Autor 12751 vizualizări


„Scânteia” conflictului Antonescu-Legiune a reprezentat-o hotărârea ministrului de Externe german de înlocuire a ministrului plenipotențiar german la București, Wilhelm Fabricius, cu Manfred von Killinger. Schimbarea l-a îngrijorat pe Antonescu; Fabricius nu se bucura de simpatie în rândul Legiunii, situându-se în toate luările de poziție alături de general. Conducătorul statului român a considerat această schimbare drept o modificare a orientării politice a Germaniei (ceea ce nu era adevărat) și a decis să „mute” la rândul său, destituindu-l pe ministrul de Externe legionar, Mihail Sturdza, conducerea „ad-interim” a Ministerului de Externe revenind conducătorului statului.

Această criză a fost dublată de zvonurile care au luat amploare în ultimele zile ale anului 1940, referitoare la iminența unei „nopți a Sfântului Bartolomeu” având drept scop lichidarea oponenților Legiunii și ai liderilor politici din partidele tradiționale, prin „suprimarea a tot ce este vechi”. La începutul anului 1941, în urma exceselor poliției legionare (deși fusese desființată oficial la 30 noiembrie, ea continua să existe printr-un artificiu legislativ), a avut loc o întâlnire tensionată între Horia Sima și Antonescu (6 ianuarie), care i-a convins pe cei doi că ruptura era inevitabilă.

Antonescu a mutat din nou primul. La 9 ianuarie i-a mărturisit ministrului Fabricius dorința de a efectua o vizită în Germania, în vederea discutării „unor chestiuni de politică internă și externă a României”. Berlinul a decis să intervină pentru medierea conflictului, invitându-i simultan pe Horia Sima și pe generalul Antonescu în Germania. Sima a invocat faptul că el și Conducătorul statului nu pot lipsi concomitent din țară, deși i-a declarat ulterior lui Fabricius că „nu se consideră suficient de pregătit pentru a se prezenta în fața Führerului”. Sima s-a temut de o umilire publică, așa cum se întâmplase cu fostul ministru de Externe, Mihail Sturdza, la 23 noiembrie 1940, lăsat intenționat de Antonescu în sala de așteptare, el intrând singur în biroul în care se aflau Hitler și Ribbentrop. Refuzul de a-l însoți pe Conducătorul statului s-a dovedit o teribilă greșeală, care a pecetluit soarta Legiunii.

Antonescu, ca de obicei, și-a făcut bine temele. La 14 ianuarie 1941, i-a prezentat cancelarului german o listă a greșelilor făcute de Legiune și a subliniat că era decis să ia asupra sa răspunderea guvernării și să conducă „cu Legiunea, fără Legiune și chiar împotriva Legiunii”. În replică, Hitler a arătat că relațiile dintre Germania și România nu erau condiționate de existența „unei organizații române identice sau adoptate după partidul național-socialist”. În toiul pregătirilor pentru invazia Uniunii Sovietice, principiile ideologice erau surclasate de cele pragmatice. La final, Hitler a pus capăt oricăror dubii: „Dar, orice s-ar întâmpla, el, Führerul, este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”.

„Vreți să mergeți înainte, mergeți singuri, dar nu cu generalul Antonescu”

Antonescu și-a folosit bine atuurile. Conștient de importanța planurilor militare ale Germaniei, în care ajutorul militar, dar mai ales cel economic al României era esențial, el s-a arătat drept cea mai potrivită persoană pentru stabilitatea alianței. Chiar a doua zi după revenirea în țară i-a adresat o scrisoare lui Horia Sima, în termeni duri și încheiată cu o amenințare directă: „Vreți să mergeți înainte, mergeți singuri, dar nu cu generalul Antonescu. [...] El a intrat în arena politică pentru a salva țara, nu pentru a o duce la un dezastru și mai mare”.

În această atmosferă explozivă a fost asasinat maiorul Hellmuth Doering, șeful departamentului de transporturi din cadrul Misiunii Militare Germane, împușcat în fața hotelului Ambasador. Mobilul crimei nu a fost niciodată elucidat. Cercetările ulterioare au relevat că autorul – cetățeanul turc de origine greacă Demetrios Sarandos – avea legături cu serviciile secrete britanice. Interogatoriile la care a fost supus nu au dat rezultatele scontate, deoarece – cum se sublinia într-un raport – „era insensibil la dureri ca un fachir”. Este posibil ca atentatul să fi urmărit provocarea unui conflict între România și Germania, eventual urmat de o intervenție în forță a Berlinului.


Generalul Ion Antonescu, între Manfred von Killinger (stânga) și Wilhelm Fabricius (3 februarie 1941)

În orice caz, Antonescu a profitat și l-a destituit pe ministrul de Interne, generalul Constantin Petrovicescu, la 20 ianuarie. Cu doar câteva ore înainte, în seara zilei de 19 ianuarie, generalul Petrovicescu susținuse la radio conferința „Procesul Gărzii de Fier din martie 1934”, în care menționa fără ezitare că „procesul din martie 1934 a fost numai începutul procesului unei epoci... dezbaterile continuă”.

