi Lambrino, principele Carol a fost trimis, după Primul Război Mondial, într-un voiaj în jurul lumii. Din acest sejur, principele moştenitor s-a mai întors cu o noutate:admiraţia pentru mişcarea fascistă a lui Mussolini şi dorinţa sa de a implementa un regim asemănător în România, în care figura centrală să fie cea a regelui. Această tendinţă venea într-un puternic dezacord cu regimul parlamentar şi constituţional existent în ţară şi chiar şi cu raţiunea de a fi a partidelor politice. Viitorul suveran dorea să facă ”ordine la Palat”, ceea ce ar fi însemnat înlăturarea lui Barbu Stirbey, izolarea Reginei Maria şi, mai ales, ”eliberarea” de sub tutela lui Ion I. C. Brătianu(1). Starea precară de sănătate a Regelui Ferdinand a cauzat în 1925 o perioadă de incapacitate a monarhului de a-şi exercita prelogativele, iar Carol a văzut în această ocazie un prilej de a-şi impune autoritatea. Acţiunea a fost înăbuşită prompt de către Brătianu, care se baza pe legea care prevedea ca în astfel de situaţii, preşedintele Consiliului de Miniştri era locţiitorul de drept. Astfel, tensiunea dintre liderul PNL şi moştenitorul Coroanei a crescut considerabil, de altfel şi cea dintre Barbu Ştirbey şi acelaşi Carol, care va încerca să mizeze pe forţele politice anti-liberale, în speţă Partidul Naţional al lui Maniu şi Partidul Ţărănesc al lui Mihalache.

Mariajul dintre principele Carol şi principesa Elena se va deteriora rapid, acesta nefiind bazat pe sentimente de dragoste, ci mai degrabă pe principii politico-dinastice şi, posibil, şi pe o atracţie sexuală de scurtă durată(2). Era imposibil de conciliat firea retrasă, timidă a Elenei cu caracterul brutal şi viril al soţului său. Astfel că între cei doi s-a produs inevitabila ruptură, care a dus la evenimentul care avea să-l marcheze profund pe viitorul suveran:întâlnirea cu Elena Lupescu, fiica unui evreu convertit la creştinism, şi care avea un larg renume de femeie uşoară(3). Aceasta s-a dovedit capabilă să facă faţă pretenţiilor sexuale ale lui Carol, devenind astfel persoana din umbra sa, care avea să îi influenţeze mişcările politice următoare.

Regele Ferdinand şi Ionel Brătianu decid înlăturarea prinţului moştenitor

Pentru a detensiona situaţia şi pentru a reduce zvonurile nu tocmai favorabile dinastiei, regele Ferdinand a încercat să-l trimită pe Carol la Londra, la funerariile reginei-mamă Alexandra. La aflarea informaţiei, principele a avut o reacţie violentă faţă de suveran, dar mai ales faţă de Barbu Ştirbey, considerând că toate acţiunea este îndreptată împotriva libertăţii sale de a avea o relaţie amoroasă cu Elena Lupescu. În ciuda faptului că asista la ceremonia din capitala Angliei, a plecat fără să se conformeze protocolului, stârnind indignare la curtea britanică şi s-a dus la Paris unde s-a întâlnit cu amanta sa. Mergând apoi la Veneţia, Carol a redactat la 12 decembrie 1925 o scrisoare către regele Ferdinand în care afirma:”renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor al României. Conform Statutelor familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile”(4). Pus în faţa unei astfel de situaţii, suveranul, sub influenţa lui Ion I. C. Brătianu şi a lui Barbu Ştirbey, trimite pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a obţine semnătura lui Carol pe o declaraţie care consfinţea decizia din 12 decembrie. Principele o semnează pe 24 aceeaşi lună, iar regele a convocat pentru 30 decembrie un Consiliu de Coroană la Sinaia(5), la care au participat 23 de personalităţi, printre care liderii de partide politice, preşedinţii Corpurilor legiutoare, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, etc. Momentul era unul deosebit de important pentru scena politică românească, deoarece se apropia momentul în care PNL-ul avea să-şi termine mandatul şi, conform legii, Regele avea să numească noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, aşa că lupta politică se înteţise.

