Autor 7172 vizualizări


Când Napoleon a fost învins în 1814, partenerul său de alianţă, regele Danemarcei şi Norvegiei, Frederik al VI-lea, s-a văzut nevoit să cedeze Norvegia. Teritoriul urma să revină Suediei care luase parte la războiul împotriva împăratului francez. Dar Norvegia a refuzat şi a trimis trupe pentru a opri atacul suedez.

În august 1814 circa 2000 de norvegieni au opus rezistenţă soldaţilor suedezi aflaţi în număr mai mare care au atacat fortăreaţa Langenes, lângă Askim. Prinţul danez Kristian Frederik, care fusese ales drept noul monarh al Norvegiei libere, se afla la numai câţiva kilometri, la Spydeberg. Conflictul a izbucnit în noaptea dinspre 9 august, pe când ploua torenţial. Praful de puşcă umezit a îngrunat operaţiunea suedezilor, în vreme ce tunurile norvegiene le-au provocat multe pagube.

În decurs de câteva ore suedezii s-au văzut nevoiţi să se retragă. Pe câmpul de luptă rămăseseră câteva sute de trupuri neînsufleţite. Norvegienii au avut câştig de cauză dar în esenţă ştiau că nu puteau face faţă maşinăriei de război suedeze. Mai târziu în aceeaşi zi a ajuns şi Kristian Frederik în tabără şi a ordonat retragerea.

Şapte ani mai devreme, regatul Danemarcei şi al Norvegiei se alăturase lui Napoleon. Regele Frederik al VI-lea îşi dăduse seama că nu avea cum să reziste unei ofensive franceze şi aflase mai apoi că flota sa avea să fie capturată de englezi, indiferent ce alegere ar fi făcut. Marea Britanie se temea că altfel vasele ar fi ajuns pe mâna francezilor. Regele danez afirma ulterior că nu a văzut altă opţiune decât să le ia partea acestora din urmă, pe care îi credea capabili de a prelua controlul asupra întregului continent.

Alianţele marile puteri s-au reconfigurat în funcţie de victoriile şi înfrângerile lui Napoleon. În 1807, Rusia a semnat pace cu Franţa şi francezii au obţinut permisiunea de a lua Finlanda de la Suedia. Dar după trei ani, când Napoleon a atacat Rusia, aceasta a intrat în coaliţia împotriva Franţei, din care mai făceau parte şi Marea Britanie şi Suedia. Acest lucru avea să afecteze situaţia ţărilor nordice în două feluri.

Rusia şi Suedia erau acum de aceeaşi parte a baricadei. Ţarul Rusiei însă nu avea nicio intenţie de a renunţa la Finlanda. Pentru a păstra alianţă, suedezii trebuiau şi ei să se aleagă cu ceva pentru a compensa pierderea teritoriilor din est. De vreme ce regatul danezo-norvegian se afla de partea perdanţilor din 1813 de la Leipzig, suedezii şi ruşii au căzut de acord ca regele Karl al XII-lea să primească teritorii noi în vest ca substitut pentru cele din est. la începutul lui 1814, Norvegia devenise o piesă din mozaicul care era tratatul de pace de după războaiele lui Napoleon. Nemulţumirea faţă de regele danez crescuse în ultimul an. Din cauza alianţei cu Napoleon, flota engleză blocase coasta norvegiană.

Ţara se afla în uniune cu Danemarca de nu mai puţin de 434 de ani. Speranţele privind independenţa creştea. În mod paradoxal, prinţul danez Kristian Frederik a devenit vârful de lance al reconstrucţiei naţionale. Trimis acolo ca guvernator, acesta tânjea acum să ajungă noul suveran al Norvegiei. Însă ideea din spatele planului său era de fapt de a reda teritoriul Danemarcei când îl va succeda pe vărul său la tron.

