Autor 13053 vizualizări


Din august 1592, voievod în Ţara Românească a fost înscăunat Alexandru, fiul lui Bogdan Lăpușneanu, nepot al lui Alexandru Lăpușneanu de la care moștenise obiceiul de a-i tăia cam prea repede pe boieri, motiv pentru care va rămâne cunoscut în istorie sub cognomenul de „cel Rău“.  

Alexandru cel Rău era dator vândut turcilor şi cămătarilor greci din Istanbul şi desele execuţii ale boierilor îi permiteau să le confiște averile şi să mai plătească din creditele restante. Mihai, a cărui popularitate ca ban al Olteniei îl deranja pe Alexandru cel Rău era ţinta perfectă pentru domnitorul dornic să scape de un posibil pretendent la tron dar şi să pună mâna pe averea acestuia. Așa încât ordonă arestarea şi executarea lui Mihai. „El (Mihai – n.n) fu adus în București unde domnul cătrănit de mânie, învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în pușcărie, spre a fi pus la caznă şi apoi ucis“. (Nicolae Bălcescu). Adus la locul de osândă, are loc celebrul fapt descris în orice hagiografie a lui Mihai Viteazul, care se respecta. Călăul impresionat de măreţia şi statura personajului, aruncă securea din mână, refuzând să aducă la îndeplinire sentinţa.

Episodul, pe cât de dramatic, e pe atât de greu de atestat din punct de vedere istoric. Mihai este adevărat, scapă de execuţie, dar probabil a contat mai mult faptul că se găsesc 12 boieri care jură că banul Olteniei nu e os domnesc, risipind, cel puţin pe moment, temerile lui Alexandru cel Rău. Reintegrat în funcţia sa de ban al Craiovei, Mihai își dă seama că nu o să aibă zile bune cu Alexandru cel Rău, aşa încât fuge în Transilvania, însoţit de Stroe Buzescu şi Radu Florescu. Este bine primit de Báltázar Báthory, vărul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory. Înarmat cu scrisori de recomandare de la Sigismund, pentru marele-vizir şi ambasadorul Angliei la Poartă, Edward Barton, Mihai ia calea Istanbulului în speranţa obţinerii tronului Ţării Românești. 

Sublima Poartă

În vara anului 1593, când Mihai ajunge la Istanbul, vechea colonie a Megarei din secolul al VII-lea î.Ch., rectitorită în 330 de către Constantin cel Mare, era din 29 mai 1453, capitala unuia dintre cele mai puternice imperii din istorie: Imperiul otoman. După epoca strălucitoare a lui Soliman Magnificul, puterea otomană intra într-un proces de decădere, insesizabil în timpul urmașilor săi directi, Selim al IIlea (1566-1574) şi Murad al III-lea (1574-1595), dar din ce în ce mai accentuat din a doua jumătate a veacului al XVIIlea. Victoria spaniolilor în bătălia navală din 7 octombrie 1571 de la Lepanto (acolo unde Cervantes, autorul celebrului Don Quijote, îşi va pierde braţul stâng), va fi urmată de cucerirea de către turci a Tunisului (1574), şi Marocului (1576), astfel încât semnele crizei care începusera să macine imperiul păreau a nu se simţi.

„În felul acesta, în epoca lui Murad al III-lea, împărăţia și-a atins piscul. S-a ajuns la gradul maxim al bogăţiei, mărimii şi al puterii, şi acestea se pregătesc încetul cu încetul să fie pierdute. Aceasta era o moștenire așa de uriașă, încât secole de-a rândul fărâmiţând-o într-una, tot nu va putea fi nimicită“ (T.Y. Oztuna). Unul dintre semnele disoluţiei puterii Porţii începea însă să-și facă efectele încă din timpul lui Mihai Viteazul: „O altă tară de care suferea Murad al III-lea, transmisă şi urmaşilor săi, a fost patima mitei; el este primul între sultani care a început să ia mită, încălcând justiţia şi corectitudinea, şi devenind, în secolele următoare una dintre caracteristicile definitorii ale vieţii turceşti“ (Aurel Decei).

Pentru a obţine tronul, Mihai se împrumuta cu bani mulţi de la cămătarii istanbulioţi. Pe lângă sprijinul pe care îl obţine de la Iane Cantacuzino şi Andronic Cantacuzino, Mihai este recomandat şi de ambasadorul Angliei. În alegerea făcută de Murad al III-lea au tras în cumpănă și numeroasele plângeri ale boierilor munteni, îndreptate împotriva lui Alexandru cel Rău. Într-un moment când Poarta se pregătea de război cu Imperiul Habsburgic, sultanul dorea liniște în Ţările Române. Dar ceea ce a contat cel mai mult au fost cei 1.500.000 de galbeni cu care Mihai îi mituiește pe puternicii zilei, inclusiv pe marele-vizir Sinan-Paşa, aflat la al treilea mandat în această funcţie.

În plus, Mihai se obliga să achite către Poartă toate obligaţiile restante ale predecesorului său. Angajamentele financiare asumate erau imense şi practic imposibil de ţinut deoarece după cum remarca un contemporan: „dacă s-ar fi vândut toţi copii şi toţi oamenii din Ţara Românească tot nu s-ar fi putut plăti datoria ce rămăsese de mai înainte“. Sau după cum menţiona Letopiseţul Cantacuzinesc: „într-aceia vreme impresurase turcii Ţara Românească cu datorii multe şi cu nevoi foarte grele, încât nu mai avea să plătească ţara și să scape din gurile vrăjmaşilor“. Singura explicaţie rezonabilă pentru faptul că Mihai îşi asuma toate aceste poveri, imposibil de plătit, este aceea că viitorul domn avea deja în gând să se răscoale împotriva turcilor şi evident, să nu mai plătească nimic.

Acest text este un fragment din articolul „Mihai Viteazul, ultimul cruciat sau întâiul unificator?”, publicat în numărul 21 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum