Cum a cucerit China antică lumea înainte de marile descoperiri geografice

Autor 30912 vizualizări


China, o ţară mare, cu o populaţie numeroasă, are o civilizaţie continuă de peste 3000 de ani. Multe s-au realizat în acest timp, atât în domeniul culturii, al artei, cât şi în domeniul material, al construcţiilor, invenţiilor tehnice ori al organizării şi administraţiei imensului imperiu.

Demne de menţionat în istoria Chinei sunt câteva dinastii în timpul cărora dezvoltarea economică, socială şi culturală a ţării a cunoscut progrese însemnate:dinastia Quin, al cărui prim împărat a unificat China şi a pus bazele organizării imperiului;dinastia Han, cea care a consolidat imperiul, dinastia Tang, care a constituit începutul dezvoltării Chinei în zorii epocii moderne;peioada dinastiei MING (1368-1644), care a constituit apogeul dezvoltării Chinei medievale.

Realizările dinastiei Ming

În timpul dinastiei Ming, dezvoltarea economică, acumularea de cunoştinţe tehnice şi bogăţii materiale a ajuns la apogeu, tehnologia fierului, construirea corăbiilor ş.a. au ajuns la nivele care vor fi atinse de către statele europene abia peste secole.

Din punctul de vedere al politicii externe, problema principală a Chinei era marea ameninţare mongolă, care, în decurs de doar un secol, a ajuns la o putere militară extraordinară, cucerind teritorii imense din regiunea Asiei Centrale până în India, califatele arabe, în special cel de Bagdad şi Egiptul, aflate oricum  la sfârşitul perioadei lor de înflorire, până la Moscova şi mai departe în Polonia şi Ungaria, pe care o ocupă vreme de doi ani, retrăgându-se după moartea lui Gengis Han. Singurul stat important rămas necucerit era China, care este ameninţată în mod constant de către mongoli şi cucerită în 1279 de către Kubilai Khan, cucerire care a durat însă destul de puţin, datorită marilor revolte şi luptelor pentru eliberare, ultimul împărat mongol al Chinei, Toghou Temur, fugind din ţară la 1368. Dominaţia mongolă a fost astfel înlocuită cu noua dinastie Ming, prin împăratul chinez Zhu Yuanzhang. În perioada următoare, până în 1387, după peste 30 de ani de lupte, ultimele rămăşiţe ale stăpânirii mongole în China au fost eliminate.

Astfel, următorul împărat, Zhu Di (1403-1424), care a luat în mână puterea, a putut beneficia de o lungă perioadă de pace relativă şi înflorire a ţării, lucru de care el a ştiut să profite din plin. În faţa permanetei ameninţări mongole, Zhu Di a decis mutarea capitalei de la Nanjing, aflată mai la sud şi mai vulnerabilă, pe locul vechii capitale mongole Ta-Tu, devenita Beijing, mai la nord şi într-o poziţie mai uşor de apărat. Dar, efortul de a construi din temelii o nouă capitală şi încă la nivelul cerut de marea importanţă şi prestigiul împăratului, de a muta toată administraţia acolo a fost imens. 1 milion de muncitori, deplasaţi din tot imperiul, un alt milion de soldaţi pentru apărarea teritoriului, cantităţi uriaşe de lemn şi alte materiale ce au trebuit să fie achiziţionate. În cele din urmă toate au fost realizate şi Beijing a devenit capitala Chinei în 1421, până azi.

China din acea vreme era organizată  după doctrina confucianistă a armoniei sociale, a ordinii şi stabilităţii, a unei armonii sociale care avea la bază pe de o parte mandarinii, învăţaţii, însă aflaţi în slujba împăratului, simpli funcţionari ai statului ce puteau fi oricând chemaţi la răspundere şi destituiţi, iar pe de altă parte ţăranii, cei care plăteau majoritatea impozitelor, asigurau hrana întregii populaţii, formau baza armatei şi reprezentau stabilitatea societăţii, spre deosebire de negustori, dispreţuiţi, consideraţi a fi în urma ţăranilor.

Obiectivele împăratului Zhu Di

Zhu Di a urmărit cu ardoare şi consecvenţă transformarea ţării sale într-o mare putere economică şi politică, prin măsuri de întărire a creşterii economice, de dezvoltare a comerţului intern şi extern, de strângere a legăturilor cu regii ţinuturilor învecinate, chemaţi să recunoască puterea şi suzeranitate Chinei şi să-i aducă tribut. Coreea, Vietnamul, Japonia, Ceylonul se numărau, printre multe altele, între acestea. Armonia confucianistă trebuia să se realizeze de această dată prin îmbinarea politicii externe cu negoţul, iar acestea trebuiau să aibă la bază noi descoperiri geografice, care să ducă la cunoaşterea întregii lumi, eventual subordonată Chinei, a cărei importanţă şi superioritate trebuia astfel afirmată. Dar, principiile explorărilor chineze erau net diferite de cel europene de mai târziu, ce vizau în primul rând creştinarea, ocupaţia militară, decimarea şi înrobirea populaţiei dusă la muncă forţată, exploatarea nemiloasă a teritoriilor cucerite în folosul exclusiv al metropolei.

China îşi bazează influenţa şi puterea ei pe comerţ, influenţă politică şi mituire, uneori chiar pe sprijin militar, dar niciodată pe conflict deschis, pe ocupaţie şi exploatare directă. Iar în cazul ei, cunoaşterea şi descoperirea unor pământuri noi, cartografierea lor pe hărţi, îmbogăţirea cunoştinţelor despre oameni şi ţări, ca şi despre astronomie înseamna de asemenea foarte mult.

De fapt, dezvoltarea comerţului Chinei cu alte ţări a început mult mai devreme decât epoca Ming. Încă din primele secole ale erei noastre chinezii începuseră să navigheze pe Oceanul Indian şi să facă un comerţ avantajos. În epoca Tang ei vizitaseră deja ţărmul de est al Africii. Ei colaborau de pe atunci cu arabii, atât în domeniul cunoştinţelor matematice, astronomice şi de navigaţie, cât şi în domeniul comerţului, arabii fiind cei ce duceau mai departe mărfurile chinezeşti, în special mătasea, porţelanul şi jadul, până în Golful Persic, Marea Roşie şi Egipt, secole de-a rândul, şi care ajungeau apoi, prin veneţieni şi genovezi îndeosebi, la Constantinopol, Roma.

În consecinţă, Oceanul Indian devine în sec. al XV-lea, un “lac chinezesc”, în care influenţa şi comerţul chinez erau considerabile, preponderente. Şi asta cu atât mai mult cu cât ocupaţia mongolă asupra Asiei Centrale întrerupsese Drumul mătăsii pe uscat, acesta trebuind să fie mutat pe mare, prin înconjurul Asiei, până în India şi Yemen, într-un veritabil Drum maritim al mătăsii, preluat apoi de către arabii de care vorbeam.

China secolului al XV-lea devine o mare putere economică, bazată pe comerţ, stăpâna mărilor sudului, liderul tehnologic al epocii, cea mai dezvoltată ţară a lumii atunci, întrecând cu mult statele dezvoltate din Europa în privinţa dezvoltării tehnologice, bunăstării, întinderii teritoriale şi influenţei politice în lume.

În acord cu marile obiective ale împăratului, pe deplin consecvent, împăratul Zhu Di a pornit construirea unei imense flote, nemaivăzută până atunci. Corăbii de lemn de toate categoriile, ce aveau înglobate în ele cele mai noi cunoştinţe teoretice în domeniu. Împăratul a comandat construirea a 1681 de noi corăbii, la un total al flotei de 3.500. Cele mai importante dintre acestea erau aşa-numitele „corăbii-tezaur”, în număr de 250, adevăraţi giganţi ai mărilor, ale căror dimensiuni n-au putut fi egalate în Europa decât în sec. al XIX-lea ! Cifrele date sunt variabile, conform mai multor surse, între 51, 84 – 59-126, 73-140-m lungime, în timp ce corabia lui Columb avea abia 17 m lungime, iar cea a lui Vasco de Gama 23 m. Deplasamentul acestora se spune că era de 3.400 tone, dar alţii vorbesc de 1.500 ori chiar 7.000 tone, în timp ce corabia lui Marco Polo avea300 tone. Corăbiile-tezaur aveau 9 arbori, cu pânze de mătase roşie, rezistentă dar şi uşoară în acelaşi timp, mult mai uşoare decât cele europene.

Pe lângă aceste uriaşe nave-tezaur, ce puteau duce 500 ori 1.000 de oameni pe o corabie, mai existau numeroase tipuri de corăbii cu destinaţii speciale:pentru cai, pentru transportul orezului, al apei, de aprovizionare, de patrulare, o flotă întreagă, menită a asigura toate cele necesare pentru intervale lungi de timp, pentru călătorii îndepărtate, îndelungi pe mare. Personalul cuprindea atât marinari, soldaţi, cât şi medici, lucrători de diverse meserii, translatori, funcţionari cu asigurau buna administrare a mărfurilor, meteorologi, astronomi, ofiţeri. O corabie era deci o întreprindere întreagă, complexă şi nu numai pentru comerţ şi navigaţie.

La acea epocă, chinezii aveau importante cunoştinţe astronomice. De eemplu, ei cunoşteau sfericitatea Pământului, existenţa Polului Nord şi Sud, puteau calcula data eclipselor de lună şi de soare, puteau determina ora zile în locul în care se aflau, după tabele complexe ce indicau lungimea umbrei la un anumit meridian, puteau determina latitudinea după Steaua Polară în emisfera nordică şi după steaua Canopus şi Crucea Sudului în cea sudică şi chiar longitudinea – cu unele erori de calcul. Busola magnetică şi sextantul erau cunoscute de secole, iar vasele aveau compartimente etanşe,  la fel ca Titanicul cu 500 de ani mai târziu.

Zheng He şi expediţiile sale

Comandant suprem al armatei a fost numit amiralul Zheng He/Ho, alături de alţi comandanţi precum Zheng Man, Hong Bao, Zhou Wen şi Yang Qing. Până astăzi, ziua marinei în China este data de 11 iulie, data în care flota condusă de Zheng He a pornit pe mare în prima sa expediţie, în 1405. Zheng He, personaj real (1371-1431), era musulman de origine, devenit eunuc, originar din provincia Yunnan din sud-vestul Chinei, cu numele iniţial de Ma He/Ho, varianta chineză pentru Muhammad, care l-a ajutat  într-o împrejurare pe viitorul împărat, care, la rândul lui, l-a considerat apoi toată viaţa un apropiat şi om de încredere.

Se vorbeşte de şapte expediţii chinezeşti pe mare în perioada dintre 1405 şi 1435, iar amiralul tuturor acestor expediţii a fost acelaşi Zheng He, în acelaşi timp amiral, explorator, comandant şi diplomat.

În cele şapte expediţii, el şi importanta sa flotă au colindat toate zonele Oceanului Indian, atât în est cât şi în vest. De ex., în prima sa călătorie, amiralul a pornit cu 317 vase de diferite tipuri, din care se spune că 62 sau 190 erau corăbii-tezaur, cu un total de 27.800 marinari şi alt personal. Scopurile acestor expediţii pe mare erau multiple:ele afirmă cu putere prezenţa Chinei în teritoriu, asigură controlul asupra comerţului, combate pirateria, asigură o anume protecţie militară ţărilor prietene şi încasează un anume tribut de la o serie de ţări aflate mai mult sau mai puţin în relaţii de subordonare faţă de China. Dar efectuează şi cercetări ale ţinuturilor, ţărilor şi locuitorilor vizitate, toate redate în amănunţime în jurnalul elaborat de cronicarul oficial Ma Huan.

După ultima sa călătorie, flota chineză a revenit în ţară, dar fără amiral, care murise pe drumul de întoarcere. Dar, atunci, situaţia în ţară era cu totul alta. Nou construita capitală a luat foc şi a ars în bună parte, din cauza unui fulger, irosind astfel munca şi fondurile investite, fapt pentru care împăratul s-a învinovăţit pe sine însuşi, că n-ar fi respectat voinţa Cerului, răspunzător pesonal faţă de acesta, şi până la urmă a cedat puterea.

Pe de altă parte, mandarinii au fost profund nemulţumiţi de situaţia economică dificilă a ţării, epuizată financiar prin cheltuieli imense, împovărătoare, suportate în urma refacerii Marelui Zid, a construcţiei noii capitale şi a uriaşei flote, care, în plus, s-a întors cu mari pierderi în  oameni – doar unul din 10. Numeroase corăbii au fost pierdute în furtuni, eşuate pe ţărmuri îndepărtate. Cele care s-au întors au adus imense cantităţi de piper, extrem de valoros la vremea aceea, dar şi multe informaţii astronomice şi geografice. În ansamblu, s-a considerat însă că imensa flotă ar fi o pierdere, o irosire de fonduri, legată de o politică externă greşită, şi deci expediţiile pe mare au fost întrerupte cu totul. Următorii împăraţi nu mai trimit flota pe mare, renunţă la politica externă activă, la deschiderea faţă de celelalte ţări, la comerţul extern chiar. Prin legea din 1435, călătoriile şi negoţul peste hotare sunt scoase în afara legii, iar încălcarea pedepsită cu moartea. De asemenea, importantele documente legate de călătoriile pe mare ale lui Zhang He au fost distruse de către mandarini, inclusic presupusa hartă din 1428, extrem de puţine ajungând până la noi şi uneori numai cele păstrate în alte ţări, cum ar fi Coreea, Japonia ori Vietnam.

Se schimbă chiar concepţia politică a statului chinez. Astfel, capătă preponderenţă ideea confucianistă de neîncredere funciară în negustori, în sensul că valorile şi cultura chineză nu trebuie să fie dominată de afaceri şi comerţ. În parte just, în sensul înlăturării influenţei banilor asupra valorilor culturale, această concepţie era total nejustă şi dăunătoare ţării pe termen lung, prin închistarea acestei mari ţări în sine însuşi, la izolarea ei internaţională şi, în cele din urmă la oprirea dezvoltării ei tehnologice şi economice în general, la rămânerea Chinei mult în urma celorlalte state, mai ales europene, care îi preiau rolul şi locul, inclusiv în Oceanul Indian. Înfloritorul comerţ chinez în această zonă a fost preluat la scurt timp de către portughezi şi apoi spanioli, aceştia asigurându-şi monopolul comercial prin cu totul alte mijloace decât chinezii.

            Descoperiri legate de expediţiile chinezeşti

Tot ce am scris până acum reprezintă adevărul istoric, clar, verificabil, acceptat de istoria oficială.

Dincolo de toate aceste există însă o serie întreagă de descoperiri, ipoteze mai mult sau mai puţin valabile şi dovedite ori chiar în curs de a fi analizate, cu privire la expediţiile chinezeşti pe mare în perioada evului mediu.

Există un autor englez, Gavin Menzies cu celebra sa carte „1421 – anul în care China a descoperit lumea”, apărută în 2002 şi tradusă în numeroase limbi, inclusiv în română, la editura House of Guides, 2007. Acesta susţine sus şi tare că exploratorii chinezi au ajuns în Africa de sud, Indonezia, Australia, Noua Zeelandă, Patagonia, Peru în America de Sud, Florida, California şi Mexic în America de Nord, Groenlanda şi chiar Siberia, într-o vastă călătorie a flotei în jurul lumii, care ar fi avut loc în perioada 1421-1423.

Gavin Menzies este un istoric amator, fără o pregătire de specialitate, dar adânc preocupat de problema cercetată, căreia i se dedică trup şi suflet. Credinţa lui puternică în adevărul ipotezei sale îl susţine în primul rând. Dar mai sunt şi o serie întregă de fapte, documente, dovezi mai degrabă indirecte dar care nu pot fi trecute cu vederea. Din păcate, limbajul său nu este suficient de exact, de tip ştiinţific, nu dispune de o bibliografie bine pusă la punct ce poate fi controlată, iar dovezile sale-incontestabile de multe ori logic – nu au o argumentaţie suficientă.

Ipoteza lui însă nu e una absolut nouăşi nici el nu e singurul care o susţine. Au apărut până acum cel puţin 1000 de cărţi pe această temă, în China în special, dar şi în alte părţi. Ea este însă una cu adevărat revoluţionară, pe de o parte în sensul că acordă prioritatea marilor decoperiri geografice chinezilor şi nu lui Bartolomeo Diaz, cel care a înconjurat  “primul” Africa pe la Capul Bunei Spranţe, nu lui Columb, cel care a ajuns “primul” în America, nu lui Vasco da Gama, cel care a ajuns în India, , nu lui Magellan, cel care a înconjurat “primul” globul terestru, nu lui Cook, cel care a descoperit ”primul” Australia. Pe de altă parte pentru că el este cel care a popularizat la scară planetară acest lucru.

Dar aceste ipoteze, -care merită a fi luate în consideraţie !!-sunt de neconceput pentru o serie de istorici oficiali, profesori la diverse universităţi, care susţin şi la această oră supremaţia Europei în toate domeniile, uitând ori neglijând contribuţia altor popare, ţări, şi continente, promovând o istorie europocentristă, criticată de mai mult timp, dar care, în esenţă, n-a fost încă depăşită. În acest sens, evident, că teoria lui G.Menzies este aspru criticată, desconsidertă ori pur şi simplu neluată în consideraţie.

            Dar lucrurile nu pot continua aşa

După cum afirmă acest autor în repetate rânduri, China era singura ţară din lume în acea epocă care avea forţa economică, dorinţa explorării lumii, cunoştinţele tehnice şi astronomice necesare, o importană flotă la dispoziţie care să-i permită descoperirea şi cartografierea lumii .

 Cu India, Ceylon, estul Africii şi, probabil, Indonezia, Australia lucrurile par ceva mai simple. Dacă China, prin flotele ei, a ajuns încă din sec.II e.n. în Oceanul Indian, în sec.V e.n. în India, în 674 în peninsula Arabică, în timpul dinastiei Tang până la Eufrat şi Egipt, e foarte probabil că ei au ajuns şi mai departe, în Indonezia şi Australia. Dovezi în acest sens există şi autorul demonstrează pe larg şi posibilităţile tehnice în ce priveşte flota, navigaţia în sensul marilor curenţi oceanici, astronomia pentru orientarea corăbiilor şi măsurarea adecvată a latitudinii şi longitudinii locului.

Cam la fel stau lucrurile şi cu prezenţa chineză în cele două Americi, autorul afirmând existenţa a cel puţin 24 de colonii chineze în aceste locuri (British Columbia, Statul Whashington, Oregon, California, Mexic (p.458). Apoi putem vorbi de urme materiale, de locuire, , ADN chinezesc la triburi din America, Mexic, Panama, Columbia, Venezuela, Peru (p.246), la populaţia maya din pen.Yucatan, populaţii de pe fluviul Amazon, Paraguay ... indienii Sioux şi Cree Ojibwa (p.460). În Peru ar fi “100 de sate care mai există şi astăzi, cu nume chinezeşti” (p.464)

O altă însemnată categorie de dovezi în sprijinul călătoriilor şi prezenţei chinezilor în diverse părţi ale lumii reprezintă numeroasele plante şi animale “străine” locului, care există într-o zonă sau alta, cu totul nespecifice zonei respective, dar găsite deja de către primii europeni care au ajuns acolo şi care, deci, nu au fost aduse de ei, ci de alţii, înaintea lor – adică de chinezi, spune autorul. De ex. porumbul din Filipine, un anume tip de găini asiatice în Peru, etc., conform unei lungi liste date de autor (p.524-527). Aceste lucruri există şi trebuie luate în considerare.

            Dar, categoria cea mai importantă de argumente în sprijinul priorităţilor chineze în descoperirile geografice vine, credem noi, de la existenţa unor serii de hărţi alcătuite în evul mediu, cu caracter de unicat, fiecare purtând un nume, de obicei al cartografului care a desenat-o, şi pe care apar tot felul de teritorii necunoscute la vremea aceea europenilor, altfel zis nedescoperite încă (!!), dar desenate pe hartă cu zeci ori sute de ani mai înainte (p.477-484).

            E imposibil ca acest lucru să nu te pună pe gânduri cel puţin.