În primăvara lui 1814, 112 oficiali, clerici şi ţărani s-au adunat la reşedinţa de Carsten Anker la Eidsvoll. Acolo au pregătit o nouă constituţie, iar pe 17 mai Kristian Frederik a fost proclamat regele Norvegiei independente. Dar proaspătul regat scandinav nu a primit nicio susţinere de la marile puteri care semnaseră tratatul de la Kiel din ianuarie. Aici se decisese ca Norvegia să fie cedată Suediei. Totuşi exista un mic val de simpatie pentru încercarea de redefinire naţională care venea mai ales din partea englezilor. Aşa că noul stat şi-a trimis reprezentanţila Londra pentru a negocia susţinerea britanică.

Când mareşalul Jean Baptiste Bernadotte a devenit prinţ în casa regală suedeză, mulţi şi-au făcut speranţe că acesta se va alia cu fostul său comandant şi că astfel vor recupera Finlanda. Numai că prinţul, care odată cu sosirea în Suedia şi-a luat numele de Karl Johan, a intuit că succesele împăratului nu aveau să dureze o veşnicie şi că dorinţa de răzbunare a Suediei după pierderea Finlandei putea fi satisfăcută cu sprijinul marilor puteri. După insuccesul francez împotriva Rusiei, Bernadotte a ales să îngroase rândurile inamicilor Franţei.

Dar nu era foarte sigur că acestea se vor ţine de promisiunea de a-i ceda Norvegia. Beneficia de susţinerea unui grup norvegian condus de contele Herman Wedel-Jarlsberg, care credea că proiectul uniunii cu Suedia era o opţiune mai realistă decât independenţa fără sprijinul marilor puteri. În vara lui 1814 negocierile dintre cele două ţări au ajuns însă în impas şi războiul bătea la uşă.

Doi prinţi se luptau pentru coroana norvegiană:pe de-o parte unul dintre fiii revoluţiei, Karl Johan, care îşi asumase rolul de portavoce a absolutismului autoritar suedez, iar pe de altă parte Kristian Frederik, fiul legitim al monarhiei daneze aflat acum in postura de revoluţionar şi rebel. Unul dintre ei trebuia să se dea bătut, iar marile puteri voiau sa-l sacrifice pe acesta din urmă. Kristian Frederik se opunea cu vehemenţă.

Războiul a început pe 26 iulie. Armata suedeză a atacat navele militare inamice aproape de Hvaler. Fortăreaţa de la Frederiksten a fost asediată, în vreme ce alte trupe suedeze avansau spre nord. După ce fortăreaţa a capitulat pe 4 august, suedezii s-au orientat către cei 6000 de norvegieni care erau pe poziţii la Rakkestad. Şi mai spre nord acţionau forţele suedeze, dar au fost forţate să se retragă. Armata norvegiană s-a retras după luptele de pe podul Kjølberg, la nord de Frederikstad, dar la Langnes suedezii au fost cei forţaţi în retragere.

Şi Kristian Frederik, şi Karl Johan au renunţat la ideea unui război total. În schimb au reînceput negocierile, cu accent pe ideea menţinerii noii constituţii norvegiene precum si a instituţiilor politice în cadrul noii uniuni cu Suedia. Karl Johan şi-a dat seama de importanţa majoră pe care o avea atragerea simpatiei norvegienilor, mai mult decât controlul asupra fortăreţelor. Un popor în rebeliune ar fi fost greu de stăpânit. Norvegienii, la rândul lor, şi-au dat seama că rezistenţa împotriva proiectului de uniune era în zadar. Guvernul britanic declarase că nu avea să susţină un regat independent. Prevederile de la Kiel aveau să fie puse în aplicare într-un fel sau altul. În documentul final al negocierilor nu se mai făcea referire la acest tratat, ci la înţelegerea din 14 august rămasă cunoscută sub numele de Convenţia de la Moss. Kristian Frederik a abdicat, dar constituţia norvegiană a supravieţuit. Anul trecut a sărbătorit două secole de existenţă.

sursa:ALL VERDENS HISTORIE(Grete Gaulin)