Autor 10299 vizualizări


Demersul reformator al lui Mihail Gorbaciov se înscrie în linia inițiativelor din trecut prin care se încercase o reînnoire a sistemului, chiar dacă precedentele au fost cu mult mai timide decât ceea ce a întreprins ultimul lider sovietic. Venit la putere în martie 1985, acesta conducea o țară în criză economică, ce se afla din ce în ce mai mult economic în urma țărilor occidentale. Economia de tip centralizat începea să își arate limitele, astfel că era nevoie de reforme radicale.

La plenara CC al PCUS din aprilie 1985, Gorbaciov avea să evidențieze succesele înregistrate în timpul conducerii lui Iuri Andropov (1982-1984). Această plenară a pus în fața partidului sarcina „accelerării” („uskorenie”) dezvoltării economico-sociale, prin creșterea venitului național, exploatarea integrală a capacităților de producție existente, creșterea calității produselor, rezolvarea problemei locuințelor și aprovizionarea cu alimente[1].Sloganul „uskorenie” a fost înlocuit ulterior cu „perestroika”, vizând revigorarea tuturor sectoarelor economice[2].

            În iunie 1985, Gorbaciov a proclamat concepția unui nou mecanism, care presupunea descentralizarea conducerii economiei, extinderea drepturilor întreprinderilor, aplicarea reală a principiului gospodăriei chibzuite („hozrasciot”), sprijinirea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă[3].

            Pentru atingerea noilor obiective, Gorbaciov a recurs la metodele începute de Andropov:aplicarea sistemului de control al calității produselor, care în final, s-a dovedit ineficient;declanșarea unei campanii de luptă împotriva beției și alcoolismului, precum și a campaniei împotriva veniturilor dobândite ilicit.

La ședința Biroului Politic din 4-6 aprilie 1985, în cadrul căreia Mihail Gorbaciov a pus accent pe intensificarea campaniei împotriva consumului de alcool, iar la începutul lunii mai, același an, a fost demarată campania de combatere a beției și alcoolismului.

În final, aceasta a provocat tot mai mult nemulțumirea populației, precum și pagube însemnate pentru economia și bugetul țării:doar în trei ani, suprafețele viticole s-au redus cu 30%. Numărul magazinelor în care se găseau produse alcoolice a scăzut drastic. Cozile interminabile în fața magazinelor în care erau vândute băuturile alcoolice deveniseră loc de confruntare între cetățeni, făcând adesea necesară intervenția organelor de ordine[4].

În cadrul Congresului al XXVII-lea al PCUS (25 februarie-6 martie 1986), Gorbaciov a dat citire Raportului politic, în care a criticat mersul economiei în perioada începând cu Congresul al XXVI-lea din 1981, declarând:

Economia a continuat, din inerție, să se dezvolte în mare măsură pe vază extensivă, a fost orientată spre antrenarea în producție a unor resurse de muncă și materiale suplimentare. Ca urmare, ritmul de creștere a productivității muncii și alți indicatori ai eficienței au scăzut în mod substanțial. Încercările de a îndrepta lucrurile pe seama a noi construcții au înrăutățit problema echilibrului. Economia națională, care dispune de resurse uriașe, a fost confruntată cu insuficiența acestora. S-a creat discrepanța între cerințele sociale și nivelul de producție atins, între puterea de cumpărare și acoperirea ei materială[5].

La Congres, s-a propus trecerea tuturor ramurilor economice la condiții noi de administrare, inclusiv lărgirea autonomiei economice a întreprinderilor, creșterea rolului și a răspunderii lor și însușirea metodelor economice de gestiune, Gorbaciov consemnând în ultima sa carte memorialistică:

„Aceste noi cerințe încă nu însemnau o revizuire radicală a strategiei economice. Sarcinile planului cincinal erau formulate, în esență, în cadrul concepției<>ritmului de creștere economică. Atingerea unor indicatori mai buni ai creșterii producției, accelerarea progresului tehnico-științific, reconstrucția tehnică a ramurilor celor mai importante, mai ales a construcțiilor de mașini, cereau investiții[6].

Conform lui Gorbaciov, „perestroika” „înseamnă o eliminare fermă și radicală a obstacolelor ce împiedică dezvoltarea socială și economică, a metodelor învechite ce conduc economia și a mentalității stereotipurilor dogmatice[7].

În decursul anului 1986 au fost puse în practică activități economice private, au fost furnizate către țărani loturi de teren pentru livezi și grădini și vândute către populație materiale de construcții. Se dorea rezolvarea problemei proprietății private, care era însă frânată angajații Ministerului de Finanțe, care încercau să impoziteze veniturile individuale prin taxe mari. Însă, în cele din urmă, pe 19 noiembrie 1986, a fost adoptată Legea activității economice private.

În cadrul plenarei CC al PCUS din 25-26 iunie 1987, care a examinat raportul prezentat de Mihail Gorbaciov „Cu privire la sarcinile partidului privind restructurarea radicală a conducerii economiei” au fost propuse o serie de reforme menite să asigure abandonarea metodelor administrative și de comandă în conducerea economiei. În scurt timp, au fost adoptate două legi:„Cu privire la întreprinderea de stat” și „Cu privire la cooperative[8].

Gorbaciov a recunoscut că măsurile sale nu aveau efect. Trebuia luată în considerare și o posibilă stagnare economică. Cu un an în urmă, avuseseră loc unele îmbunătățiri (conform estimărilor  CIA, se înregistrase o creștere a PNB de 4%, comparativ cu cea medie de 1, 8% în perioada 1981-1985). Aceasta făcea parte din rezultatele recoltei roditoare și, probabil, parțial a impactului inițial al campaniei anti-alcool și a remanierii membrilor conducerii de partid[9].

Adoptarea Legii Întreprinderilor de Stat la plenara din iunie 1987 este considerată drept un punct de cotitură al Perestroikăi. Gorbaciov a vorbit despre „starea de dinainte de criză” a economiei sovietice. Principala prevedere a legii menționa faptul că întreprinderile urmau să dețină control mai mare asupra propriilor finanțe. Scăderile din veniturile lor pentru stat și bugetele locale erau fixate în avans pentru o perioadă de cinci ani, ca procente de venit net. Apoi, se cerea acoperirea prețurilor și a primelor de plată și, de asemenea, plătirea proporțiilor fixe ale venitului net după impozitare, în dezvoltarea producției și cercetare de fonduri pentru dezvoltarea socială. Ministerul domeniului întreprinderii nu trebuia să se amestece pentru a schimba în vreun fel impozitarea sau normativele formatoare de fond.

Întreprinderea era liberă să își stabilească propriile planuri anuale și cincinale, însă subordonate obiectivelor din domeniu, formelor de „control” și ordinelor de stat („goszakazy”) privind producția pentru programele prioritare ale statului[10].Întreprinderile aveau un supra-minister în domeniul lor, care le numea administratorii. Nu se stipula faptul că normativele trebuiau aplicate venitului anual net pentru a determina cantitatea remisă către buget și cât se reținea din acesta.

Planul cincinal prevedea țintele de îndeplinit ale ministerelor, chiar dacă perspectiva atingerii scopurilor pe 1990 (stabilită la Congresul al XVII-lea) dispăruse, încă existau planuri anuale care acopereau aproape totul. Reforma urma să se aplice la începutul lui 1988.

„Gosplan” („Planul de Stat”) a anunțat prevederile anului 1988:PNB-ul produs trebuia mărit cu 6, 6% peste cel din 1987. Planul pe 1988 era vast. „Goszakany” trebuia să acopere totul, ceea ce a făcut corespunzător. Noțiunea măririi autonomiei întreprinderii dispăruse[11].

După adoptarea Legii Întreprinderilor de Stat, din 1987 companiile străine puteau crea societăți pe acțiuni în URSS, iar unele ministere și întreprinderi mari primeau dreptul de a se angaja în comerțul extern, în trecut monopol al organizațiilor comerciale străine în special sub Ministerul Comerțului Extern. Societățile pe acțiuni trebuiau să fie deținute, majoritar, de entități sovietice. De asemenea, trebuiau conduse de către directori executivi sovietici[12].