            Ipoteza autorului nostru este că, în cursul expediţiilor chineze pe mare de la începutul sec.al XV-lea, aceştia au realizat cartografierea locurilor nou descoperite, vizitate, lucru foarte probabil, alcătuind în 1428 o hartă a lumii, dar care s-a pierdut şi care a stat la baza hărţilor europene ulterioare. Iar aceste hărţi, care pornesc de la originalul chinez ori de la copii ale ei, au fost cunoscute, văzute cel puţin, de către cartografii europeni, veneţieni în special, cei mai renumiţi în epocă, ori de cei care au lucrat în serviciul lui Henry “Navigatorul”, în Portugalia (1394-1460), care a fost cel care a impulsionat puternic exploratorii portughezi şi marile lor descoperiri geografice. Conform acestei ipoteze, hărţile chinezilor n-au fost secrete – am menţionat anterior  politica de largă deschidere către exterior a împăratului Zhu Di, ci transmise prin intermediul arabilor ori a celebrului Niccolo da Conti, italianul care a ajuns până în India şi a văzut flota chineză acolo, în Europa.

Realizările chineze în domeniul cartografiei sunt demne de invidiat:în sec.VIII e.n.este realizată o hartă a întregului imperiu, în 1155 putem vorbi de prima hartă tipărită (anterioară celor europene cu două secole), din sec.XIII există o hartă a Chinei, Asiei, Africii şi Europei, ca şi hărţi cereşti/stelare (p.480).

Astfel, harta veneţianului Zuano Pizzigano-1424reprezintă zona Caraibelor din America centrală şi în spoecial insula Puerto Rico, corect desenată, Columb ajungând acolo abia în 1492. Harta Fra Mauro din 1459, prima hartă a întregii lumi, “desenează corect Capul bunei Speranţe ... cu 30 de ani înainte ca Bartolomeo Diaz să ocolească acel cap (p.107) – în 1487. Harta Cantino din 1502reprezintă zona Caraibelor cu destulă precizie, la doar patru ani de la călătoria lui Columb, , iar harta Waldseemüller din 1507prezintă nordul Siberiei, de la Marea Albă până la strâmtoarea Bering, cu râurile şi insulele ei, dar şi strâmtoarea Magellan (p.330-331). Pe harta amiralului turc Piri Reis – 1513, apare de ex. Patagonia, strâmtoarea Magellan, denumită “Coada Dragonului” şi nordul Antarcticii, cu cca. 100 de ani înainte de a ajunge Magellan pe acolo în expediţia sa din 1514-1521. Pe harta Jean Rotz din 1542, ”cel mai bun cartograf al timpului, care a copiat hărţi portugheze mai vechi” (p.108), apare Australia “cu două secole înainte de “descoperirea” ei de căte căpitanul Cook” în 1770 şi pe care mai apar Malaezia, Cambodgia, Vietnam şi China ... golful Persic, India şi Asia de sud-est” (p.168), într-o vreme în care portughezii abia îşi începeau călătoriile lor în zonă şi le-ar fi foast foarte greu, dacă nu imposibil, să realizeze hărţi de o asemenea calitate. Etc.

Sigur că, după părerea noastră, toate aceste descoperiri geografice şi întemeierea de colonii chineze în toată lumea n-au putut fi realizate în decurs de doar doi ani (1421-1423), aşa cum afirmă autorul. Dar nici el nu e absolul constant în afirmaţiile sale şi afirmă, în repetate rânduri, ipoteza unor călătorii repetate, în timp, mult mai probabilă. Ni se pare absolut normală şi acceptabilă idea unor astfel de călătorii-expediţii ale corăbiilor chineze în Australia ori Somalia, Yemen, atunci când întreg Oceanul Indian  era un “lac chinezesc” pe care aceştia îl cutreierau de secole întregi. De asemenea numeroasele urme materiale din Peru, Mexic, California etc. nu e posibil să fi fost lăsate de către o singură flotă chineză, fie ea şi mare, de cca.80 corăbii, ci de mai multe, în decurs de secole, în care navele chineze au tot traversat  Pacificul.

Dar, încă odată, chiar dacă foarte probabile, acestea sunt la ora actuală doar ipoteze, care mai trebuiesc încă verificate suplimentar, argumentate, dovedite una câte una, transformate în certitudini istorice, cu caracter ştiinţific.

Iar istoria descoperirilor geografice trebuie rescrisă în lumina ultimelor date.

""