Autor 15496 vizualizări


Tirajul revistei „Pif” atingea cote amețitoare: jumătate de milion de exemplare era ceva obișnuit. „Pif” se distribuia în Franța, Belgia și alte țări francofone din lume, precum Canada franceză (zona Quebec), țările din Maghreb și fostele colonii franceze. Revista se distribuia însă și în Marea Britanie (unde Pif și Hercule erau cunoscuți ca „Spiff and Hercules”), ca supliment al ziarului comunist „Daily Worker”, ulterior rebrenduit „Morning Star”.

Nu în ultimul rând, „Pif” se distribuia și în țările din partea estică a Cortinei de Fier, unde revista se număra printre puținele publicații occidentale care erau „lăsate să intre” – pentru că „patronul” Editurii Vaillant era Partidul Comunist Francez! Iar din țările socialiste „surori” veneau bani frumoși, pentru că toată lumea voia să citească „Pif”. 

În România „Epocii de aur”, de exemplu, „Pif” se dădea doar pe sub mână – deci cu șpaga de rigoare, la fel ca salamul de Sibiu și cașcavalul. Pentru copiii români din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, „Pif” era însă un crâmpei de Occident, o fereastră prin care se mai vedeau peisaje din țări străine, automobile ultimul răcnet și alte asemenea, chiar dacă nu fotografiate, ci doar desenate. La început în alb-negru, ulterior color.

Mai mult chiar: propaganda nu era atât de evidentă precum cea din revistele „Cutezătorii” și „Racheta Cutezătorilor” (care, fiind mai tehnică și insuficient politizată, a sfârșit prin a dispărea), unde „cel mai iubit fiu al poporului” și indicațiile sale „prețioase” apăreau în toate felurile. De altfel, Nicolae Ceauşescu a trasat directive și despre cum trebuiau să arate revistele pentru copii.

Propagandă subtilă

Propaganda nu lipsea din „Pif”, dar era mai subtilă. Deși conducerea Editurii Vaillant declara ori de câte ori avea ocazia că personajele benzilor desenate din „Pif” erau la antipodul supereroilor din revistele americane de același profil, Rahan, Pionierii Speranței, Doc Justice, Bob Mallard & Puchon, Teddy Ted, Nasdine Hodja, Davy Crocket, Croto Maltese și ceilalți semănau cu personajele pozitive din blockbusterele hollywoodiene. 

Erau însă cât se poate de corecți din punct de vedere politic: condamnau rasismul (Rahan apare chiar însurat cu o tânără de culoare), militau pentru cooperare internațională, egalitate în drepturi, combaterea criminalității etc. Erau frumoși, tineri, veseli, uneori aveau și părul lung (Rahan, Robin Hood), ceea ce mulți și-ar fi dorit în epoca tunsorilor regulamentare și obligatorii, aveau umor (spre deosebire de cei din activul de partid). 

În plus, scenariștii benzilor desenate care apăreau în „Pif” ridiculizau de câte ori puteau Vechiul Regim (cel de dinainte de 1789) și aristocrația. 

Pif, Hercule şi... Minitehnicus

Pentru că redactorii-șefi ai revistei „Cutezătorii” și ai suplimentului mai puțin politizat al acesteia, „Racheta Cutezătorilor”, căutau să-și fidelizeze cumva cititorii, au recurs și ei la benzile desenate. De obicei, cu subiecte istorice tratate în maniera lui Sergiu Nicolaescu.

Era însă nevoie de altceva – și atunci, în paginile acestor două reviste a fost primit și Pif. Nu singur, ci împreună cu Hercule, căruia i se rezervase rolul de personaj negativ. Și pentru ca motanul cel șmecher să nu poată avea vreodată câștig de cauză, Pif s-a ales cu un prieten: roboțelul Minitehnicus, creat de însuși José Cabrero Arnal. 


Pif şi Minitehnicus pe coperta revistei „Cutezătorii”, în anul 1970 – desen de José Cabrero Arnal

Mai mult chiar: Mihai Negulescu, redactorul-șef de la „Cutezătorii”, a lansat chiar un concurs de benzi desenate pe această temă. Reacția „pifofililor” din România a fost peste așteptări: în scurt timp, la redacție s-au primit peste patru mii de planșe cu benzi desenate! 

Printre copiii care au trimis atunci planșe se număra și un băiat în vârstă de 15 ani, Mircea Arapu, care, deși nu a primit decât o diplomă de merit, visa la o carieră de autor de benzi desenate. Cum însă aceasta i-a fost refuzată în România, în luna decembrie a anului 1978 a plecat la Paris, unde a izbutit să-și împlinească visul. A preluat ștafeta de la Jean Cézard, încântându-și cititorii cu noi aventuri ale fantomelului Arthur Justițiarul, iar mai târziu s-a ocupat chiar și de Pif.

