Autor 3402 vizualizări


Românii suspină de un veac după tezaurul lor, dat spre păstrare Rusiei și depozitat la Moscova, în tragicele clipe ale sfârșitului de an 1916 și niciodată retrocedat. 

România, intrată în Primul Război Mondial, după doi ani de neutralitate, de partea Antantei – care promitea recuperarea teritoriilor românești aflate sub stăpânire austro-ungară –, se vede confruntată aproape imediat cu un război pe două fronturi, prin atacul din sud al Bulgariei. Brusc, totul se schimbă, succesele de pe frontul din nord sunt contracarate de dezastrul de la Turtucaia, Muntenia este invadată, iar Bucureştiul, pierdut. Factorii de decizie intră în panică, autorităţile par depăşite de tragismul situaţiei. „Ce putem face în faţa inevitabilului, în faţa dezastrului? Am sperat și am tot sperat, în ciuda situaţiei am fost convinsă că nu se va ajunge aici, dar iată că s-a ajuns și trebuie să-i ţinem piept, cum am ţinut piept tuturor încercărilor, una după alta” – sunt cuvintele disperate ale Reginei Maria, păstrate în jurnalul ei din timpul războiului. Înainte de venirea ocupanţilor, familia regală, parlamentul, guvernul și armata se retrag în Moldova, ultimul petic de ţară rămas neocupat, pentru a păstra fiinţa statală românească şi a continua războiul alături de aliaţii noștri. Era logic ca împreună cu instituţiile cheie ale statului să fie prezervată și avuţia naţională a României, cea care îi permitea să continue războiul până la mult aşteptata izbândă. După spusele lui Mihail Gr. Romaşcanu, „alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune (Banca Naţională a României – n.a.) devenise al doilea factor de care depindea victoria noastră finală”.  

S-a pus problema refugiului general în Rusia  

În aceste condiţii, Banca Naţională a României împreună cu tezaurul ei au fost strămutate pe data de 15 noiembrie 1916 de la Bucureşti la Iaşi. Din nefericire, situaţia militară încă nestabilizată impunea factorilor de decizie români să ia în considerare punerea la adăpost a tezaurului BNR. Se și preconiza mutarea familiei regale, a guvernului și a parlamentului întro zonă mai sigură, în interiorul Rusiei, fiind vehiculate ca posibile locuri de refugiu Odessa, Cherson ș.a. Doar voinţa de oţel a Reginei Maria a făcut ca guvernanţii români, inclusiv Regele Ferdinand și premierul Ionel Brătianu, să nu fie atraşi de cântecele de sirenă ale vecinului de la răsărit. „S-a ajuns în situaţia în care, dacă nu se acţionează cu hotărâre absolută, totul va fi pierdut, chiar și puţinul, vai!, care ne-a rămas”, se confesa Regina. În ceea ce privește tezaurul României, de fapt tezaurul BNR, el a fost transferat încă din 15 noiembrie 1916 la Iași, cea de-a doua capitală a României, devenit loc de refugiu pentru familia regală, parlament, guvern și Banca Naţională. Părea însă că și Iaşii nu aveau să fie decât un punct de tranzit spre Rusia, după cum nota Constantin Kiriţescu: „În genere, domnea în public credinţa că frontul nu va putea rezista și că, prin urmare, Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”. De fapt, cei mai înverșunaţi promotori ai ideii părăsirii peticului de pământ românesc, rămas neocupat de către Puterile Centrale, erau chiar „aliaţii” noștri, rușii. Guvernanţii de la Sankt Petersburg doreau ca unităţile militare române să se reorganizeze dincolo de Nistru, în districtul militar Odessa.  

Evident, tot autorităţile rusești urmau să deţină și controlul asupra distribuirii materialelor de război trimise de către aliaţii occidentali (Anglia, Franţa), României. Regele Ferdinand și premierul Ionel Brătianu au respins însă proiectul rus: „Ei și-au dat seama că autorităţile de la Petrograd urmăreau subordonarea armatei române, celei ruse” (Constantin I. Stan). Însuși generalul Mossoloff, reprezentantul diplomatic al Rusiei în România, va admite ulterior că punctul de vedere al autorităţilor române era cel corect: „Era cât se poate de limpede, și de firesc, că nici Regina nici Brătianu nu voiau să admită ca România să devină stat fără teritoriu. Brătianu credea cu convingere în victoria finală a Aliaţilor și el considera, pe bună dreptate, că în momentul încheierii păcii, România s-ar afla într-o postură proastă dacă ar înceta să existe pentru câtva timp”.

Șantajul Moscovei  

Dacă în ceea ce priveşte eventualul refugiu al familiei regale și al guvernului în Rusia, lucrurile se tranşaseră în sensul unui refuz categoric, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu tezaurul Băncii Naţionale. Era vorba de o răspundere mult prea mare pe care oficialii BNR ar fi trebuit să și-o asume lăsând averea ţării la mâna sorţilor schimbători ai războiului. Având în vedere că, potrivit normelor de atunci, întreaga emisiune monetară a României era garantată cu stocul metalic al Băncii Naţionale, era imperios necesar ca acesta să fie pus la adăpost.

La 8 decembrie 1916, ministrul de Finanţe Emil Costinescu se adresează viceguvernatorului BNR I.G. Bibicescu, atrăgându-i atenţia că „stocul metalic al băncii, garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, ...trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă... și nu se poate afirma cu toată liniștea că stocul metalic al băncii este în orice caz asigurat la Iași... S-ar impune poate trebuinţa de a se lua și de la Banca noastră Naţională precauţiuni..., asigurând stocul metalic într-o ţară străină”. Fără îndoială, demersul lui Costinescu nu ar fi fost posibil fără aprobarea şefului său de guvern și partid, premierul Ionel Brătianu. Doar că și asupra acestuia se exercitau presiunile ruşilor, mai cu seamă ale trimisului diplomatic al ţarului în România, generalul A. Mossoloff, pe care Regina Maria îl descria ca fiind „un gentleman de curte inteligent cu un aer viclean și care știe și a văzut multe”.

Nu este exclus ca presiunile părţii ruse de a se evacua tezaurul românesc în Rusia să fi fost un instrument de șantaj practicat împotriva României la un moment dat, dacă ţara noastră ar fi decis să părăsească alianţa din care făcea parte. Mossoloff o recunoaşte destul de clar în memoriile sale: „M-am dus la Brătianu pentru a discuta cu el această problemă (a evacuării tezaurului – n.a.). Fără a se opune propunerii mele, el considera totuși transferarea aurului intempestivă, și cerea să se mai aștepte, să nu se dea dovadă de prea multă grabă... I-am explicat atunci că soluţionarea acestei probleme nu mai poate suferi amânare căci la Cartierul Imperial începea să se acrediteze ideea că se comisese o mare eroare atunci când se luase hotărârea ca linia frontului nostru să se prelungească și în România. Aceia care deplângeau acum intervenţia ghinionistă în război a României se temeau de noi complicaţii care ar putea să apară. Expedierea aurului românesc în Rusia era menită să strângă și mai mult legăturile de alianţă dintre cele două ţări ale noastre și sosirea întăriturilor rusești va fi astfel mult ușurată”.

Cinicele afirmaţii ale lui Mossoloff ne devoalează integral reaua-credinţă a vecinului și aliatului de la răsărit. În fond, Rusia privise de la început cu destulă neîncredere implicarea României în război de partea Antantei. În primul rând, imperiul ţarilor nu voia să-și ia angajamente faţă de ţara noastră, a cărei poziţie geografică o împiedica în drumul ei spre Constantinopol și Strâmtori. Mai era apoi și chestiunea Bucovinei, pe care tratatul semnat de România cu Antanta o lăsa României, în timp ce Rusia o dorea pentru sine. Doar insistenţele Franţei, dornică să slăbească presiunea de la Verdun, făcuse ca Rusia să fie de acord cu condiţiile României. Dar în prima parte a campaniei din 1916, rușii se achitaseră de obligaţiile asumate, târziu și ineficient, contribuind la eșecul militar al României din toamna–iarna anului respectiv. Acum Rusia nu dorea decât să se asigure, în mod cinic și neleal, că România va fi legată de ea printr-un șantaj ordinar, punând ca gaj al loialităţii sale faţă de Moscova chiar tezaurul naţional.

Oficialii români, de bună credinţă, au încercat să evite adăpostirea tezaurului în Rusia, dar pare că totul a jucat împotriva intenţiei lor. Trebuie spus că în acea perioadă, Banca Naţională era o instituţie privată, în care statul nu avea vreo implicare directă. Sigur, fiind o creaţie liberală, Banca Naţională, urma – mai mult informal – politica partidului care o întemeiase, mulţi politicieni liberali începându-și cariera ca funcţionari ai băncii sau sfârșindu-şi-o ca directori ai ei. Însuşi Emil Costinescu (1844–1921), ministru de Finanţe în cabinetul lui Ionel Brătianu, fusese unul dintre fondatorii și directorii Băncii Naţionale. Şi urmaşul său la cârma finanţelor României, Victor Antonescu (1871–1947), fusese director al Băncii Naţionale, deci legăturile dintre guvern și BNR erau puternice, profesioniste și sincere. 

Acest text este un fragment din articolul „Un tezaur prea îndepărtat”, publicat în revista Historia Special, nr.17, disponibilă în format digital pe Paydemic.com.

 Cumpără Acum

 

 Cumpără Acum