Autor 8924 vizualizări


Prinţii germani au adoptat reforma din raţiuni politice, economice sau religioase, pe la 1530 tabăra luterană numărând personaje precum Albert de Hohenzollern, Filip de Hessa, Albert de Mansfeld, ducele de Schleswig etc. Uneori nu prinţii, ci nobilii sau clasele de jos au contribuit la mersul reformei. În jur de două treimi din oraşele imperiale au acceptat principiile evanghelice, dar condiţiile locale au impus anumite diferenţe.

De exemplu oraşul Nürnberg, supus presiunii populare, adoptă reforma, dar pentru că orăşenii dependenţi de comerţul pe distanţe lungi aveau nevoie de bunăvoinţa împăratului sau nobililor catolici, acesta nu s-a alăturat Ligii protestante a lui Filip de Hessa. Alte oraşe au fost mai radicale. La Münster s-au înregistrat evenimente foarte violente în momentul în care anabaptistul Johann de Leiden înfiinţa o teocraţie care susţinea proprietatea comună, poligamia şi teroarea. După nimicirea de către prinţi, secta s-a domolit. Mai faimos este Zwingli la Zürich, care considera împărtăşania doar un serviciu simbolic, şi mai faimos însă ajunge Jean Calvin la Geneva, unde a pus bazele unei doctrine care nega mântuirea prin credinţă de tip luteran în favoarea predestinării. Comunităţile calvine se caracterizau printr-o disciplină extremă, menită a facilita găsirea unor semne care să ateste calitatea de “ales” a creştinului.

Convingerile se vor diversifica şi se vor ciocni între timp, de menţionat ar fi că termenul de ‘protestant’ îşi are originile în protestul de la Speyer din 1529 îndreptat împotriva edictului de la Worms care îi scotea în afara legii pe adepţii lui Luther. Luther şi gruparea sa nu doreau însa să provoace o scindare în creştinism, ci mai degrabă să purifice biserica de abuzul doctrinar şi practic. La dieta de la Augsburg din 1530 s-a semnat o “confesiune” care, spre nemulţumirea reformaţilor elveţieni, accepta multe compromisuri cu catolicismul. Documentul a rămas totuşi baza credinţei luterane. Disputele însă nu s-au aplanat, ba dimpotrivă, chestiunile religioase au fost complicate şi de scena politică, unde Carol al V-lea dorea ca fratele său Ferdinand să fie ales rege, stârnind temerile unor prinţi catolici importanţi precum familia bavareză Wittelsbach, care acuzau o tentativă de a trasforma coroana imperială în bun ereditar.

Reacţia faţă de alegerea lui Ferdinand a fost înfiintarea Ligii de la Schmalkalden ca forţă de apărare a protestanţilor, din care au făcut  parte majoritatea statelor protestante. S-au încercat mai multe acorduri între protestanţi şi catolici, dar la dieta de la Regensburg din 1541 ruptura este clară:doctrina luterană presupune ascultarea nu de impărat, ci de prinţul teritorial. În pofida ajutorului oferit de protestanţi în conflictul cu Franţa, împăratul a decis folosirea trupelor papale în războiul cu “ereticii”, în timpul căruia împăratul a capturat Wittenberg. Dar în contextul disensiunilor dintre catolici înşişi şi conflictelor cu papa, s-a proclamat interimatul de la Augsburg din 1548, care însă nu a liniştit nicio parte combatantă, dimpotrivă, lucrurile se complicau din cauza planurilor pentru o succesiune divizată între ramura spaniolă şi cea austriacă a familiei de Habsburg.

Compromisul avea să se încheie tot la Augsburg, în 1555, când s-a acceptat puterea prinţilor de a alege confesiunea teritoriului, cu condiţia să nu aibă activităţi misionare în alte zone. S-a acceptat ca domeniile ecleziastice sau schimbările în practica religioasă să nu fie revocate.

Renunţarea la o confesiunea implica emigrarea, oraşele fiind singurele în măsură să cuprindă şi minorităţi religioase. Lupta care începuse pentru conştiinţa individuală s-a finalizat până la urmă cu o libertate colectivă, bisericile regionale axându-se mai degrabă pe rolul politic al doctrinei decât pe revenirea la bazele scripturale. Fragmentarea politico-religioasă va sta de altfel la baza teritorializării Germaniei. Rămâneau însă o multime de probleme nerezolvate:în primul rând nu s-a discutat despre statutul calvinismului şi a altor secte, iar referitor la oraşe, nu s-a stabilit cine alege aici confesiunea. Catolicismul încă lupta cu determinare prin asigurarea unui succesor fiecărui episcop convertit, ba mai mult, contrareforma îşi propunea reatragerea protestanţilor. O adevărată bătălie ideologică.

Capitalismul modern, laicizarea, individualismul, aspecte ale politicii moderne – sunt dezvoltări care îşi regăsesc o bună parte din rădăcini tocmai în evoluţiile şi dezbaterile din timpul confesionalismului german. Relaţiile dintre orientarea religioasă şi activitatea economică au un grad mare de complexitate, depăşind afinităţile culturale pe care miza Max Weber (deşi în alte lucrări decât Etica protestanta şi spiritul capitalismului unde leagă ethosul capitalismului burghez de ascetismul laic luteran, aduce în discuţie şi alţi factori pe lângă cei culturali). De pildă, persecuţia politică pentru credinţă putea împingeo comunitate spre un anume tip de activitate economică. Alteori apartenenţa la o clasă a determinat adoptarea unui stil de viaţă sau unei pratici religioase. în funcţie de circumstanţe, modelele teologice au influenţat organizarea politică şi viceversa.

Spre deosebire de Anglia unde o reformă naţională a consolidat monarhia şi statul unitar, întărind simultan pozitia proprietarilor, în spaţiul german situaţia a variat, în unele state biserica menţinându-şi puterea, în altele nu. În funcţie de diverşi factori, uneori mitul bisericii luterane servile şi al bisericii calvine rebele este complet spulberat. A contat în toată această relaţie confesiune-stat nu atât conţinutul credintei, cât forma sa politică. Monopolul religios teritorial a contribuit in acelaşi timp la viitoarele monopoluri financiare sau militare, stimulând dezvoltarea birocraţiei, armatei, dar ca factor de conflict, cel puţin interstatal, confesiunile vor avea un rol din ce în ce mai putin important.