O reformă a prețurilor urma să înceapă în 1989, apoi în 1990 dar, în final, a fost amânată pe motiv că poporul sovietic ar fi preferat să stea la coadă decât să plătească prețuri mai mari.Astfel, a avut loc agravarea problemei deficitului care deja afecta sistemul sovietic. Lipsurile oricăror produse ale magazinelor statului deveneau un lucru comun[13].

A treia parte componentă importantă a legislației din această perioadă a fost legea privind cooperativele, adoptată în mai 1988. Aceasta permitea oamenilor să își deschidă cooperative de orice mărime în orice formă legală a activității. Cooperativele urmau să fie înregistrate prin consiliul local și să raporteze rezultatele financiare în scopuri de impozitare. Nu conta numărul membrilor cooperativelor, iar aceștia puteau angaja noi membri.

Cooperativele nu făceau parte din sistemul de planificare;acestea trebuiau să își cumpere materiale și echipament în „comerțul angro”, așa cum prevedea Legea Întreprinderilor. Ele puteau fie să se autogestioneze, fie să depindă de o întreprindere de stat.

Cooperativele s-au dezvoltat rapid[14]. Legislația bancară din 1988 separase formal Banca de Stat (Gosbank) de cinci bănci specializate, care făcuseră parte dintr-un sistem monobancar:banca de economii (Sberbank), de construcție industrială (Promstroibank), agricolă (Agroprombank), imobiliară (Jilsoțbank), de infrastructură socială și comerț extern (Vneșekonombank). Acestea erau încă în subordinea Consiliului de Miniștri, ca și Gosbank (prin Ministerul de Finanțe). La sfârșitul anului 1988 existau 24 de bănci înregistrate drept cooperative și 17 societăți pe acțiuni formate din întreprinderi de stat sau ministere.

Conform statisticilor, la începutul anului 1988, existau 13.921 de cooperative, cu 155.800 de angajați. În 1991, existau 245.356, cu peste 6 milioane de angajați. Pentru străini și straturile inferioare ale populației sovietice din orașele mari, creșterea numărului calității restaurantelor, de exemplu, era un avantaj. Cooperativele puteau face afaceri care să respecte statul de plată, descurcându-se pe cont propriu. Cooperativele de acest fel aveau tendința de a fi mai eficiente decât întreprinderile de stat, motiv pentru care statul contracta adesea munca spre cooperative[15].

Per ansamblu, cooperativele s-au dovedit a fi un lucru relativ bun. Dezvoltarea lor a însemnat reapariția reală a inițiativei private legale în URSS. Însă, modul lor de operare într-o economie predominant planificată și deținută de stat, a dus la declinul sistemului centralizat.

În anul 1989, producția industrială a Uniunii Sovietice încetase să mai crească, iar în anul 1990, a intrat în declin. Concomitent, se înregistra o creștere a deficitului bugetar, ca urmare a reducerii veniturilor obținute de pe urma vânzărilor de țiței.

Situația tot mai gravă din economie a obligat guvernul condus de Nikolai Rîjkov să avanseze la 22 mai 1990 un program pe cinci ani de trecere la economia de piață dirijată, care avea în vedere, printre alte măsuri, majorarea prețurilor la unele produse[16].

O situație extrem de grea se crease în sfera combustibililor și energiei, întrucât în primele șapte luni ale anului 1990, extracția de țiței scăzuse cu 16, 5 milioane de tone iar cea de cărbune cu 22 milioane de tone față de anul precedent. Conducerea sovietică era tot mai preocupată de faptul că încasările de pe urma exportului de țiței scăzuseră într-un ritm alarmant, ceea ce afecta capacitatea de plată a țării. Cofruntată cu mari dificultăți în obținerea de credite din străinătate, Uniunea Sovietică a fost nevoită să recurgă la rezervele de aur și diamante. Criza valutar-financiară determinată de importul mare de cereale din străinătate (în 1988 cheltuielile pentru cumpărarea de cereale crescuseră până la 4, 1 miliarde de dolari față de 2, 7 miliarde cu un an în urmă) a transformat URSS într-un stat dependent de creditorii din afară. Lipsa valutei afecta nu numai plata datoriilor contractate, dar și a importului de materii prime, cereale și produse alimentare, medicamente.

