Autor 5088 vizualizări


Telegrama trimisă de Marele Duce Nicolae lui Carol I, prin care îi solicită intervenţia și ajutorul în conflictul ruso-turc din 1877, ne-a condus pașii către Arhivele Naționale, instituţia care o păstrează. Ne-a întâmpinat directorul instituției, Ioan Dragan, iar discuția despre telegramă a atins și rolul Arhivelor Naţionale în păstrarea identităţii istorice şi culturale a poporului român.

În 1877, în timpul războiului ruso-turc, Imperiul Țarist cere ajutorul Prinţului Carol în conflictul cu turcii. Ne puteţi detalia puţin contextul?

Evenimentele sunt cunoscute și le putem derula astfel:expediţia antiotomană a Rusiei în Balcani, apoi trecerea pe teritoriul României a trupelor ruse în condiţii prestabilite. Să nu uităm, la acel moment, România era stat vasal Turciei şi avea anumite obligaţii din acest punct de vedere. Din momentul trecerii trupelor ruse pe teritoriul ei, România înclinase deja balanţa.

A urmat apoi Declaraţia de Independenţă pe care o cunoaştem. Operaţiunile în Balcani ale armatei ţariste au mers bine la început, apoi trupele ruse au întâmpinat o rezistenţă importantă. Înaintarea corpului principal rus era periclitată de garnizoanele turceşti lăsate pe flancuri. În principal, garnizoana de la Plevna ameninţa întreaga expediţie rusă. 

Într-o asemenea împrejurare, comandantul trupelor țariste, Marele Duce Nicolae, a fost nevoit să apeleze la intervenţia Armatei Române, solicitând trecerea Dunării în cea mai mare grabă. De menţionat că până atunci, cu o aroganţă, am putea spune, caracteristică marilor puteri, Rusia ocolise solicitările României de a se alătura acestei expediţii, care, pentru statul român, ar fi însemnat consacrarea independenţei. Situaţia dificilă a expediţiei ruseşti în Balcani a determinat solicitarea de intervenţie a armatei române. Cererea s-a făcut printr-o telegramă cifrată, din data de 19/31 iulie 1877, pe care o adresează Marele Duce Nicolae Principelui Carol solicitând trecerea Dunării între Jiu şi Corabia a armatei române. 

Cum a intrat telegrama în patrimoniul Arhivelor Naţionale?

Telegrama face parte din fondul arhivistic mai larg, un fond extraordinar pe care Arhivele Naționale îl păstrează provenind de la Casa Regală a României. Face parte din fondul documentar al Regelui Carol I şi din grupajul de corespondenţă dintre Marele Duce Nicolae şi Carol I, corespondenţă care este, şi înainte, şi după 1877, foarte interesantă. Dar legat de Războiul de Independenţă, schimbul de scrisori este extraordinar, deoarece telegrama şi anumite fapte și acţiuni militare sunt detaliate în această corespondenţă. Astfel, ele sunt preluate, completate cu alte informaţii din arhiva Ministerului de Război şi constituie istoria glorioasă a cuceririi independenţei de stat a României.

Această telegramă este unul dintre documentele importante pentru România, care stă la baza câştigării independenţei statului român? 

Fără îndoială că este unul dintre documentele importante după Declaraţia de Independenţă, după alte acţiuni pe care le-a săvârşit România sub Principele Carol. Sigur este documentul prin care, oficial, România intră în război – şi cu acesta, problemele independenţei româneşti se îndreaptă către soluţionarea fericită la nivel diplomatic european de mai târziu. 

„Numele de român şi de România sunt intrisec legate de tezaurul păstrat în Arhivele Naţionale”

Arhivele Naţionale, alături de alte instituţii publice cum sunt muzeele, bibliotecile, casele memoriale, siturile istorice etc., sunt o instituţie esenţială a identităţii naţionale. Arhivele Naţionale păstrează cele mai importante documente, așa cum este această telegramă, sau Constituţiile României, începând cu Regulamentele Organice şi până la cele mai recente, dar și Arhiva Casei Regale, extrem de valoroasă;arhivele ministerelor, arhivele marilor familii ale istoriei noastre ş.a.m.d., toate sunt păstrate aici. 

