Autor 3323 vizualizări


În anul 1924 veterinarul Birger Furugård întemeiază primul partid de orientare nazistă din Suedia, Svenska nationalsocialistiska frihetsförbundet (Uniunea național-socialistă pentru libertate). Cinci ani mai târziu, partidul își schimbă numele în Organizația național-socialistă a țăranilor și muncitorilor. În aceeași decadă s-au pus și bazele unei organizații fasciste, iar în anul 1930 se încearcă unirea celor două grupări, rezultând în Nysvenska nationalsocialistiska partiet (Partidul național-socialist neosuedez), al cărui lider rămâne același Birger Furugård. În 1932 partidul nazist din Suedia reușește să acapareze în jur de 15000 de voturi.

În timpul alegerilor a avut însă loc un conflict ideologic și personal între mai-marii partidului, care s-a sfârșit cu crearea unei aripi sub conducerea lui Sven Olov Lindholm, luându-și numele de Nationalsocialistiska arbetarepartiet (Partidul muncitoresc național-socialist). În același an este fondat un al treilea partid nazist, Nationalsocialistiska blocket, sub oblăduirea lui Martin Ekström. Blocul devine rapid sinonim cu termenul de über-Nazi și a contribuit la crearea unei imagini a național-socialismului suedez care să cuprindă ideea unei mișcări puternic influențate de Germania și dominate de militari și de clasele sociale superioare. Legăturile cu Germania nazistă erau foarte strânsă, într-un discurs din 1935, contele Eric von Rosen îl laudă pe Hermann Göring pentru promptitudinea cu care a luptat împotriva adversarilor politici, comparându-l zeul Thor.

Partidul a dispărut de pe scena politică în anul următor, dar a reapărut la începutul celui de-al doilea război mondial, dar nu a reușit să se afirme în mare parte din cauza absenței unei conduceri puternice. Aripa lui Furugård a suferit după scindarea din 1933 o serie de probleme interne care au culminat cu crearea unor noi facțiuni. Prima criză serioasă se petrece chiar în acest an, când liderul a fost deposedat de putere și opozanții săi au format SNS (Svenska nationalsocialistiska samlingspartiet), grupare care a atras atenția și din partea autorităților, care fac o razie arestând mai mult de 10 persoane din cadrul “stormavdelining”, departamentul care s eocupa cu protecția liderilor.

În ianuarie 1924, după un scandal la universitatea din Stockholm când naziștii au încercat să saboteze o conferință, partidul își pierde și mai mult din prestigiu atunci când este atacat șeful serviciilor lor secrete, Gösta Wiklund, atac pus pe seama comuniștilor. Propaganda intensă atrage mulți oameni în rândurile partidului, dar când iese la iveală faptul că a fost vorba de un atac orchestrat chiar de Wiklund, mulți îl părăsesc. Totuși, gruparea din jurul lui Furugård a avut unele succese, în special la alegerile locale din 1934, când câștigă aproape 80 de mandate.

La alegerile parlamentare din 1936 însă, partidul și-a pierdut majoritatea susținătorilor, iar conducătorul partidului a decis să-l dizolve. Aripa lui Lindholm, care se supunea unei ideologii mai mult socialiste, a suferit și ea din cauza conflictelor interne de după eșecul alegerilor. În 1938 profilul politic al partidului se modifică, la fel și numele:Svensk socialistisk samling (Adunarea socialistă suedeză), iar svastica dispare în favoarea mănunchiului de grâu, stema casei Vasa.

Deși aceste modificări au fost mai mult de ordin teoretic, mulți membri nemulțumiți și-au fondat propriile grupări. Toamna lui 1939 a fost apogeul scindărilor, datorat și atitudinii neuniforme față de relațiile cu Germania. Încercarea de organizare a unei mișcări naționale unitare a eșuat din cauza existenței prea multor grupări de diverse orientări, a rivalităților pentru conducere și a legăturii cu Germania. În timpul războiului, activitatea lui Lindholm a fost destul de limitată iar tensiunile au crescut. În 1943 Lindholm trimite în Germania un raport privind poziția nazismului suedez, în care menționa faptul că țările nordice ar trebui să coopereze cu Germania nazistă și după terminarea războiului, dar cu condiția ca acestea să rămâne independente. Nu toată lumea rezona cu părerile lui. Lindholm s-a înscris la cursa pentru alegerile parlamentare, deși alianța prevăzută cu Partidul Socialist Suedez și alte grupări nu s-a concretizat. Rezultatele au fost dezastruoase.