Specialiștii remarcau creșterea inflației și faptul că veniturile populației creșteau cu 13, 1% în condițiile unui deficit de măsuri, în timp ce productivitatea muncii înregistra o creștere de doar 2, 3%. Scădea dramatic producția bunurilor de larg consum. Dacă în anul 1960 aceasta reprezenta 27, 5% din volumul producției industriale, în anul 1980 ea ajunsese la 26, 2%, iar în anul 1987 – la 24, 9%.[17].

Situația economică tot mai grea a pus conducerea sovietică în fața necesității de a găsi o soluție. Tocmai în această perioadă au fost elaborate o serie de programe „anticriză”, cuprinzând trei variante de reformă:„evoluționistă” – transformarea treptată a formelor de conducere a economiei, acordându-se prioritate metodelor administrative;„radicală” – eliminarea simultană a tuturor îngrădirilor în calea mecanismelor de piață, renunțarea definitivă la controlul prețurilor și al veniturilor, trecerea la noile forme de proprietate;„radical-moderată” – crearea condițiilor pentru trecerea la economia de piață, menținând rolul de regulator al statului asupra prețurilor, veniturilor și inflației;protecția socială, îndeosebi pentru categoriile cele mai defavorizate ale populației.

Pe acest fond a apărut Programul „500 de zile” elaborat de un grup de economiști în frunte cu academicianul Stanislav Șatalin și Grigori Iavlinski, care avea în vedere descentralizarea economiei și trecerea la darea în arendă și privatizarea întreprinderilor, lichidarea controlului statului asupra prețurilor și menținerea șomajului în anumite limite. Programului Șatalin-Iavlinski i se opunea programul guvernamental al premierului Rîjkov, care pleda pentru menținerea rolului de regularizator al statului și un grad mai mare de protecție socială. În final, s-a convenit elaborarea unei variante comune, de către o comisie sub conducerea academicianului Abel Aganbeghian, având ca bază proiectul Șatalin-Iavlinski. Ezitările conducerii, implicarea într-o măsură exagerată în reformele politice, irosirea forțelor în dispute sterile au împiedicat materializarea proiectelor în sfera economică, ducând, în final, la înrăutățirea considerabilă a situației în țară.

Reformele începute de conducerea sovietică nu au putut frâna declinul tot mai vizibil al economiei sovietice, adâncind și mai mult neîncrederea populației în redresarea situației de criză, accentuată de dispariția de pe piață a unor produse de strictă necesitate[18].

Încercările unui grup de economiști condus de academicianul Leonid Abalkin, numit între timp vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS, de a aplica o serie de măsuri radicale nu au dat efectul scontat, deoarece erau gândite tot de cadre din interiorul sistemului socialist, ușor reformat. Concepția perioadei de trecere elaborată de Abalkin includea elemente ale sistemului administrativ de conducere existent, completat cu elemente incipiente ale noului model economic:reducerea de două ori a deficitului bugetului de stat, care în anul 1989 ajunsese la 120 miliarde ruble;reducerea emisiei monetare;asigurarea creșterii bunurilor de larg consum, a căror absență de pe piață devenise cronică. Așa cum declara vicepremierul sovietic, în mâinile populației se aflau 100 de miliarde de ruble, cu care aceasta nu avea ce să cumpere[19].

La sfârșitul anului 1990, datoria externă a URSS crescuse de la 10 miliarde de dolari în anul 1985 la aproape 55 de miliarde de dolari. Dacă în anul 1985 rezerva de aur a Uniunii Sovietice reprezenta între 1500-1800 tone, iar rezervele valutare – cca. 12 miliarde de dolari, la sfârșitul anului 1990 rezerva de aur scăzuse la 500 de tone, iar rezervele valutare se diminuaseră de două ori, aducând Uniunea Sovietică aproape în stare de faliment[20].