Carol al II-lea alături de Elena Lupescu

 

 

 

 

Şedinţa Consiliului de Coroană a fost precedată de audienţe la rege şi la regină în care s-au conturat opiniile celor prezenţi. Ion I. C. Brătianu se declara făţiş pentru decăderea din drepturi a lui Carol, Alexandru Averescu la fel (deoarece beneficia de promisiunea poltică a liderului PNL-ului că partidul său va beneficia de susţinere liberală, cu condiţia să continue politica dusă de guvernul Brătianu), Iuliu Maniu opta pentru amânarea deciziei, Nicolae Iorga (fost profesor al principelui) se declara total împotriva actului de la 12 decembrie, iar Ion Mihalache, urmărind să câştige bunăvoinţa regelui şi, inerent să ajungă la guvernare, susţinea ideea înlăturării lui Carol. Cu toate acestea, după discursul lui Ferdinand şi prezentarea situaţiei actuale, inclusiv cu actul semnat de moştenitorul tronului la 24 decembrie în Italia, majoritatea celor prezenţi au marşat pe ideea unei posibile noi negocieri, dar în faţa hotărârii regelui, au declarat în unanimitate că respectă recizia suveranului şi că o vor susţine necondiţionat. Astfel, la 1 ianuarie 1926 apărea în Monitorul oficial comunicatul care anunţa cererea lui Carol şi hotărârea regelui de a convoca Reprezentanţa Naţională pe data de 4 ianuarie 1926 pentru a oficializa ruptura(6).

Legitimarea unui astfel de demers întâmpina probleme juridice, deoarece legea există la acea dată nu prevederea existenţa şi rezolvarea unor astfel de probleme. Textul interpretabil putea naşte controverse, decizia Consiliului de Coroană se întemeia pe o scrisoare a principelui neautentificată de vreun notar sau de ministrul român în Italia şi, nu în ultimul rând, statutul Case Regale nu prevedea dispoziţii pentru situaţia în care un membru al său renunţă la prelogative. Dacă în faţa lui Ferdinand, la Sinaia, toţi participanţi au declarat că susţin dorinţa suveranului de a elimina ”creanga putredă” din dinastie, în Parlament situaţia a stat într-un mod subtanţial diferit. Nicolae Iorga a declarat că întregul demers era unul orchestrat de către partidul lui Brătianu care urmărea consolidarea stăpânirii politice peste România şi astfel se vedea nevoit să se declare total împotriva actului, Ion Mihalache, după ce a subliniat ataşamentul Partidului Ţărănesc faţă de Coroană, dar şi-a declinat orice răspundere faţă de decăderea lui Carol din prelogativele de moştenitor, în timp ce Averescu a avut o fermă poziţie anticarlistă. Având ultimul cuvântul, bătrânul Brătianu a cerut ca această problemă, a drepturilor la tron a lui Carol, să fie încheiată o dată pentru totdeauna. Atât în Senat, cât şi în Camera Deputaţilor, proiectele au fost adoptate cu o majoritate covârşitoare, ţărăniştii şi naţionalii abţinându-se de la vot. Reunite apoi într-o sesiune comună, cele două camere, au adoptat noile modificări aduse legii casei regale care instituiau prevederi pentru situaţii în genul celei create de Carol şi oficializau viitoarea regenţă formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan. Ultimii doi erau sub influenţa lui Ion I. C. Brătianu, iar principele putea fi controlat de către Regina Maria, care la rândul său poate fi manevrată politic de Barbu Ştirbey, cumnatul liderului liberal. Astfel, după cum Iorga sublinia, dinastia de Argeş biruise dinastia de Sigmaringen. Actul de la 4 ianurie 1926 consfiinţea înlăturarea lui Carol din succesiunea tronului românescu şi deschidea o luptă intensă pe plan politic care avea să se accentueze din vara lui 1927, după moartea regelui Ferdinand.

Carol Caraiman se răzgândeşte

Principele Carol devenise cetăţeanul român Carol Caraiman şi se stabilise alături de Elena Lupescu la Paris, unde beneficia de fondul bănesc foarte consistent cu care se alesese după renunţarea la tron(7). În ciuda depărtării faţă de ţară, urmărea cu atenţie cum scena politică românească intră în criză, concretizată iniţial prin lupta dintre PNL şi Partidul Poporului contra ţărăniştilor şi naţionalilor. De asemenea, unitatea partidelor era subrezită şi cel puţin în rândul PN-ului, PŢ-ului şi PNL-ului erau tendinţe centrifuge (grupările Alexandru Vaida Voevod, dr. Nicolae Lupu, respectiv Gheorghe Tătărăscu) care promovau o altă linie decât cea a liderilor. La 10 octombrie 1926, prin fuziune, lua naştere Partidul Naţional-Ţărănesc, care, ducând o politică anti-liberală, avea să se folosească de toate atuurile posibile, inclusiv de o apropiere de ostracizatul Carol Caraiman. Deja se vorbea în presă de o posibilă împacare a lui Ferdinand cu fiul său, mergând până la a se discuta posibilitatea unui complot care să-l impună pe fostul principe în vechea calitate de moştenitor al Coroanei(8). În schimb, la insistenţele lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri întăreşte măsurile de pază la graniţă şi trimite o echipă de spion la Paris pentru a-l supraveghea îndeaproape pe Carol.

Prima ieşire publică a fostului moştenitor a avut loc în decembrie 1926, când starea de sănătate a regelui Ferdinand se agravase, dezminţind că ar avea de gând să dea o lovitură de stat, dar fără să nege posibilitatea de a se întoarce în ţară(9). Ferdinand continua, totuşi, să spere că, în cazul morţii sale, ţara nu va fi condusă de o Regenţă, manifestând clemenţă pentru Carol, cu condiţia ca acesta să renunţe la legătura cu Elena Lupescu. Aceeaşi tendinţă va fi adoptată de toate forţele politice, cu excepţia liberalilor şi a grupării lui Nicolae Lupu, un rol principal avându-l PNŢ-ul. Încurajat de instabilitatea ce domnea în politica de la Bucureşti, Carol a dat, în februarie 1927, prima declaraţie publică în care a lăsat să se înţeleagă faptul că este dispus să revină la tronul ţării. Sfârşitul apropiat al suveranului cauza o puternică trepitadaţie la nivelul scenei politice româneşti, astfel că orice partid care vroia să ducă o campanie anti-liberală, făcea apel la bune sentimente faţă de fostul moştenitor al coroanei.

Moartea lui Ferdinand a contribuit la sporirea zvonurilor despre o posibilă reîntoarcere a lui Carol, aşa că autorităţile au trecut la cenzura presei şi la arestări preventive. În acelaşi timp, intra în funcţiune instituţia Regenţei care promitea să vegheze bunul mers al ţării până când micul Mihai avea să ajungă la vârsta de 18 ani, pentru a putea să domnească singur. România intra astfel într-o nouă etapă a istoriei sale, una în care era evidentă stăpânirea lui Ion I. C. Brătianu, iar acuzele îndreptate împotriva liderului liberal nu au încetat să apară, luând naştere astfel 2 tabere politice:una care acţiona pentru consolidarea actului de la 4 ianuarie şi una anti-liberală, care lăsa deschisă uşa negocierilor cu Carol. Acesta din urmă hotărâse că a venit momentul de a intra în scenă şi de a lua înapoi tronul ţării, fapt reliefat de declaraţiile sale date presei, în care afirma că declaraţia din decembrie 1925 fusese una impusă, nicidecum o dorinţă a sa.

Între timp, Elena Lupescu îşi mărea influenţa pe care o avea asupra lui Carol şi în acelaşi timp, în jurul celor doi se închega o grupa carlistă formată din oameni precum Barbu Ionescu, Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski sau Mircea Mihail, afacerişti de ocazie care vedeau în fostul principe partida norocoasă în urmă căreia ar fi beneficiat de posturi cheie în economia României, în urma unei eventuale restauraţii. De asemenea, în ţară existau personalităţi precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Nicolae Iorga care se declarau făţiş contra actului de la 4 ianuarie. Carliştii încercau să creeze un curent de opinie favorabil reîntoarcerii fostului moştenitor, găsind în Averescu un sprijin neaşteptat(10). Acesta, după ce şi-a văzut alianţa cu Brătianu distrusă, a apelat la Carol Caraiman, în care vedea şansa de a reveni la conducere.

Prima încercare a lui Carol de a reveni în ţară

În faţa unei astfel de situaţii, Ion I. C. Brătianu s-ar fi gândit chiar şi la proclamarea republicii, dar până atunci, guvernul liberal a hotărât să dea o pildă grupării carliste şi de aici a apărut cazul Manoilescu. Mihai Manoilescu, reîntors în ţară după întrevederea cu Carol a fost acuzat de uneltire împotriva ordinii constituţionale, arestat şi judecat, dar, spre stupefacţia lui Brătianu, a fost achitat. A luat astfel naştere ideea unei alianţe anti-liberale, formată din PNŢ, Partidul Poporului şi Partidul Naţional. Escaladându-se tensiunea internă, PNŢ-ul a hotărât convocarea unei mari adunări pe 20 noiembrie 1927 la Alba Iulia, pentru a pune presiune pe guvernul liberal, dar acesta interzice manifestarea.

Moartea subită a lui Ion I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927 a fost o lovitură neaşteptată în favoarea grupării carliste care se vedea la acel moment lipsită de cel mai înverşunat inamic. Regenţa îl numea pe Vintilă Brătianu drept noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar acesta nu avea puterea de a se ridica la nivelul fratelui său, astfel că propaganda PNŢ-ului în favoarea lui Carol s-a înteţit. Au avut loc adunări, manifestaţii, s-au adus acuze Regenţei şi au fost lansate atacuri împotriva politicii liberale. Pentru a arăta celor 3 regenţi sprijinul popular pe care se bazau şi de a-i presa să îi aducă la putere, liderii PNŢ-işti au decis convocarea la Alba Iulia a unei mari adunări, pe 6 mai 1928. Colucrând pe linia politicii antiliberale, între PNŢ şi Carol au avut loc tratative, în ideea unei reveniri in cognito a fostului principe în mijlocul adunării populare. Beneficiind de sprijinul lui Barbu Ionescu, Carol Caraiman desfăşoară o vie activitate în media engleză, oferind interviuri pline de subînţeles şi neascunzându-şi simpatia faţă de naţional-ţărănişti. În acelaşi timp, în ţară, Ministrul de Interne, I.G. Duca cere autorităţilor să intre să îşi intensifice acţiunile de supraveghere şi să înăbuşe orice acţiune în favoarea lui Carol. În plus, a luat legătura cu guvernul britanic cerându-i să acţioneze împotriva oricărei încercări a fostului moştenitor al tronului de a reveni în România. Barbu Ionescu închiriase 2 avioane cu care urma ca la 6 mai să se materializeze dorinţa lui Carol de a reveni, în forţă, în ţară. Un prim avion ar fi urmat să aterizeze la Alba-Iulia în dimineaţa zilei, pentru a aduce ”Manifestul de la Gladstone”(11), un veritabil apel al lui Carol adresat poporului român pe care-l închema ”să-l înconjoare”, iar al doilea avion ar fi urmat să ajungă câteva ore mai târziu şi să-l aducă pe însuşi fostul moştenitor.

