Autor 4049 vizualizări


La începutul lui 1871, (și) ca încununare a războiului franco-prusac, se năștea Imperiul German. Istoria consemnează că, în perioada 1918-1933, Imperiul va fi înlocuit de Republica de la Weimar (consecință a Primului Război Mondial) – când toate regatele și celelalte forme statale monarhice vor dispărea, căreia îi vor urma Germania nazistă, dezmembrarea din 1949 și reunificarea din 3 octombrie 1990.

Toate sunt capitole, ce pot fi abordate separat, dar care, în interdependența lor, alcătuiesc un întreg. Unul care – revenind la 1871 – poate fi reliefat doar grație analizei a, de fapt, nu mai puțin de șapte decenii din secolul al 19-lea, acestea demonstrând că un demers, în sinea sa, patriotic nu a fost altceva decât un proces eminamente “de sus”, forța, dictatul, trădarea, aplicarea cunoscutului “scopul scuză mijloacele” sau corupția joacă rolul lor bine definit. Adeseori crucial.

PASUL 1. Disoluția Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și crearea Confederației Rinului – 1806

La 18 mai 1804, Napoleon se proclama împărat al Franței, una dintre dorințele sale mărturisite fiind de a crea o nouă Germanie, așa-numita a treia Germanie, care să fie plasată, evident, sub protectorat francez, formațiune care, deci, să nu fie dominată nici de Prusia, nici de Austria. La acel moment, aceasta din urmă se afla de 13 ani în război cu francezii, revoluționarii declarând război tuturor monarhiilor europene.

Austria și Habsburgii de la vârf erau forța conducătoare a Sfântului Imperiu Roman de națiune germană (titulatura completă datând din 1512), ultimul său șef, regele Franz II fiind, totodată, al 22-lea împărat din dinastia Habsburgilor aflat, din 1792, la timona Sfântului Imperiu. Pierzând, din 1793, bătălie după bătălie, Franz II se vedea criticat din toate părțile că nu a făcut mare lucru pentru a salva Imperiul, ci doar să pertracteze concesii teritoriale cu Franța pentru a-și salva sceptrul. Numai că și suveranul austriac avea dreptate acuzând Prusia că nu l-a sprijinit, clamând dispariția naționalismului german și, chiar, trădarea.

O dușmănie de decenii

Într-adevăr, cine ar fi putut să uite crunta rivalitate dintre Habsburgii de la Viena și Hohenzollernii de la Berlin, una începută în 1740, când Friedrich cel Mare al Prusiei a cotropit Silezia, aparținând de Austria Mariei Terezia? Timp de 39 de ani, cele două forțe au purtat patru războaie, iar în 1741, apropo de divizarea lumii germane, Bavaria s-a aliat cu Saxonia, Spania și Franța contra Austriei.

Cum s-ar fi putut uita anul 1792, când austriecii și prusacii au intrat în Franța, dar au au fost împinși înapoi, decimați fiind, la 100 km est de Paris, de foame și de boli? Republicanilor francezi le-a izbutit demersul de a cuceri orașe germane, iar regele unei Prusii falite, Friedrich Wilhelm II, nu numai că și-a redus aportul militar, în 1793, la 20.000 de oameni, dar le-a și cerut austriecilor bani pentru a continua participarea la conflagrație.

Sau luna aprilie a anului 1795, când, francezii izbutind victorii ”pe linie”, Prusia a încheiat pace cu Franța și și-a declarat neutralitatea, pe care o va menține 11 ani?

Dar, să revenim în 1804. La doar trei luni după ce Napoleon s-a proclamat împărat, același lucru l-a făcut și Franz II, care a devenit împăratul Austriei sub numele Franz I. Presimțind sfârșitul Imperiului, a încercat reînnodarea alianțelor cu Marea Britanie și Rusia, numai că șansele de supraviețuire erau infime, mai ales că Bavaria, Baden și Württemberg și-au declarat în mod deschis sprijinul pentru Franța napoleoniană.

Drept urmare, Napoleon a inițiat noi ostilități, învingându-i pe austrieci la Ulm (octombrie 1805), intrând în Viena o lună mai târziu (ceea ce otomanii nu izbutiseră în 1529 și 1683) și zdrobind definitiv rezistența ruso-austriacă la Austerlitz pe 2 decembrie 1805. Consecința? Austria a încheiat armistițiu cu Franța, Rusia s-a retras, în timp ce Prusia i-a solicitat lui Napoleon permisiunea de a anexa Hannover. Astfel, repetând “isprăvile” anterioare anti-Austria, prusacii au devenit, practic, complicii împăratului francez întru distrugerea Imperiului.

Cum Bavaria (cu capitala la München), Baden (la Karlsruhe) și Württemberg (la Stuttgart) au încheiat noi tratate cu Franța, drumul lui Napoleon către dictarea termenilor păcii s-a văzut zdravăn înlesnit, pacea de la Pressburg (Bratislava), din 26 decembrie 1805, impunând Austriei recunoașterea Bavariei și Württemberg drept regate suverane și a Baden ca mare ducat, Austria pierzând, totodată, Veneția, Dalmația și Insulele Ionice, precum și Tirolul în beneficiul Bavariei.

Franz II nu a așteptat data-limită

Ca un corolar, pe 12 iulie 1806, 16 prinți germani (în frunte cu cei ai Bavariei, Württemberg, Baden și Hessen-Darmstadt) au consimțit crearea Confederației Rinului (Rheinischer Bund), obligându-se să privească toate războaiele europene ale protectorului lor, Napoleon I, ca pe propriile războaie și să le poarte ca atare, contractul specificând inclusiv câți oameni va pune la dispoziție fiecare dintre ei. Primele trei au declarat public, pe 1 august 1806, că părăsesc Sfântul Imperiu, îndreptățindu-l pe Napoleon să-i adreseze lui Franz II un ultimatum: fie va abdica până pe 10 august, fie va suporta rigorile unui nou război.

Confederația Rinului făcea trimitere la un pact, încheiat în 1658, împotriva împăratului, acord căruia și atunci i s-a alăturat Franța lui Ludovic XIV. Totodată, era evocat așa-numitul Fürstenbund din 1785, adică o alianță în cadrul Sfântului Imperiu, alcătuită de conducătorii protestanți ai Prusiei, Hannover, Saxoniei, precum și ai altor 14 entități statale mai mici, menită să prezerve statu quo-ul din sânul Imperiului și să se opună ambițiilor Austriei catolice.

Sfătuit și de miniștrii săi, Franz II nu va aștepta termenul-limită, ziua de 6 august 1806 fiind aceea a semnării tuturor actelor care parafau dispariția Sfântului Imperiu, la 844 de ani după ce Otto cel Mare era încoronat prim împărat. Deveneau de sine stătătoare peste 300 de formațiuni statale (cu un total de 27 milioane de locuitori), începând cu regatele, principatele, electoratele sau ducatele și terminând cu comitatul Hohengeroldseck, din Pădurea Neagră, care avea doar 4.500 de locuitori. Ce-i drept, și până în acest an 1806, fiecare formațiune avea propriile sale legi, inclusiv cele vamale, având dreptul să încheie și alianțe cu puteri străine fără aprobarea cuiva, numai că, în calitate de conducătoare a Sfântului Imperiu, Austria și a ei dinastie de Habsburg (posesoare a coroanei din 1438) aveau, pentru propria-i armată, drept de tranzit prin toate teritoriile, entitățile statale membre fiind obligate să ceară aprobarea Vienei întru desăvârșirea chestiunilor succesorale.


Eterogenitatea multietnicului, multiconfesionalului și multilingvisticului Sfânt Imperiu și absența idealurilor comune s-a văzut reliefată și în atitudinea oamenilor, una de nepăsare aproape absolută în momentul dispariției sale. Singurii care au protestat au fost regele Suediei, Gustav IV Adolf (care stăpânea Pomerania Occidentală), și cel al Angliei, George III, prinț elector de Braunschweig-Lüneburg.

În 1808, Confederației îi aparțineau patru regate, cinci mari ducate, 13 ducate și 17 principate. În 1811, suprafața totală era de 325.752 kilometri pătrați și 14.608.877 locuitori. Nu făceau parte din Confederație Prusia, Austria, Pomerania suedeză (adică vestul Pomeraniei) sau Holstein-ul danez. Mai mult, Napoleon a căutat să dea și o legitimitate dinastică întregii acțiuni. Astfel, fratele său mai mic, Jérôme, s-a căsătorit cu Katharina von Württemberg (devenită regină a Westphalen între 1807 și 1813, regat special creat de Napoleon pentru fratele său), Stéphanie de Beauharnais (fiica adoptivă a lui Napoleon) s-a căsătorit cu Karl Ludwig (mare duce de Baden), iar Eugène de Beauharnais (fiul vitreg, ulterior adoptiv, al lui Napoleon, devenit vicerege al Italiei) cu Auguste Amalia von Bayern.

PASUL 2. Crearea Confederației Germane – 1815

În 1813, trecuse un an de când Napoleon suferise dezastrul din Rusia. Bătălia popoarelor de la Leipzig, ajunsă la final pe 19 octombrie 1813, a consemnat victoria alianței Rusia-Prusia-Austria-Marea Britanie-Suedia, Napoleon fiind nevoit să fugă. Dominația sa asupra teritoriului german ajunsese la sfârșit, Confederația Rinului își înceta existența, la fel și regatul Westphalen.

Congresul de la Viena (septembrie 1814 – iunie 1815) va aduce cu sine mai multe modificări teritoriale. Dacă, de exemplu, Austria (care pierduse Țările de Jos) a primit Veneția și Lombardia, raporturile germane vor fi reașezate. Dar nu prin crearea unui stat unitar, ci prin aceea a așa-numitei Confederații Germane.


Prusia se va vedea nevoită să cedeze Rusiei însemnate teritorii poloneze, primind, în compensație, întinse suprafețe din zona Rinului și în Westfalia, jumătatea de nord a Saxoniei (două cincimi din teritoriu) și Pomerania Occidentală.

Visul lui Metternich

Lucrările l-au avut drept artizan pe ministrul austriac de externe, Klemens Wenzel Lothar prinț Metternich (foto dreapta), care visa crearea unei Confederații germane, alcătuită din state independente, dar sub conducerea Prusiei și Austriei, fie și fără vreun conducător suprem. De aceea, în timpul Congresului, a fost creat un Comitet german, care să dezbată conținutul unei Constituții a noii Confederații, numai că din Comitet au făcut parte doar reprezentanții celor mari (Austria, Prusia, Bavaria, Hannover și Württemberg), numai că acest Comitet mai mult a șomat.

Austria și Prusia se pârăsc reciproc

Mai mult, ca încă o dovadă a rivalității/dușmăniei austro-prusace, pe 10 decembrie 1814, Metternich și-a retras acceptul anexării regatului Sachsen (Saxonia), cu capitala la Dresda, de Prusia. Ca răzbunare, trimisul Prusiei, Hardenberg, nu a ezitat să-i arate țarului rus Alexandru I corespondența anterioară cu Metternich. Acesta din urmă nu s-a lăsat mai prejos, deplasându-se, la rându-i, în apartamentele țarului, care, de astă dată, a lecturat cu interes corespondența cu Hardenberg și jocul dublu al Prusiei.

La 31 decembrie 1814, Hardenberg va amenința cu războiul, dacă nu i se va accepta anexarea Saxoniei. Imediat, pe 3 ianuarie 1815, Austria, Franța și Marea Britanie (cărora li se vor alătura Bavaria, Hannover și Țările de Jos) vor încheia un acord secret împotriva Prusiei și Rusiei. Consecința? Reluarea negocierilor.

Pe de altă parte, statele germane mici și mijlocii ținteau o Germanie curată, fără Prusia și Austria, sub conducerea unui împărat, Metternich știind că un asemenea stat ar afecta monarhia multi-etnică austriacă și ar distruge echilibrul european.

Aceste state mici și mijlocii germane au profitat, însă, de debarcarea lui Napoleon și de intrarea sa, la 20 martie 1815, în Paris. Cei mari (Marea Britanie, Rusia, Prusia și Austria) s-au aliat din nou, dar aveau nevoie de armatele celor mici și mijlocii, cărora au fost, practic, silite să le garanteze integritatea teritorială și suveranitatea. Și astfel, pe 8 iunie 1815, prinții suverani și orașele libere germane s-au unit în Confederația Germană, alcătuită, de astă dată, din 34 de principate și 4 orașe libere. Al 39-lea membru, Hessen-Homburg, avea să fie admis în 1817. Cele 38 (ulterior, 39) aveau un singur organ central, Bundesversammlung, la Frankfurt am Main, sub conducerea Austriei.

Acesta nu era un parlament, ci, mai degrabă, o organizație diplomatică, un congres al trimișilor, fără competențe clare. Nu existau vreun organ central, vreo adunare legiuitoare, instanță supremă, administrație centralizată sau uniune vamală. Confederația însemna, la acea oră, doar o adunare a statelor, constituită în scop de apărare, fiecare suveran având dreptul să solicite sprijin armat doar în cazul unor neliniști interne.

În 1815, suprafața Confederației era de 630.100 kilometri pătrați și populația de 29,2 milioane, aceasta crescând, până în 1865, la 47,7 milioane.

PASUL 3. Crearea Confederației Germaniei de Nord – 1866

Pe la 1860, Prusia avea o mare dilemă: fie va accepta continuarea vieții în manieră autocrată, fie se va erija în conducătoare a unei Germanii unite și puternice. Regele Wilhelm I nu voia să știe nimic despre înnoiri, numai că prim-ministrul său, Otto von Bismarck, gândea altfel. Și își va impune, în totalitate, punctul de vedere.


Pe 3 iulie 1866, Prusia învingea Austria la Königgrätz (azi, Hradec Kralove, în Cehia) sau, mai bine cunoscut în România, Sadova (astăzi, sat care face parte din Hradec Kralove). Brusc războinic, Wilhelm nu avea în minte decât cucerirea Vienei și umilirea împăratului austriac Franz Joseph, așa cum, cu un secol în urmă, nu izbutise Friedrich cel Mare în fața Mariei Tereza. Surpriză, însă, dar una pe deplin calculată și justificată, războinicul Bismarck avea să se opună “proiectului”, căci nu exista niciun interes să distrugi Austria.

Regele-soldat a învățat în exil

De mic copil (al doilea născut, în 1797, deci, implicit, nefiind moștenitor al tronului prusac), Wilhelm a fost educat în spiritul milităriei, fără nicio înclinație sau pasiune pentru pictură, muzică sau teatru. În 1840, fratele său mai mare devenea rege al Prusiei, sub numele Friedrich Wilhelm IV. Dar căsnicia fără copii și lipsa de interes pentru armată l-au transformat pe Wilhelm și în primul soldat al țării, și în moștenitor al tronului. În timpul Revoluției din 1848, pe 19 martie, a fost trimis într-un exil de două luni și jumătate, la Londra, unde a învățat că parlamentarismul, partidele politice și o presă liberă reprezintă garantul puterii.

După patru ani de regență (fratele său era incapabil să domnească, victimă a mai multor atacuri cerebrale), Wilhelm I devenea rege la 2 ianuarie 1861, la vârsta de 64 de ani, decizând, la bătrânețe, să facă politică adevărată. Stăpânind 19,6 milioane de oameni pe o suprafață de 279.000 kilometri pătrați, având o modernă infrastructură feroviară de 7.000 de kilometri, și el suferea că teritoriile prusace din vest (cele de la Rin, Ruhr și Saar) erau despărțite de Prusia veche. State germane independente se aflau între jumătățile prusace, cu precădere regatul Hannover și principatul elector Hessen. Imperiul Habsburgic avea o suprafață și o populație duble față de cele ale Prusiei, împăratul austriac, singurul cu acest titlu imperial, fiind președintele Confederației. Dar chiar și influența austriacă nu era atât de mare, căci tot mai multe voci din popor cereau unificarea Germaniei.

Revoluția de la 1848 fusese un semnal nu numai de dorință de democrație, ci și de unificare. Putea să rămână Prusia eternul junior partner al Austriei? Tot așa cum o Germanie unificată nu ar fi însemnat sfârșitul Prusiei? Dar menținerea actualei situații și ignorarea voinței populare nu ar fi transformat această Confederație în victimă a intereselor străine, mai ales ale Franței vecine? Regele-soldat Wilhelm țintea modernizarea armatei prusace, dar opoziția parlamentarilor apropo de cheltuieli au blocat inițiativele regelui. Drept urmare, Wilhelm va dizolva Parlamentul pe 6 martie 1862 și a instaurat o nouă conducere, la putere ajungând ministrul de război, durul conte Albrecht von Roon. După două luni, alegerile vor da câștig detașat marilor săi dușmani, liberalii. Drept consecință, la 18 septembrie 1862, Wilhelm va redacta documentul de abdicare, fără, însă, să-l dateze.

Doctrina fierului și sângelui

Numai că von Roon și juristul Otto von Bismarck, fost deputat în Landtagul Prusiei și trimis al Prusiei în Bundestagul de la Frankfurt am Main (în 1862, ambasador la Paris, după ce îndeplinise aceeași funcție la Sankt Petersburg) se înțeleseseră în secret să-i sară în ajutor lui Wilhelm. Von Bismarck era ultraconservator, monarhist, cinic, lipsit de scrupule și brutal. A fost chemat de urgență de la Paris, reușind prima dintre nenumăratele persuasiuni la adresa lui Wilhelm, care a decis să rupă actul de abdicare. Pe 22 septembrie 1862, Bismarck fu numit prim-ministru, declarând, opt zile mai târziu, în momentul învestirii, în fața parlamentarilor indignați:

“Germania nu privește spre liberalismul Prusiei, ci spre puterea ei. Chestiunile majore ale contemporaneității nu vor fi rezolvate prin discursuri și voturi majoritare, căci asta a fost marea greșeală din 1848 și 1849, ci prin fier și sânge”.

Pe 13 octombrie 1862, Parlamentul va fi dizolvat, câștig de cauză având stilul conducerii fără buget și Parlament. Wilhelm trece în plan secund, Bismarck demarând proiectul pe termen lung, de creare a unui imperiu german autoritar și militar, condus de un Hohenzollern, având capitala la Berlin.

