Autor 14634 vizualizări


Istoria chirurgiei plastice este de fapt istoria reconstrucţiei nazale. În India, cam prin anul 800 a.Hr. apare prima documentare privind rinoplastia, atribuitã lui Sushruta. Rinoplastia a evoluat ca urmare a practicii mutilãrii prizonierilor de rãzoi, a criminalilor sau a vinovaţilor de adulter. În Egiptul antic exista chiar o colonie a acestor nefericiţi, numitã Rhinocolora. Împãratul Iustinian al II-lea, cunoscut şi ca Iustinian Rhinomatos, a avut nasul tãiat într-o revoltã din anul 695.

Prima rinoplastie din Europa a fost executatã în familia Branca, în secolul al XV-lea. Tehnica a fost popularizatã de Gaspare Tagliacozzi în tratatul “De Chirugia Curtorum per Insitionem”, publicat în 1597. In secolele XVII-XVIII chirurgia plasticã intrã în declin, renãscând tot în India. Se folosea un pliu de piele coborât de pe frunte sau luat de pe braţ. În ciuda evoluţiei rinoplastiei, principiile au rãmas aceleaşi, iar aceastã evoluţie a însemnat şi dezvoltarea chirurgiei plastice.

Care a fost contextul în care s-a dezvoltat refacerea nazalã? Nasul a fost încã de demult considerat un semn al respectului şi al reputaţiei, probabil din cauza poziţiei sale centrale pe faţã. În consecinţã, mulilarea acestui organ echivala cu umilinţa. Originea rinoplastiei îşi datoreazã existenţa obiceiului de a-i pedepsi pe nelegiuiţi prin tãierea nasului, sau folosirea acestei metode pentru a preveni ascensiunea unui anume conducãtor la tron, întrucât trebuia respectat principiul integritãţii corporale. În Europa Occidentalã tãierea nasului se folosea mai rar, dar distrugerea organului se datora şi bolilor precum lupusul, sifilisul, herpesul sau cancerul. În evaluarea importantei rinoplastiei trebuie luatã in considerare şi ancestrala conexiune dintre frumuseţe şi sãnãtate. Conform normelor sociale din secolul al XIX-lea, de pildã, un chip fãrã nas era o caricaturã, şi era preferabil sã ai un nas urât şi diform decât deloc..altfel ajungeai batjocura celor din jur. Suferinţa era amplificatã şi de ideea cã cel în cauzã era vinovat de carenţele sale corporale. Indivizii mutilaţi se excludeau din mediul social, pentru cã relaţia dintre vinã şi diformitate cântãrea greu.

Chirurgia plasticã s-a nãscut în India. Sushrata descrie pentru prima datã, în jurul anului 800 a.Hr., procesul de reparaţie a unui nas amputat. Sushrata a iniţiat concepte precum pliu de piele, grefe, chirurgie reparatorie. Necesitatae se spune cã este mama invenţiei, iar în India se obişnuia sã se pedepseascã prizonierii, hoţii şi infidelii cu diverse mulitãri corporale. Cum se proceda? Chirurgul tãia din obraz o bucatã de piele, dupã o mãsurare prealabilã a nasului, ataşa partea tãiatã dintr-o parte de nas prin intermediul bandajelor în care sunt introduse douã tubuleţe, întindea pielea şi o trata apoi cu rãdãcinã de lemn dulce şi antimoniu. Acoperea cu o pânzã moale şi aplica din când în când ulei de susan. Asadar, reconstrucţia se fãcea pornind de la obraz, nu de la frunte. În plus, procedura includea şi refacerea nãrilor. Reconstrucţia pornind de la frunte vine tot de la indieni, dar se dezvoltã în Delhi începând cu anul 1000 p.Hr.

Procedurile se rãspândesc şi în Europa. Chirurgia plasticã este menţionatã în Vest în scrierile lui Aulus Cornelius Celsus (25 a.Hr. – 50 p.Hr.). Celsus pomeneşte folosirea pliurilor de piele din tesuturile adiacente pentru a repara defecte ale epidermei. Deşi nu menţioneazã în mod deosebit nasul, cunoaşte tehnica grefãrii. S-a emis ipoteza cã misionarii budişti au transportat aceste cunoştinţe din India în Grecia. Bizanţul cunoştea rinoplastia. Dupã ce împãratului Iustinian al II-lea (677-711) i s-a tãiat nasul în timpul unei rebeliuni din anul 695, chirurgii i l-au reconstruit. Un bust de marmurã din Veneţia îl înfãţişeazã purtând o cicatrice pe frunte, de la grefa folositã.

Dar prima rinoplastie profesionistã a fost realizatã în Italia de cãtre familia Branca în prima jumãtate a secolului al XV-lea. Branca senior era chirurg în Catania şi a pus bazele reconstrucţiei, în vreme ce Antonius, fiul sãu, a inventat metoda folosirii pliului de piele de pe braţ. Tehnica era un secret bine pãstrat, iar cei doi nu au lãsat o documentaţie;descrierea operaţiei o întâlnim la Bartolomeo Fazio, în 1457. De aceea, de obicei metoda braţului ii este atribuitã lui Gaspare Tagliacozzi (1545-1599), pornind de la lucrãrile sale publicate în 1597.

Acesta a deprins tehnica în timpul epidemiei de sifilis, care s-a rãspândit în Europa dupã expediţia spaniolilor în America din 1492. Procedura folosita de dr. Tagliacozzi nu se aplica celor slabi de înger. Întâi se tãia parţial o bucata de piele de pe braţ. Dupa ce se producea o vindecare parţialã, care sugera ca ţesutul rãmãsese viu, se fãcea o a doua operaţie, în care pliul era modelat rudimentar sub forma unui nas şi se ataşa de faţã. Dupa aproximativ doua saptamâni (şi probabil dureri cumplite ale braţului) noul nas era în cele din urma tãiat de pe braţ. Apoi doctorul opera înca o data, pentru a finisa contururile şi înfatisarea generala. întreaga procedura dura între 3 si 5 luni. Aproape sigur era însoţitã de dureri considerabile, deoarece anestezicele erau practic necunoscute în acea vreme. Lipsa de anestezice, în combinatie cu riscul mare de infecţii, i-a încurajat pe unii sa caute solutii mai puţin dureroase. Gaspare Taglizacozzi a fost profesor de anatomie la Universitatea din Bologna. Iniţial creditat drept inventatorul rinoplastiei, se pare cã a avut totuşi înaintaşi. Cu toate acestea, contribuţiile sale la dezvoltarea chirurgiei plastice sunt de necontestat, mai ales cã a popularizat foarte mult aceastã ramurã a medicinii prin faimoasa sa lucrare, “De Chirugia Curtorum per Institionem”.

Din pãcate eforturile sale nu au fost continuate o bunã bucatã de vreme, ba mai mult, rinoplastia a început sã fie discreditatã şi evitatã. Pacienţilor le era fricã sã recurgã la procedura sa, mai ales cã mulţi chirurgi nu aveau experienţã solidã. Unul dintre motivele pentru care procedura a fost respinsã a fost proasta interpretare a textelor medicului italian. Unii au înţeles cã se folosea pielea altor persoane, iar în epocã circula mitul cum cã printr-oastfel de grefare s-ar crea o legãturã indestructibilã cu donatorul, care dacã s-ar îmbolnãvi, l-ar afecta şi pe pacient. Dar Taglizcozzi nu a propus aşa ceva, pentru cã transplantul nu garanta compatibilitatea tesuturilor. Odatã cu publicarea unei teze în 1742 care susţinea cã pielea ar trebui folositã doar dupã moartea persoanei, chirurgia plasticã aproape cã a dispãrut.

A renãscut tot în India. În 1797, s-a publicat un articol în Madras Gazette, India (Apoi în Gentleman's Magazine, Londra) despre un conducãtor de atelaj de origine indianã care lucra pentru armata britanicã, pe nume Cowasjee, cãruia Sultanul Tippoo îi amputase nasul si o mâna în timpul razboiului din 1792. Nasul i-a fost refãcut un an mai târziu de un barbat din casta cãrãmidarilor, din Poonah. Operaţia nu era neobisnuitã pentru India. De ciotul nasului i-a fost prinsa o placã subţire din cearã pentru a-l face sã aibã o înfatişare normalã. Apoi a fost aplatizata şi aşezatã pe frunte, unde s-a trasat o linie subţire în jurul ei. S-a taiat pliul de piele de pe frunte, acesta a fost întors în jos si inserat într-o incizie pentru a forma nasul. Pliul de piele a fost desprins dupa 25 de zile.

Acest caz a reaprins interesul european în operaţiile de reconstrucţie. Joseph Constantine Carpue (1764-1846) a realizat prima rinoplastie folosind pliul de pe frunte. Operaţia l-a avut ca pacient pe un ofiţer care şi-a pierdut nasul din cauza intoxicaţiei cu mercur. În Germanai, Carl Ferdinand von Graefe (1787-1840) a realizat şi el astfel de operaţii, dar folosind metoda italianã cu pliul de pe braţ uşor modificatã întrucât separarea pliului şi ataşamentul de nas se fãceau într-o singurã etapã.

În 1845, în Germania, Dieffenbach a descris prima reducere esteticã a unui nas mare. El a folosit incizia externã. În 1898, Jacques Joseph, pãrintele rinoplastiei moderne şi chirurg ortoped din Berlin, a realizat prima sa operaţie cosmeticã la un bãiat cu urechi prea mari. Pacientul a fost foarte recunoscãtor, iar acest lucru l-a convins pe Joseph de valoarea chirurgiei estetice. El a realizat primele rinoplastii cu incizii externe şi ulterior a adoptat incizii în interiorul nãrilor. El a popularizat rinoplastia esteticã şi a descris baza tehnicilor moderne într-o carte pe care a publicat-o în 1932, "Nasenplastik und sonstige Gesichtsplastik".

Aşadar, începând cu vremuri timpurii în India, unde s-au elaborat primele principii, pânã la finele secolului al XIX-lea reconstrucţia nazalã şi implicit chirurgia plasticã deja au cãpãtat baze solide, devenind astãzi una dintre cele mai populare ramuri ale medicinii moderne.

Referinţe:

Vickram Chahal, “The Evolution of Nasal Reconstruction:The Origins of Plastic Surgery”, University of Western Ontario, , în “The Proceedings of the 10thAnnual History of Medicine days”, University of Calgary, 2001.