Operaţiunea nu a avut succes, deoarece manifestele au fost confiscate de guvernul maghiar în timpul tranzitării, autorităţile britanice au oprit decolarea avioanelor, iar Iuliu Maniu nu a putut fi convins, prin intermediari, să se declare public în favoarea revenirii lui Carol. Astfel, adunarea de la Alba Iulia s-a terminat fără incidente, dar cu PNŢ-ul mulţumit de dovada popularităţii pe care o făcuse Regenţei. Acţiunea a avut o serie de consecinţe nu tocmai plăcute pentru Carol:a fost forţat de autorităţile de la Londra să părăsească teritoriul acelei ţări şi s-a stabilit la Paris;fostul principe a înţeles că nu se mai poate bizui pe un anumit partid politic, faţă de care ar fi avut datorii în cazul restauraţiei;curentul pro-carlist din ţară trebuia reactivat, deoarece cel din străinătate nu era suficient;şi nu în ultimul rând, acţiunile sale nu trebuiau să mai fie unele făţişe, ci trebuia depus un efort discret care să nu trezească atenţia Bucureştiului.

Anti-carlişti încep să piardă teren

Venirea PNŢ-ului la putere era iminentă, aşa că guvernul liberal a încercat să acţioneze rapid:la Curtea de Apel s-a pronunţat oficial divorţul între Carol şi Elena, motivul fiind ”grava insultă adusă soţiei”. În plus, s-a încercat obţinerea unei declaraţii de la fostul principe prin care acesta ar fi declarat că se menţine pe poziţia exprimată pe 28 decembrie 1925, dar acesta a refuzat. Criza economică din ţară şi atitudinea rece, pe alocuri ostilă, a cercurilor bancare din străinătate au subminat puterea de guvernare a liberalilor, astfel că premizele unei guvernări naţional-ţărăniste creşteau. Astfel s-a continuat dialogul dintre PNŢ şi Carol, dar care s-a lovit de problema Elenei Lupescu, faţă de care Carol era de nedespărţit. Între timp, situaţia politică internă se agravase, iar Vintilă Brătianu, în data de 3 noiembrie 1928, şi-a depus mandatul. Regenţa încearcă printr-un guvern Nicolae Titulescu să evite predarea mandatului lui Iuliu Maniu şi partidului său, care ani la rândul au atacat puternic instituţia Regenţei(12). Totuşi, situaţia mergea către inevitabil şi pe 10 noiembrie guvernul Maniu depunea jurământul. Trâgând maximul de foloase din capitalul de popularitate, noile autorităţi organizează alegeri pe care PNŢ-ul le câştigă cu 77%, iar unul din mandate este al lui Lică Buzdugan, fiul regentului Gheroghe Buzdugan, prin care Maniu spera că va avea o influenţă în interiorul instituţiei.

În acelaşi timp, Regenţa dădea puternice semne de slăbiciune. Patriarhul Miron Cristea se declara obosit de noua sa responsabilitate şi ar fi fost bucuros să scape de această povară. O situaţie specială era în cazul principelui Nicolae, în locul activităţii politice, se consacra treburilor amoroase, fiind într-o idilă cu soţia avocatului Radu Săveanu(13). Astfel, principele Nicolae ar fi fost, la rândul său, bucuros de o revenire a fratelui său, care l-ar fi eliberat de povara politică pe care o avea, aşa că a început o vie discuţie prin scrisori, între cei doi, în favoarea fostului moştenitor al Coroanei (acţiune negată apoi de principele Nicolae). Guvernul naţional-ţărănist, după ce a ajuns la putere, şi-a estompat considerabil discursul pro-carlist, cu toate că existau voci înăuntrul partidul (precum cea a lui Mihail Cornescu – aspru criticată de liberali) care cereau public întoarcerea lui Carol. Cu timpul, singura forţă politică ce rămăsese consecventă pe linia apărării actului de la 4 ianuarie rămăsese PNL-ul.