Între „vechea lume politică”, care îl includea și pe Antonescu, și Mișcarea Legionară, care încă nu își lichidase conturile cu dușmanii săi, nu mai era loc de reconciliere. Horia Sima a convocat o ședință a conducerii Legiunii, în care s-a hotărât organizarea unei demonstrații și redactarea unui apel care să solicite revocarea demiterii ministrului de Interne și formarea unui guvern legionar (cu îndepărtarea „elementelor satanice Alexandru Rioșanu și Eugen Cristescu”).

Apogeul: 21-22 ianuarie

Antonescu a ripostat cu duritate. Prefecții legionari au fost destituiți, iar principalele instituții publice au fost puse sub controlul Armatei și al Jandarmeriei. Legionarii au refuzat să evacueze clădirile. Au avut loc ciocniri la nivelul întregii țări. Momenul de apogeu al crizei a fost perioada 21-22 ianuarie, când au avut loc confruntări violente, atât în Capitală, cât și în orașe de provincie, soldate cu morți și răniți. Pe fondul acestor grave tulburări au avut loc asasinate, jafuri și tâlhării, comise atât de Legiune, cât și de elemente declasate ale societății.

Spre deosebire de liderii Legiunii, Antonescu a acționat în conformitate cu un plan bine stabilit. Pentru a dispune de trupele necesare, el a cerut Misiunii Militare Germane preluarea apărării regiunii petrolifere, urmând să utilizeze unitățile aflate acolo pentru reprimarea rebeliunii în București. Apoi a cerut prin ministrul plenipotențiar un punct de vedere de la Hitler. În urma consultării cu acesta, Ribbentrop i-a comunicat următoarele: „Dat fiind că a curs sânge, generalul să intervină energic și să facă curățenie. Apoi, sub conducerea sa să întemeieze din nou Legiunea”. În memoriile sale, generalul Erik Hansen (șeful Misiunii Militare Germane) afirmă că ministrul de Externe german a solicitat opinia comandantului Misiunii Militare Germane cu privire la Conducătorul statului, respectiv Horia Sima. Opinia acestuia a fost fermă: generalul Ion Antonescu e „garantul ordinii și securității în țară”.

„Ordin către toți legionarii”

Soarta Legiunii era pecetluită. În urma medierii generalului Hansen, în seara de 22 ianuarie, Antonescu a fost de acord să ofere imunitate legionarilor care evacuau de bună voie instituțiile publice ocupate și depuneau armele până a doua zi, 23 ianuarie ora 5 dimineața. Germanii i-au informat pe conducătorii Legiunii de oferta generalului. Horia Sima a fost anunțat prin intermediul reprezentantului SD (serviciul de securitate din cadrul SS) de opțiunea „fermă” a Germaniei în favoarea generalului Antonescu și i s-a cerut să pună capăt rezistenței „lipsită de orice perspectivă”.

Forțat de context, Horia Sima a semnat un „Ordin către toți legionarii”, la orele 5 dimineața, 23 ianuarie 1941, prin care a cerut încetarea oricărei rezistențe. Acest ordin nu a ajuns în timp util la toți legionarii baricadați în clădirile și instituțiile publice; drept urmare, îndeosebi în orașele de provincie, confruntările violente nu au încetat pe tot parcursul zilei.


Prima pagină a ziarului Mișcării Legionare, „Cuvântul”, din 23 și 24 ianuarie 1941

Rebeliunea legionară s-a soldat cu pierderi însemnate de vieți omenești. Numai în Capitală numărul celor morți a fost de 201 (19 militari și 182 civili). Comunitatea evreiască a suferit cu predilecție, pogromul fiind unul de proporții: în București au fost asasinați, în intervalul de timp 21-24 ianuarie 1941, 120 de evrei (116 victime identificate și 4 necunoscute). Au fost incendiate edificii de o mare importanță estetică în peisajul arhitectural al orașului, dincolo de funcțiile religioase comunitare: Templul Spaniol din strada Negru Vodă, Templul „Fraterna” din strada Mămulari nr. 10 și multe altele. Templul Coral din strada Sfânta Vineri a fost jefuit. Îndeosebi în cartierele Dudești și Văcărești au fost jefuite și apoi incendiate mici ateliere și locuințe aparținând unor evrei de condiție socială modestă.

Acest text este un fragment din articolul Cum s-a ajuns la ruptura dintre Gardă și Antonescu, publicat în numărul 205 al Revistei Historia, disponibil la toate chioșcurile de presă în perioada 15 februarie – 14 martie 2019 și în format digital pe paydemic.com!

 Cumpără Acum


Citește numărul 205 al Revistei Historia și în format DIGITAL:

 Cumpără Acum


""