Ne aflăm în noiembrie 1863, primul pas fiind rezolvarea complicatei chestiuni a Schleswig-Holstein. Cele două ducate erau conduse de regele Danemarcei, Christian IX, numai că Holstein aparținea de Confederația Germană. Christian IX dorea să desăvârșească și înglobarea Schleswig, dar ce treabă avea Prusia cu cele două? Bismarck a mirosit șansa conferită de indignarea națională, pentru, pur și simplu, a anexa cele două ducate. Cu alte cuvinte, încălcarea tratatelor internaționale din partea Danemarcei trebuia să aibă răspuns o încălcare și mai gravă. Wilhelm șovăind, Bismarck a lucrat “pe la spate”, atrăgând de partea sa Austria. După șase luni, umilit în bătălia de la Dybbol, Christian IX va accepta pacea de la Viena (1 august 1864), Schleswig și Holstein devenind parte a Confederației, sub conducerea comună a Prusiei și Austriei.

Va urma a doua etapă. Fie și în condițiile în care Wilhelm îl aprecia pe Franz Joseph (la urma urmei, Hohenzollernii și Habsburgii trebuiau să fie aliați naturali contra liberalismului și naționalismului), Bismarck țintea un singur lucru. Acela ca Prusia să devină forța dominantă și să scoată Austria atât din Confederație, cât și din viitorul Imperiu. În august 1865, la Gastein, s-a încheiat convenția conform căreia Holstein intra sub administrare austriacă, iar Schleswig sub cea prusacă, numai că, la 1 iunie 1866, Franz Joseph a comis imprudența de a-i solicita lui Wilhelm să accepte reglarea problemelor administrative din Schleswig și Holstein prin medierea celorlalte state membre ale Confederației în Bundestag. Adică Prusia să accepte arbitrajul celor “mici”? Fără voie, Bismarck îl adusese pe Wilhelm acolo unde voia, refuzul acestuia venind ca ceva natural.

Drept urmare, pe 7 iunie 1866, trupele prusace vor intra în Holstein, teritoriu administrat de Austria. La solicitarea acesteia din urmă, Confederația va declara război Prusiei pe 14 iunie 1866. Drept răspuns, Berlinul va clama dizolvarea Confederației, atacând după două zile Hannover, Saxonia și Hessen-Kassel. Temători că vor avea soarta Schleswig și Holstein, marile formațiuni statale (Bavaria, Saxonia, Hannover, Baden, Württemberg, Nassau, Hessen-Darmstadt, Hessen-Kassel sau orașul liber Frankfurt am Main) se vor alătura Vienei. Mult mai bine dotați și având știința războiului, prusacii (sprijiniți de câteva orașe și state mici) cuceresc tot ce se putea, ajungând pe 27 iunie în Boemia, teritoriu austriac.

Calculul “rece” al lui Bismarck

La Königgrätz, a venit rândul lui Wilhelm să simtă sângele, în timp ce Bismarck (foto dreapta) nu voia ocuparea Vienei, ci doar îndepărtarea Austriei din Confederație, ceea ce acum era clar, căci Prusia se afla în postura de a dicta condițiile păcii. Nu avea niciun rost să umilească Austria și s-o transforme într-un dușman etern, ci, în jocul de putere european, Austria trebuia să devină un aliat al Germaniei conduse de Prusia. Tratatul de pace de la Praga (23 august 1866), precedat la 26 iulie de pacea preliminară de la Nikolsburg, prevedea dizolvarea Confederației Germane, Prusia anexând Hannover, Hessen-Kassel, Nassau și Frankfurt am Main. Celelalte state așa-zis independente de la nord de linia Main au fost legate în nou creata Confederație a Germaniei de Nord (fără Austria), comercial și politic, prin crearea unui Parlament comun (Norddeutscher Reichstag), a unui Parlament vamal etc.

Prin pacea de la Praga, statelor din sud li s-a oferit dreptul de a încheia o uniune separată, numai că Baden, Württemberg și Hessen-Darmstadt au refuzat să depindă prea mult de Bavaria, demersul eșuând.

Cât despre Reichstagul nord-german, ales la 12 februarie 1867, el a fost deschis, la Berlin, de Wilhelm I la 24 februarie 1867. Constituția (ratificată de Parlament la 16 aprilie 1867 și intrată în vigoare pe 1 iulie 1867), privitoare la Confederația căreia îi erau înglobate 22 de state de la nord de Main, era în întregime opera lui Bismarck.