Un alt şoc al vieţii politice din România l-a constituit moartea unuia din regenţi – Gheroghe Buzdugan – situaţie dificilă, mai ales că legea nu prevedea reglementări pentru astfel de situaţii. Ceilalţi 2 regenţi susţineau intrarea Reginei Maria în locul defunctului, demers care s-a lovit de poziţia lui Maniu, care nu putea neglija simpatia manifestată de-a lungul timpului de regină pentru liberali. Forţând litera legii, preşedintele Consiliului de Miniştri, a hotărât să încerce să-şi impună omul său, cu ajutorul Parlamentului, în ciuda protestelor PNL-ului, PŢ-ului şi ale lui Averescu. Cu toate acestea, Reprezentaţa Naţională s-a întrunit pe 9 octombrie pentru a alege un nou regent. Maniu a tensionat momentul, jucându-şi cartea politică prin presiunea pe care a pus pe acea decizie. În ciuda promisiunilor că guvernul nu va propune un candidat şi că el nu va cere nimănui să voteze în vreun anumit fel, Iuliu Maniu a solicitat includerea în regenţă a bătrânului Constantin Sărăţeanu, care a fost acceptată în număr covârşitor. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri putea să îşi exercite influenţa asupra Regenţei.

Paradoxal, acţiunea lui Maniu a adus PNŢ-ul în colaps. Din cauza atitudinii sale autoritare, gruparea Ion Mihalache s-a reorientat într-o poziţie anti-Maniu, în timp ce Grigore Iunian se declara revoltat, în calitatea sa de Ministru al Justiţiei, sector din care provenea Sărăţeanu. În ciuda tensiunii interne, PNŢ-ul a depăşit criza şi nu s-a spart, dar ultimele desfăşurări de forţe de pe scena politică românească expuneau o arenă politică dominată de haos şi conflicte, în faţa cărora Regenţa se dovedea incapabilă să facă faţă. Ca urmare a acestei situaţii, curentul care cerea revenirea lui Carol pentru a stabiliza viaţa internă se mărea. Personalităţi precum Nicolae Racoviţă, A.C.Cuza sau Nichifor Crainic, făceau făţis propagandă carlistă, ca de altfel şi ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu(14). Zvonurile din politica românească purtau ideea că, din cauza situaţiei dificile în care se afla Regenţa, Maniu tindea spre republică. În acelaşi timp, Carol primeşte vizitele principelui Nicolae, a lui Mihai Manoilescu şi a altor susţinători care îi întăresc convingerea că situaţia internă îi este favorabilă revenirii, fostul principe fiind văzut ca ”salvatorul” societăţii. În acelaşi timp, liberalii au retipărit o broşură privind renunţarea lui Carol la Coroană, în care au inclus şi atacuri la poziţia echivocă a PNŢ-ului. Totuşi, gruparea anti-carlistă era din ce în ce mai redusă numeric, ajungându-se până la punctul în care chiar şi în interiorul PNL-ului apar rupturi în ceea priveşte chestiunea revenirii lui Carol, în acest sens realizându-se o antiteză între bătrânii consecvenţi actului de la 4 ianaurie şi tinerii grupaţi în jurul lui Gheroghe Brătianu, adepţii restauraţiei. În aceeaşi vreme, înţelegând că şansele sale politice sunt aproape nule în condiţiile actuale, Averescu s-a reorientat hotărât spre fostul principe în speranţa unei reabilitări politice. Astfel, în urma unei discuţii Carol-Averescu purtată în Elveţia, în care fostul moştenitor al Coroanei îl domnină psihologic pe mareşal, se hotărăşte ca Partidul Poporului să pregătească atmosfera restauraţiei. Pe aceeaşi linie mergea şi Partidul Naţional al lui Iorga, gruparea A.C.Cuza şi Legiunea Arhanghelului Mihail.

Carol Caraiman face pasul decisiv

Puterea de decizie era în mâinile lui Iuliu Maniu, care nu se opunea revenirii în ţară a lui Carol, cu condiţia despărţirii de Elena Lupescu, urmată de refacerea căsătoriei cu principesa Elena. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri juca din nou cartea sa preferată – tergiversarea lucrurilor, urmărind ca PNŢ-ul să fie cel care aranja revenirea fostului principe în ţară, pentru ca mai apoi partidul să aibă cel mai mult de câştigat. Carol câştiga teren, prin numirea lui Condescu ca Ministru de Război şi prin influenţa sa crescândă, unele proiecte de legi mergând de la Bucureşti în mâinile sale, pentru avizare. Aflând că nici Averescu, nici Maniu nu s-ar pune unei sosiri in cognito, Carol s-a decis să acţioneze decisiv, considerând că nimeni nu mai apără tronului regelui-copil Mihai.