Cu alte cuvinte, se poate spune că numele de român şi de România sunt intrisec legate de tezaurul păstrat în Arhivele Naţionale. Prin acesta ne definim existenţa noastră, evoluţia noastră, aspiraţiile noastre, marile noastre realizări, marile noastre căderi din istorie, toate sunt un bun de tezaur. Imaginaţi-vă că fiecare dintre noi are un trecut – arhivele nu sunt un muzeu propriu-zis, chiar dacă păstrează documente vechi, ele păstrează mai mult decât atât, păstrează experienţa acumulată a comunităţii noastre naţionale. O experienţă la care noi putem recurge mai des, dacă e mai apropiată de noi, sau precum sunt faptele din 1877, ca exemplu care să ne stimuleze în activitatea noastră de astăzi. 

Cum vedeţi rolul Arhivelor Naţionale astăzi?

Cred că Arhivele Naţionale trebuie să fie mult mai prezente în societate, pe de-o parte, iar pe de altă parte, societatea trebuie să devină conştientă de importanţa şi utilitatea pe care le-o poate oferi arhivele. După 1990, noi am parcurs o perioadă dificilă, în care România de azi nu poate fi concepută fără recursul masiv care s-a făcut la arhive după ’90. 

Să luăm doar situaţia reconstituirii proprietăţii. În 1990, toată proprietatea era publică, naţională, cooperatistă, de stat. Au trebuit reconstituite situaţiile din urmă cu 40, 50 de ani, 70 de ani. Lucru acesta s-a făcut cu arhive. Aş încerca să folosesc o expresie celebră din istorie, că în această perioadă, după opinia mea, nu a fost instituţie în România care să fi dat atât de mult democraţiei româneşti cu atât de puţine mijloace. Nu există democraţie adevărată fără arhive puse la punct. Cu alte cuvinte, instituţia Arhivelor Naţionale este o instituţie identitară, este o instituţie a democraţiei şi, prin urmare, este o instituţie de prim rang a oricărui stat democratic civilizat. 

„Arhivele sunt fundamentele pentru ştiinţă”

Istoria ştiinţifică nu există în afara documentării izvorului istoric de orice fel. Pentru perioada începând cu secolul al XVIII-lea până în zilele noastre, orice lucrare serioasă de istorie pretinde acest lucru:recursul la izvor. Sigur, multă lume aleargă după inedit. E foarte important lucrul acesta, să auzi pentru prima dată o informaţie, dar există multe situaţii în care documentele trebuiesc revizitate, reinterpretate, recitite sau mai bine citite, fiindcă a recurge la o informaţie din urmă cu o sută, două sute, cinci sute de ani pretinde foarte mult. Nu e de ajuns să cunoşti litere şi sensul cuvintelor, trebuie să cunoşti epoca şi un întreg complex de informaţii pe care trebuie să-l aibă şi arhivistul, şi istoricul. Arhivele sunt fundamentele pentru ştiinţă, şi lucrul acesta nu-l poate contesta nimeni, deşi, după ’90, au apărut anumite note de istorie literaturizată sau, cum să zic, subiectivistă. Ei bine, păreri şi opinii putem avea fiecare, dar aceasta nu e ştiinţă.

Ceea ce vreau să mai adaug este că acum şi pe viitor, cu ajutorul noii tehnologii, accesul la documentul de istorie va fi tot mai facil. Cu sau fără taxe. Oricum taxele noastre pentru copierea documentelor sunt modice, tot mai multe documente vor apărea și în formă gratuită. Important e ca lumea să vină să se adape de la acest izvor de apă vie, de viaţă.