În opinia publică, partidele naziste suedeze erau adesea percepute ca o agentură a Germaniei, pe modelul NSDAP. Desigur că și Birger Furugård, și Lindholm întrețineau legături cu național-socialiștii germani, dar este exagerat să vorbim despre copierea unor structuri. Între 1933 și 1945 relațiile cu naziștii germani au fost ambivalente, între afinitatea ideologică și pledoaria pentru independență. Lindholm trebuia să aibă grijă, pentru că mulți susținători ai săi aveau o orientare naționalistă mult mai pregnantă, în vreme ce alții erau mult mai puternic influențați de național-socialismul german.

În 1948 poliția din Stockholm a percheziționat mai mulți membrii NSAP, pe motiv că ar fi primit ajutor financiar de la nemți, dar suspecții au fost achitați. După cum am observat, național-socialiștii suedezi reprezentau de fapt un vast mozaic de mici grupări cu simpatizanți oscilanți. Se estimează că în total ar fi fost în jur de 30.000 în anul 1930. Mișcarea lui Lindholm se va stinge în 1950. Dar nu și izbucnirile neonaziste.

În 1956 este fondat Nordiska rikspartiet (Partidul națiunii nordice), sub oblăduirea lui Göran Assar Oredsson, care a durat până târziu, în 2009. Deși propovăduia un misticism rasial destul de radical, partidul a fost ca și inexistent pe scna politică, exceptând micile altercații pe care le-a provocat. În 1961 are loc o demonstrație la Stockholm, iar în anii următori propaganda se extinde în Småland și Norrland. La finele decadei partidul înregistrează un succes foarte limitat, prin anumite ramuri locale în Malmö sau Gothenburg, ceea ce a atras proteste antinaziste în 1974. În 1973 liderii au fost chiar puși sub acuzare pentru folosirea ca simbol a crucii solare. Tot în aceeași perioadă NRP-ul are mai multe altercații cu Alianța Democrată, pe care o suspecta de vandalizarea sediului din Stockholm și cărei îi răspunde prin mai multe bombe cu fum.

Alt motiv de conflict cu autoritățile l-a cauzat un membru de partid care a condus o scurtă campanie pnetru eliberarea lui Rudolf Hess. Alteori persoane din NRP atacau ele însele adversarii politici, cum s-a întâmplat în 1975 la o demonstrație din Malmö în sprijinul victimelor militanților basci. Dar de cele mai multe ori confruntările se limitau la cele verbale sau la propaganda antisemită și antiimigrationistă prin foi volante, preocupări la periferia spectrului politic. Manifestațiile se radicalizează însă în anii ’80, mai mulți simpatizanți fiind acuzați de instigare la violență.

Apar noi grupări, în legătură cu ceea ce se numește “vitmaktvärld” (lumea supusă puterii albilor, deci neorasism), în spiritul unui fenomen mai larg de naționalism european. Unul dintre acestea este Vitt ariskt motstånd (Rezistența arienilor albi), mișcare “remarcată” după 1991 printr-un jaf spectaculos la o bancă. Atenția mediei s-a îndreptat spre ei și din cauza unor atacuri asupra unor tabere de refugiați. Dar nu este singura.

Neo-național-socialismul post 1990 este mult mai hibrid ca înainte, când simpatizanții aparțineau cât de cât unor organizații tradiționale. Astăzi avem o mișcare fluidă, ancorată în ideologia rasială, dar cu foarte multe nuanțe. Este o cultură underground fără structuri organizationale definite. Rasiștii anilor ’90 pun accent pe dezideratul unei lumi globalizate, dar în care să existe doar albi. Națiunea nu mai este importantă și se subordonează rasei. Activiștii cred într-o perspectivă biologizantă asupra istoriei și că albii împărtășesc un destin comun. Istoria este pentru ei un război aproape sfânt între rase, care reprezintă o realitate cotidiană concretă. Anti-semitismul încă este prezent, prin ideea că lumea este controlată de un regim sionist, solidarizând astfel cu mișcarea americană Christian Identity. Cu alte cuvinte, sunt aceleași vechi concepții ale partidelor extremiste, dar nuanțate conform noilor contexte…

sursa:Populär Historia