Fostul principe se baza substanţial pe susţinerea cercurilor economice din Occident, nemulţumite de politica protecţionistă dusă ani de zile de regimul liberal. Carol Caraiman avea de în plan reducerea rolului Băncii Naţionale şi concesionarea străinilor bunuri şi sectoare din economia românească. Pe 27 mai 1930 are loc în Franţa o consfătuire a lui Carol cu toţi cei din camarila sa, în care s-a hotărât planul revenirii în ţară a fostului principe, care urma să fie o acţiune de surprindere a opiniei publice din România. Avionul care urma să-l ducă viitorul suveran urma să decoleze de la Munchen şi după o escală la Cluj, să aterizeze la Cotroceni. În timp ce pregătirile intrau în faza finală, Victor Precup, unul din acoliţii lui Carol a ajuns la Bucureşti pentru a purta o primă discuţie lămuritoare cu Maniu, care nu s-a declarat împotriva unei iminente reveniri a lui Carol, dar a insistat pe o tergiversare a planului.

Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a decolat de la locul stabilit şi după o întârziere tehnică, a ajuns la Bucureşti, unde deja zvonuri sosirii pretendentului la tron începuse să circule(15). Ajuns pe aeroportul din Băneasa, Carol a văzut că nu este aşteptat de nimeni şi a crezut că fusese trădat. Ex-prinţul a ajuns, sub protecţia unor regimente de armată la Cotroceni, de unde i-a telefonat lui Maniu. Pus în faţa faptului împlinit, preşedintele Consiliului de Miniştri nu îşi onorează jurământul faţă de regele Mihai, şi acceptă concesia ivită, mergând el însuşi la reşedinţa lui Carol. În discuţia purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regenţă în locul lui Sărăţeanu, iar apoi, din acea postură să se abroge actul din 4 ianuarie şi Carol să devină rege(16). Totul cu condiţia renunţării la relaţia cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obţină un acord scris al lui Carol. În aceeaşi noapte, prin faţa viitorului suveran au trecut o serie întreagă de lideri politici, de la Averescu la Nae Ionescu, de la Goga la Gheorghe Brătianu.

Regenţa a murit, trăiască Regele!

În faţa propunerii lui Maniu de a intra în Regenţă şi de a găsi o cale legală de a face acest lucru, Carol a răspuns ferm că vrea să numai fie rege, moment în care pentru preşedintele Consiliului de Miniştri a fost clar că planul său dăduse greş. Şedinţa Corpurilor Legiuitoare a fost amânată pentru a doua zi, pe 8 iunie, timp suficient pentru ca propaganda pro carlistă să capete proporţii, iar viitorul suveran să tranşeze definitiv jocul politic în favoarea sa. Încercând să nu îşi păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului faţă de regele Mihai, Maniu îşi depune mandatul în seara zilei de 7 iunie. Nici Mihalache nu vrea să fie considerat un uzurpator, aşa că noul preşedinte al Consiliului de Miniştri a devenit Gheorghe Gh. Mironescu. Imediat după depunerea jurământului, Mironescu a prezentat Regenţei propunerea de a aborga articolele care îl decădeau pe Carol din postura de moştenitor al Coroanei. În replică, Sărăţeanu şi Patriarhul Miron Cristea au demisionat din Regenţă pentru a nu îşi călca jurământul.

A doua zi are loc şedinţa Corpurilor Legiuitoare, în faţa căruia Mironescu prezintă  proiectele de lege. Toate trec cu majoritate, inclusiv cel prin care proapăt detronatul rege Mihai devenea ”Mare Voevod de Alba-Iulia”(17), spre satisfacţia aripii naţionale din PNŢ. Cu 485 de bile albe şi una singură neagră, Carol a devenit regele Carol al II-lea(18). Practic, actul de la 8 iunie a fost o lovitură de stat, legea fiind încălcată, deoarece prevedea că regele domneşte până la moarte, ori Mihai trăia la momentul acela. Acest eveniment a fost practic urmarea crizei acute din societatea şi din politica românească, incapabile de a găsi o instituţie centrală care să joace rolul de arbitru. În plus, întreaga desfăşurare a lucrurilor a stat în sângele rege şi în curajul ex-prinţului de a îşi juca până la capăt cartea politică, dar şi datorită lipsei de reacţie a liderilor guvernului şi mai ales a lui Iuliu Maniu. Vestea restauraţiei a fost primit cu satisfacţie atât în societatea românească, dar mai ales în cercurile economice străine care primeau undă verde pentru a intra masiv în spaţiul român.

Singura forţă care rămăsese încă în opoziţie faţă de restauraţia carlistă era PNL-ul, dar numai aripa bătrânilor, în frunte cu Vintilă Brătianu. În acelaşi timp, Gheorghe Brătianu se declara făţiş pro-carlist şi lansa apeluri către aripa tănără a liberalilor. Neavând altă soluţie decât să accepte realitatea instalării lui Carol pe tronul României, Vintilă Brătianu a intra în audienţă la rege pe 9 iulie 1930, dată care va însemna capitalurarea ultimei forţe politice care se i se opunea suveranului.

Noul rege a trecut imediat la măsuri pentru consolidarea tronului său:a izolat-o pe mama sa, regina Maria, la Balcic, l-a îndepărtat de la curte pe Barbu Ştirbey, iar pe fosta sa soţie, regina Elena a trimis-o peste graniţă. Aproape întreg personalul de pa Palat a fost schimat şi, în plus, s-a creat o funcţie specială pentru Puiu Dumitrescu. De altfel, s-a constituit o nouă camarilă regală, format din oameni ca Nae Ionescu, Malaxa, Manoilescu, Argetoianu, Aristide Blank, etc. În ceea ce privea totuşi cea mai arzătoare problemă – cea a Elenei Lupescu, regele Carol al II-lea a acţionat în maniera sa caracteristică, impunându-şi voinţa. În ciuda tuturor apelurilor la linişte şi calm în faţa demersurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în ţară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foişor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în Bucureşti. Aflând de acest lucru, Maniu îi forţează mâna suveranului, cerându-i să o expulzeze pe Elena Lupescu, în caz contrar demisionând. Surprinzător, Carol a acceptat demisia şi l-a investit pe Gheorghe Gh. Mironescu cu înfiinţarea unui nou guvern.

Cursul vieţii politice interne avea să evolueze în linii mari în limitele democratice, în ciuda unor derapaje extremiste. Totuşi, încetul cu încetul începea să se simtă autoritatea monarhică, suveranul plasându-şi oamenii săi de încredere în posturi importante din aparatul de stat, iar cultul personalităţii noului suveran căpăta accente megalomanice. Abia în 1938, regele Carol al II-lea putea să-şi materializeze aspiraţiile, punând capăt regimului democratic din România şi înlocuind Constituţia liberală din 1923 cu una totalitară, care sublinia concepţia noului suveran de conducere a statului. România intra pe drumul dictaturii.

Note:

  1. Ioan Scurtu – Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, București, 1996, pag. 28
  2. Idem, pag. 29
  3. Idem, pag 31
  4. Idem, pag. 37
  5. Ioan Scurtu – Istoria României de la 1918 la 1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și pedagogică, București, 1996, pag. 95
  6. Ioan Scurtu – Criza..., pag. 51
  7. Idem, pag 63
  8. Idem, pag 78
  9. Idem, pag 82
  10. Ioan Scurtu – Istoria României..., pag. 82
  11. Idem, pag. 95
  12. Istoria României, vol. VIII – ”România Întregită”, Editura Enciclopedică, București, 2003, pag. 271
  13. Idem, pag. 277
  14. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999, pag. 208
  15. Istoria României..., pag. 280
  16. Idem, pag. 281
  17. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu – op.cit., pag 214
  18. Istoria României..., pag. 280
  19. Idem, pag. 289