Cele patru mari state germane din sud (Baden, Hessen, Bavaria și Württemberg) rămâneau neatinse, dar situația lor era dramatică în fața amenințării venite din partea lui Napoleon III, care se simțea înșelat de modul în care Bismarck i-a obținut neutralitatea în războiul austro-prusac. Singure nu puteau face față, Austria nu le mai putea fi aliat, unicul sprijin neputând veni decât din partea Berlinului, de unde și acordurile secrete parafate cu Prusia, chiar dacă Parlamentele din Bavaria și Württemberg adoptaseră cu o largă majoritate moțiuni împotriva intrării în Confederație.

Noua Confederație (alcătuită din două regate – Prusia și Saxonia, cinci mari ducate, cinci ducate, șapte principate și trei orașe libere hanseate) avea o suprafață de 412.517 kilometri pătrați (“partea” Prusiei fiind de 348.607) și o populație de 29,65 milioane (Prusia singură având 23,97 milioane).

PASUL 4. Crearea Imperiului German – 1871

Prusia era mai mare și mai puternică decât fusese vreodată, Estul fiind legat, acum, de Vest. Bismarck țintea următorul război, cu Franța, numai că Wilhelm nu înțelegea ce rost ar avea această conflagrație. Doar pentru a a absorbi statele din sud, pe care oricum nu le voia? În același timp, nici Napoleon III nu putea să accepte o asemenea extindere a Prusiei. Și totuși, Bismarck va câștiga. Din nou.

În septembrie 1868, prim-ministrul spaniol, Juan Prim, și militari de stânga o alungau pe regina Isabella II, din dinastia Bourbon. Timp de 15 luni, va fi consemnat un vid de putere regală, căci zadarnic a căutat Prim succesori ai Isabellei în Italia și Portugalia. Însă, în februarie 1870, demnitarul spaniol a ajuns la Sigmaringen, al cărui șef, Karl Anton Hohenzollern-Sigmaringen, era oarecum legat de Franța, ca fiu al lui Marie Antoinette Murat (nepoata lui Joachim Murat, unul dintre generalii lui Napoleon, cumnat al acestuia, rege al Neapolelui între 1808 și 1815).

Marele candidat al lui Prim era Leopold (1835-1905), șeful ramurii șvabe a casei de Hohenzollern, cel mai vârstnic dintre copiii lui Karl Anton și ai lui Josephine de Baden, fratele mai mare al lui Karl, devenit cu patru ani mai devreme, sub numele Carol I, principe al României, dar și tatăl lui Ferdinand, cel care, în 1914, avea să devină regele țării noastre.

Fratele lui Carol I și tatăl lui Ferdinand, prins la mijloc

Șeful Hohenzollernilor era Wilhelm I, numai că Leopold se vedea puternic sprijinit de Bismarck, care, astfel, viza încercuirea Franței și un nou pas spre unitatea națională, căci, evident, sentimentele anti-franceze ar fi atras și statele germane din sud. Așadar, Wilhelm era singurul care se împotrivea proiectului, la fel acționând, firesc, și familia lui Leopold. Logic, Bismarck nu a abandonat lupta, astfel încât evenimentele se vor precipita dramatic în acest an 1870: 28 mai – pe la spatele lui Wilhelm, Bismarck îl convinge pe Karl Anton; 31 mai – Karl Anton spune “da”; 1 iunie – Bismarck îi transmite lui Prim avizul favorabil al lui Leopold; 7 iunie – Cortesul spaniol adoptă noua lege privind alegerea regelui; 19 iunie – Leopold anunță oficial că acceptă coroana spaniolă; 21 iunie – mai ales de nevoie, Wilhelm, aflat la cură la Bad Ems, își dă acordul; 2 iulie - Prim îl informează oficial în acest sens pe ambasadorul Franței la Madrid. Chestiunea ajunge subiect de discuție în Parlamentul francez, ministrul de externe, Gramont, tunând că Parisul nu va accepta niciodată un Hohenzollern pe tronul Spaniei, căci francezii nu acceptau să fie înconjurați de Hohenzollerni, stăpâni în Germania și în Spania.

Și astfel, pe 9 iulie, ambasadorul Franței, contele Vincent Benedetti, îl abordează pe Wilhelm I (foto sus) pe promenada din Bad Ems. Deși, între timp, ordonase clar retragerea candidaturii lui Leopold, Wilhelm i-a răspuns politicos, dar evaziv, că încuviințarea a fost dată de el doar în calitate de șef al familiei, nu și ca rege al Prusiei. Pe 12 iulie, fericit că scăpase de complicații, Leopold își retrage candidatura. Pe 13 iulie, Benedetti se întâlnește din nou cu Wilhelm, solicitându-i scuze oficiale și o garanție că nici în viitor nu va exista vreun Hohenzollern pe tronul Spaniei.