Dispariția de pe piață, în 1993

Problemele revistei au început să apară încă din anul 1973, când criza petrolului a dus, printre altele, și la creșterea prețului hârtiei. Apoi s-au ieftinit televizoarele în asemenea măsură încât sectorul de piață ocupat de revistele de benzi desenate s-a subțiat progresiv. Se spune că numărul 1.000 al revistei „Pif”, apărut în luna mai a anului 1988, a trecut aproape neobservat, deși ar fi trebuit să fie sărbătorit cu mult fast, fiind jubiliar. Și cum sistemul socialist se clătina din ce în ce mai tare, numărul abonamentelor din Europa de Est a scăzut întruna, pentru ca după revoluțiile din 1989 să dispară cu totul. 

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care în luna iunie a anului 1992 Editura Vaillant și-a declarat oficial falimentul. „Pif” a continuat totuși să apară, pentru că Partidul Comunist Francez a creat în acest scop o nouă editură, Scandedition. În ciuda acestor eforturi, odată cu numărul 1.253, apărut în luna octombrie a anului 1993, revista și-a încetat apariția. 

„Pifofilii” din România s-au reîntâlnit însă cu Pif, Hercule și noii lor prieteni (Grochu, Gorille & Cie) la începutul anilor ’90 datorită unei serii de 65 de episoade de desene animate, de 26 de minute, produse în 1989 în Franța de Europe Images/M5. 

O încercare de relansare

În anul 2004, un fost redactor-şef al ziarului „L’Humanité”, Patrick Appel Muller, împreună cu scenaristul şi desenatorul bine-cunoscut François Corteggiani au încercat să relanseze revista „Pif”, ocazie cu care i-au oferit un nou contract lui Mircea Arapu, care își câștigase deja un binemeritat renume în Hexagon. 

Aventura a ținut câțiva ani, dar tirajele uriașe din vremurile de glorie nu au mai putut fi atinse: dacă primul număr s-a vândut în 300.000 de exemplare, tirajul s-a stabilizat apoi în jurul a 100.000 de exemplare. 

Omenirea intrase în epoca internetului, iar presa scrisă avea deja „frisoane”, care, pentru multe publicații, s-au transformat într-o boală mortală. „Pif”, de exemplu, a ajuns să aibă un deficit comercial de 4.000.000 de euro. Așa se face că, în numărul din data de 21 ianuarie 2009, cotidianul „Le Figaro” își anunța cititorii că societatea comercială Pif éditions, care mai avea doar șase salariați, a fost pusă în lichidare judiciară de către Tribunalul comercial din Bobigny. 

Renaşterea, în anul pandemiei: „Pif le Mag”

O veste bună pentru „pifofilii” de odinioară, ajunşi astăzi la vârsta maturităţii: prietenii lor din copilărie şi-au făcut o spectaculoasă reapariţie. La finalul anului trecut, câteva cotidiene franceze de mare tiraj, precum „Le Journal du Dimanche”, anunţau că, începând de miercuri, 16 decembrie 2020, revista „Pif” putea fi din nou găsită la chioşcurile de ziare şi reviste din Hexagon. 

Noua serie este intitulată „Pif le Mag”, iar revista apare trimestrial, având 84 de pagini şi, bineînţeles, faimoasele gadgeturi-surpriză din vremurile bune de odinioară. Numai că de data aceasta gadgeturile sunt cât se poate de ecologice, conducerea revistei propunându-şi să evite plasticul. Gadgetul care a însoţit primul număr al noii serii a fost un puiet de brad, precum cel oferit cititorilor în anul 1975. Câţiva astfel de brăduţi, plantaţi de „pifofili”, ating astăzi impresionanta înălţime de 40 de metri. 

Preţul unui număr din noua serie este de 5,90 euro. Deşi ziarul „L’Humanité” încă mai deţine titlul original (de aici şi schimbarea de denumire a revistei), nu ziarul fondat de comuniștii francezi i-a readus la viaţă pe Pif şi pe prietenii săi, ci un apropiat al fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy, omul de afaceri şi fostul deputat LREM Frédéric Lefebvre. 

Şi mai e ceva: potrivit unui mesaj special adresat „prietenilor români care sunt atât de ataşaţi de Pif”, noua serie a revistei se găseşte şi la câteva chioşcuri din ţară – la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara.

Acest text este un fragment din articolul Revista „Pif“, afacerea de succes a comuniştilor francezi, publicat în numărul 232 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum