Autor 7525 vizualizări


Atacul ordonat de Stalin asupra micuţei Finlande la 30 noiembrie 1939 nu avea nici o legătură cu asigurarea apărării Leningradului sau cu obţinerea unor baze strategice pentru a permite ieşirea flotei sovietice în Marea Baltică. Se preconiza “eliberarea” ţării prin aducerea la putere a unui guvern al muncitorilor şi ţăranilor.

Se gãsise şi un pretendent în persoana lui Kuusinen. Lupta pentru putere nu cunoaşte raţiunea şi mila. Situaţia era deosebit de prielnică pentru că puterile capitaliste se măcinau printr-un război naval fără cruţare şi prin concentrări de trupe la graniţe. Ajutor de la Marea Britanie şi de la Franţa era greu de trimis prin Norvegia şi Suedia. Germania nu se putea implica având un pact semnat la 23 august 1939.La Kremlin se considera că cei trei milioane de finlandezi nu vor găsi resurse decât pentru o rezistenţă simbolică în faţa uriaşei Armate Roşii. Raportul de forţe indica o superioritate numericã de 56, 6 la 1 în favoarea Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte populaţia. Industria sovieticã punea la dispoziţie tehnicã militarã în cantitãţi impresionante. Nici calitatea nu lãsa de dorit. Au intrat însă în ecuaţie două mari necunoscute (relieful şi clima) şi ofensiva începută în 30 noiembrie 1939 s-a împotmolit. Câmpurile de mine, fortificaţiile şi unităţile de schiori au completat surpriza militară.

Marea Britanie şi Franţa au decis să trimită ajutoare constând în echipament militar pentru că Finlanda acum juca la scară redusă rolul Poloniei din 1919. Trebuia oprită expansiunea roşie care era un pericol mai mare decât Germania unde totul era schimbat prin violenţă.

        Franţa a expediat multă artilerie, dar aceasta s-a dovedit insuficientă pentru un conflict de amploare. Au sosit 12 obuziere de 155 mm şi 12 tunuri de 105 şi alte 12 de 75. De prin vechile arsenale au fost găsite şi alte 136 tunuri vechi. Cum sovieticii foloseau masiv tancurile, au fost livrate 40 de tunuri de 25 mm, insuficiente totuşi în raport cu lungimea frontului. Valurile de infanterie urmau să fie oprite şi de aruncătoarele de calibrul 81mm (100 de exemplare), armã utilã în condiţiile terenului plin de obstacole. Cantităţi importante de muniţii şi aparate radio eficientizau apărarea. Apărarea aeriană era asigurată de 76 de avioane care nu erau de ultimă generaţie, dar însemnau ceva în condiţiile unei inferiorităţi absolute a aviaţiei finlandeze.

        Marea Britanie a trimis 37 de guri grele de foc şi 66 antiaeriene. Împotriva blindatelor uşoare se puteau utiliza 200 de puşti antitanc de calibrul 14 mm. Ajutorul aerian a fost mult mai consistent. Au apărut pe front 12 Hurricaneşi 33 de Gloster Gladiator, acestea din urmã uzate moral, dar care au demonstrat şi în alte situaţii cã sunt un obstacol greu de trecut dacă sunt pilotate de oameni pricepuţi. Pentru bombardament au fost trimise 24 de aparate Blenheimşi pentru recunoaştere 17 Lysander.

Din Africa de Sud a sosit un cadou constând în 25 de Gloster Gladiator. Muniţia pentru infanterie (30.000.000 de cartuşe) şi grenadele (40.000 de exemplare) au contribuit la sporirea puterii de foc. Cum nici pe mare finlandezii nu beneficiau de nave moderne, au fost expediate 450 de mine, temuta armă tăcută din arsenalul secolului XX1. Cantităţile de armament erau totuşi insuficiente, dar nici occidentalii nu puteau să livreze mai mult în condiţiile războiului submarin şi nici mijloacele de transport nu favorizau livrările rapide.

          Evenimentele de pe frontul îngheţat au fost supuse unei propagande fierbinţi pentru ascunderea adevãrului. Istoricul sovietic G.A. Deborin putea sã scrie cã livrãrile de armament au dus la slãbirea în mod serios a apãrãrii Franţei şi Marii Britanii în faţa Germaniei2. Se citeazã apoi un discurs al unui senator american, Seller, în care se gãseşte afirmaţia cã cele douã mari puteri şi SUA au împins mica ţarã sã intre în rãzboi cu imperiul roşu3.

Trebuie admiratã propaganda roşie prin îndemânarea cu care gãseşte şi utilizeazã citatele potrivite. Se ştie cã un analist american putea sã se înşele grav asupra situaţiei din pãdurile finlandeze, dar este de mirare de ce autorii sovietici n-au explicat brusca cotiturã anglo-francezã de la implorarea semnãrii unui tratat de alianţã la o stare conflictualã. Nu cumva contemporanii au vãzut în acţiunea din Finlanda mai mult decât o luptã pentru stabilirea graniţelor? Astãzi putem sã afirmãm cu certitudine cã în 1939 imperiul roşu începuse politica de extindere parcã vrând sã confirme teoria lansatã de psihologul Gustave Le Bon4.

    Războiul din Finlanda a fost o lecţie dură pentru stăpânul de la Kremlin. Deciziile luate au fost cele corecte. Armata Roşie a început să primească tehnică capabilă să înfrunte armamentul aflat în înzestrarea forţelor occidentale. Tancurile de tipurile KV-1 şi T-34 erau aproape invulnerabile, iar artileria grea era capabilă să execute străpungerea oricărui sistem de fortificaţii. Ofiţerii şi soldaţii aveau acum suficientă experienţă în luptele ofensive, ceea ce s-a văzut în luptele din 1941. Adolf Hitler a tras o concluzie extrem de greşită privind potenţialul ofensiv sovietic şi plătit cu pierderea războiului şi a vieţii. Interesant este că şi în zilele noastre mai sunt istorici care mai cred că Armata Roşie a fost nepregătită de un război mondial.

 

Note

1. http://mailer.fsu.edu/~akirk/tanks/finland/finlandl.html.

2. G. A. Deborin, Al doilea rãzboi mondial, Editura Politicã, Bucureşti, 1960, p. 89.

3. Ibidem, p. 86.

4. Gustave Le Bon, L’évolution actuelle du monde. Illusions et réalités, Flammarion, Paris, 1927, p. 274/275.

""