Wilhelm refuză politicos, dar, luând imediat act de renunțarea lui Leopold, îi comunică ambasadorului că, astfel, chestiunea s-a rezolvat de la sine. Instruit din țară să nu bată în retragere, Benedetti solicită o nouă audiență, politicos refuzată de Wilhelm. În aceeași seară, relatarea întâlnirilor informale, elaborată de Heinrich Abeken (consilier al lui Wilhelm), ajunge pe biroul lui Bismarck. Ocazie unică de a “salva” războiul dorit, drept pentru care Bismarck falsifică unele cuvinte-cheie, scurtează depeșa și îi dă o formă agresivă, jignitoare și provocatoare. Bineînțeles că a și avut grijă să trimită așa-numita “Emser Depesche” atât presei germane, cât și celei franceze.

Stupefacție pentru Wilhelm, indignare în rândurile francezilor jigniți în onoarea lor națională. Războiul devenea inevitabil. Și a fost declarat de Franța pe 19 iulie 1870, statele germane din sud alăturându-se Prusiei, dar nu din patriotism, ci din calcule pur pragmatice, în timp ce Austro-Ungaria și Italia au rămas neutre.

Pentru prima oară în istorie, toate entitățile germane (mai puțin Austria) luptau laolaltă împotriva unui adversar comun, comanda trupelor bavareze (100.000 de oameni) fiind preluată de prințul moștenitor prusac, Friedrich Wilhelm. La 1 septembrie 1870, francezii sunt înfrânți la Sedan, Napoleon III fiind prins și ținut prizonier până în martie 1871, în castelul Wilhelmshöhe din Kassel, plecând, apoi, apoi în exil la Londra, unde va muri în ianuarie 1873. Parisul va fi cucerit, acesta fiind momentul în care Bismarck a elaborat Constituția noului Imperiu, care respecta, în linii mari, prevederile celei a Confederației, din 1867.


Napoleon III se predă regelui Wilhelm al Germaniei, după Bătălia de la Sedan (2 septembrie 1870)

Statelor sudice nu le rămân variante, clar fiind că războiul va fi câștigat de Prusia, care va dicta toate condițiile, prin fier și sânge, așa cum dorea Bismarck. Pe 15 noiembrie 1870, marile ducate Baden și Hessen au semnat contractul de aderare. Pe 23 noiembrie 1870, se ajunge la un consens și cu Bavaria, privilegiile acordate de Prusia însemnând administrarea căilor ferate, poștei și telegrafului, un propriu minister de externe și armată comandată în timp de pace de rege și doar în caz de război de împărat. Pe 25 noiembrie 1870, Württemberg avea să “închidă cercul”.

Triumful lui Bismarck era aproape deplin. “Aproape”, căci mai rămăsese de reglat chestiunea încoronării lui Wilhelm. Regele Bavariei, Ludwig II (din casa Wittelsbach), în calitate de șef al celei mai mari și importante forțe sudice, ar fi trebuit să-i ofere coroana imperială germană în numele celorlalți regi, prinți și duci. Numai că suveranul bavarez nu a acceptat să se deplaseze în Franța, trimițând la Versailles mai mulți miniștri, care să negocieze cu Bismarck intrarea Bavariei în Imperiu. Pe 30 noiembrie 1870, Ludwig II cedează (dar numai în schimbul unei plăți anuale, secrete, de 300.000 de mărci, el primind, în următorii ani, un total de 6 milioane de mărci), semnând așa-numitul Kaiserbrief (redactat de Bismarck cu trei zile mai devreme), adică scrisoarea prin care principii germani îi ofereau lui Wilhelm I coroana imperială, scrisoare înmânată personal lui Wilhelm de unchiul lui Ludwig II, prințul Luitpold.

Lacrimile lui Wilhelm și mâna refuzată

Prin decizia Reichstagului din 10 decembrie 1870, Confederația devine Imperiul German. La 1 ianuarie 1871, noua Constituție intră în vigoare, capitala devine, normal, Berlin, iar șeful suprem este, la fel de firesc, regele Prusiei, acum și împărat al Germaniei. Numai că Wilhelm I încă nu accepta sceptrul imperial, el neputând să se consoleze cu dispariția Prusiei. Bismarck să eșueze la potou? Nici vorbă! Și astfel, pe 17 ianuarie 1871, prim-ministrul și prințul moștenitor Friedrich Wilhelm au reluat pertractările cu regele care refuza să devină împărat.

Multe ore au durat discuțiile, Wilhelm a izbucnit și în plâns, s-a referit și la un imperiu pe care-l considera a fi unul doar de fațadă, dar, în cele din urmă, a cedat din nou, fiind “uns” împărat pe 18 ianuarie 1871, fix 170 de ani după ce prințul elector Friedrich III se încorona, la Königsberg (azi, Kaliningrad, în Rusia), prim rege al Prusiei, sub numele Friedrich I. Să ne mire că, după încheierea ceremoniei de încoronare din Sala Oglinzilor a Palatului Versailles, Wilhelm nu-i va strânge mâna tocmai lui Bismarck? Ca o palidă consolare, a fost ginerele lui Wilhelm, marele duce de Baden, cel care a găsit cea mai corectă formulare:

“Majestatea Sa imperială și regală, împăratul Wilhelm”.

După 10 zile, Franța va capitula. Triumful lui Bismarck era deplin, numai că, prin crearea Imperiului, Prusia rămânea regat, dar nu independent, soartă pe care au împărtășit-o și celelalte formațiuni statale devenite parte a noului Imperiu. 

De fapt, ceremonia de proclamare a Imperiului nu s-a vrut a fi doar o celebrare a victoriei și a umilirii vechiului dușman, ci și o readucere aminte a unor anumite elemente ale Sfântului Imperiu, astfel încât întreg ansamblul să nu reprezinte doar un triumf militar. Reînviind unele practici medievale, prinții și principii germani “absorbiți” în Imperiu au fost cei care și-au aclamat împăratul. Mai mult, prezidând deschiderea primei sesiuni a noului Reichstag, pe 21 martie 1871, Wilhelm I a ales să se așeze, simbolic, nu pe tronul regal prusac, ci pe cel imperial de la Goslar, care a servit, începând din a doua jumătate a secolului al 11-lea, drept tron al tuturor celor care au condus Sfântul Imperiu.


Structura Imperiului German până la crearea Republicii de la Weimar a însemnat: 4 regate (Prusia, Bavaria, Württemberg și Saxonia), 6 mari ducate, 5 ducate, 7 principate și 3 orașe libere hanseate (Hamburg, Bremen și Lübeck). Plus Alsacia-Lorena, teritoriu răpit, prin război, Franței. Suprafața totală era de 526.336 kilometri pătrați (plus cei 14.522 ai Alsaciei-Lorena), cu o populație de 39.509.654 de locuitori (în 1910, aceasta ajunsese la aproximativ 63 de milioane), plus 1,6 milioane rezidenți în Alsacia-Lorena.

Prim-ministrul prusac devenea Cancelar imperial (el fiind numit și demis de împărat), coroana imperială aparținând Hohenzollernilor. Constituția prevedea că Imperiul German este un stat federal, reprezentanții fiecăruia dintre cele 25 de state componente alcătuind așa-numitul Bundesrat. Acesta avea un rol însemnat în elaborarea legilor și în îndeplinirea acestora, având competențe mai extinse decât Reichstagul, în condițiile în care numărul reprezentanților în Bundesrat depindea de suprafața fiecărui stat component. Membrii Reichstagului (382; din 1874, 394) erau aleși pe 3 (din 1888, pe 5) ani și avea atribuții doar asupra elaborării legilor și a adoptării bugetului.

Prusia avea, evident, majoritatea, inclusiv datorită faptului că, prin uniune personală, regele Prusiei era și împăratul Germaniei, și comandantul suprem al forțelor armate. Regatul Bavaria a devenit al doilea stat component al Imperiului din punctul de vedere al dimensiunilor, populației (aproximativ 5 milioane de locuitori), putere și calitate a vieții.

Dar totul se va nărui odată cu înfrângerea din Primul Război Mondial. Pe 9 noiembrie 1918, ultimul împărat al Germaniei, Wilhelm II (nepotul lui Wilhelm I), abdica după 30 de ani de domnie, creându-se, astfel, premisele inaugurării regimului republican pe întreg teritoriul Germaniei. O nouă epocă începea.

BIBLIOGRAFIE

Peter H. Wilson, The Holy Roman Empire. A thousand years of Europe’s history, Penguin Randomn House UK, 2017
GEO EPOCHE KOLLEKTION nr. 18, Die Deutschen. Geschichte einer Nation
GEO EPOCHE KOLLEKTION nr. 19, Die Deutschen. Geschichte einer Nation
DIE ZEIT GESCHICHTE nr.4/2020, 1870/71. Der Deutsch-Französische Krieg und die Gründung des Kaiserreichs
DIE WELT GESCHICHTE, 11.07.2018
Rheinische-Geschichte.lvr.de 
Grin.com, Der Rheinbund Napoleons
www.dhm.de 
www.nationalstaat-deutschland.de 
www.bundestag.de 
www.preussenchronik.de