Într-o scrisoare adresată la 15 octombrie 1990 deputaților Sovietului Suprem al URSS, Mihail Gorbaciov a fost nevoit să recunoască faptul că „moștenirea grea” a sistemului administrativ și de comandă, inconsistența și jumătățile de măsură în reforma economică, greșelile în conducerea economiei, ignorarea legilor au provocat „o criză economică profundă în țară”. Secretarul general al CC al PCUS atrăgea, totodată, atenția asupra scăderii volumului producției, intensificării separatismului, precum și asupra faptului că „deficitul bugetar și capacitatea de plată ale statului au atins dimensiuni critice”. În finalul scrisorii, președintele sovietic evidenția, de asemenea, necesitatea întreprinderii unor măsuri energice bazate pe concordia națională pentru „stabilizarea situației, înaintarea accelerată, pe calea spre economia de piață[21].

În ceea ce privește situația economică din anul 1991, Uniunea Sovietică a înregistrat scăderi în toate ramurile economice, prin lipsa de fundamentare a reformelor, dereglarea raporturilor dintre întreprinderi, încălcarea obligațiilor contractuale, etc. Sistemul bugetar intrase în stare de criză, deficitul pe primele opt luni ale anului ajunsese la 76, 5 miliarde ruble comparativ cu 33, 9 miliarde cât se înregistrase în anul precedent, iar inflația în continuă creștere se apropiase de stadiul hiperinflației. Situația îngrijorătoare creată în sfera aprovizionării populației cu produsele alimentare de bază, confecții, încălțăminte, bunuri de folosință îndelungată l-a determinat pe Gorbaciov să adreseze, la 2 noiembrie, un apel disperat premierului britanic John Major, care asigura președinția G7, solicitând acordarea de urgență a unui ajutor Uniunii Sovietice[22].

Scăderea drastică a prețurilor petrolului și a gazelor naturale pe piața mondială înregistrată în anii `80 a general o diminuare consistentă a încasărilor la bugetul de stat ducând, în final, la agravarea crizei din societate. În pofida măsurilor întreprinse, la începutul anilor`90, conducerea sovietică s-a dovedit a fi paralizată în fața problemelor economice acumulate. Aceasta nu a înțeles că sistemul economic creat nu era viabil și că trebuie schimbat[23]. Toate aceste problemele economice, cumulate cu cele politice și sociale au dus la destrămarea inevitabilă a Uniunii Sovietice.

 

BIBLIOGRAFIE

1.     Peter J. Boettke, Why Perestroika failed? The Politics and Economics of Socialist Transformation, Editura Routledge, Londra, 1993

2.     Vasile Buga, Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2007

3.     Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Ed. a II-a, Editura Litera, București, 2015

4.     Mihail Gorbaciov, Raportul politic al Comitetului Central al PCUS prezentat Congresului al XXVII-lea al Partidului Comunist al UniuniiSovietice, text integral transmis de agenția TASS, 1986

5.     Philip Hanson, The rise al fall of the Soviet economy. An economic history of the USSR from 1945, Editura Routledge Taylor&Francis Group, New York, 2003

 



[1]Vasile Buga, Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-1991, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2007, p. 25-26.

[2]Ibidem.

[3]Ibidem.

[4]Ibidem., pp. 27-28.

[5]Mihail Gorbaciov, Raportul politic al Comitetului Central al PCUS prezentat Congresului al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, text integral transmis de agenția TASS, 1986pp. 39-40.

[6]Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Ed. a II-a, Editura Litera, București, 2015., p. 392-393.

[7]Peter J. Boettke, Why Perestroika failed? The Politics and Economics of Socialist Transformation, Editura Routledge, Londra, 1993., p. 36.

[8]Ibidem., p. 52.

[9]Philip Hanson, The rise and fall of the Soviet economy. An economic history of the USSR from 1945, Editura Routledge Taylor&Fracis Group, New York., p. 193.

[10]Ibidem., p. 196-197.

[11]Ibidem., p. 198.

[12]Ibidem., p. 200.

[13]Peter J. Boettke, op. cit., p. 40.

[14]Philip Hanson., op.cit.. 203-204.

[15]Ibidem., pp. 205-206.

[16]Vasile Buga, op. cit., p. 73.

[17]Ibidem., p. 74-75.

[18]Ibidem., p. 76.

[19]Ibidem., p. 77.

[20]Ibidem., p. 119.

[21]Mihail Gorbaciov apudIbidem., p. 120.

[22]Ibidem., p. 121.

[23]Ibidem., pp. 158-159.

""