Autor 53508 vizualizări


De ce au devenit țări sud-americane precum Argentina, Brazilia sau Chile locuri sigure de exil pentru mii de foști membri ai partidului nazist și ofițeri SS?

11 mai 1960, Buenos Aires. Ricardo Klement coboară din autobuz;se îndrepta spre casă la finalul zilei de muncă. Lucra la o uzină Mercedes-Benz. Îndreptându-se spre casa din suburbiile capitalei argentiniene, trece pe lângă o limuzină Buick cu capota deschisă. Lângă ea se aflau un șofer și doi bărbați. În câteva secunde, cei trei îl apucă pe Klement, îl bagă cu forța în mașină și demarează rapid. 

Așa s-a desfășurat unul dintre cele mai cunoscute cazuri de răpire ale secolului XX. Victima era nimeni altul decât faimosul criminal de război Adolf Eichmann, dispărut din 1945. Iar răpitorii erau agenți ai Mossad-ului. 

Eichmann a fost doar unul dintre mii de naziști care și-au găsit refugiu în America de Sud după căderea celui de-al Treilea Reich. Potrivit unor surse, procurorii germani au examinat documente secrete din Brazilia și Chile care arată că până la 9000 de naziști și colaboratori din alte țări au fugit din Europa spre țări sud-americane după război. Numai în Brazilia au ajuns între 1500 și 2000 de criminali de război. Alții 500-1000 s-au stabilit în Chile, iar cei mai mulți – până la 5000 – în Argentina. 

Datorită numărului foarte mare de imigranți germani din Argentina (câteva sute de mii), statul sud-american păstra legături strânse cu Germania. În Al Doilea Război Mondial, Argentina a rămas neutră, dar după război, președintele Juan Peron a ordonat diplomaților și serviciilor secrete să pună bazele unor așa-zise rute de evadare prin porturi spaniole și italiene prin care foștii ofițeri SS și membri NSDAP să poată pleca din Europa. Ca alți lideri pro-fasciști din America de Sud, Peron era și el atras de ideologiile lui Hitler și Mussolini. Se apropiase de ideologia de dreapta pe vremea când servise ca atașat militar în Italia. Peron mai avea însă și un alt motiv pentru care era dispus să primească refugiați naziști:dorea să îi recruteze pe acei naziști cu expertiza militară și tehnică de care țara sa avea nevoie. Același lucru îl făcuseră, în fond, și americanii și sovieticii.

În 1946, guvernul Peron a transmis, prin intermediul unui cardinal care a luat legătura cu un omolog francez, că ar fi dispus să primească colaboratori naziști din Franța care riscau să fie judecați pentru crime de război. Chiar în acea primăvară, acești criminali de război au traversat Oceanul Atlantic cu pașapoarte emise de Crucea Roșie Internațională și au intrat în Argentina cu vize turistice.

În încercările lor de a-i ajuta pe refugiații catolici în vremea consolidării regimurilor comuniste din Europa, numeroși oficiali ai Vaticanului au ajutat, unii fără a fi conștienți de asta, mulți naziști și criminali de război să scape din Europa, unde ar fi ajuns cu siguranță în fața unui tribunal. Alții însă, precum episcopul Alois Hudal, au făcut asta intenționat. Hudal, austriac de origine, era un admirator al lui Hitler. El a ajutat mai mulți naziști să fugă din Europa făcându-le rost de documente identitate false emise de Vatican, folosite de aceștia pentru a obține pașapoarte de la Crucea Roșie.  

Hudal l-a ajutat și pe călugărul franciscan din Genova care i-a făcut rost lui Eichmann de o viză pentru Argentina și de un pașaport, documente cu care acesta a reușit să plece peste Atlantic. Potrivit cercetătorilor, cei mai mulți dintre naziștii care s-au refugiat în America de Sud au intrat în țările în care au emigrat cu pașapoarte ale Crucii Roșii. 

Dintre aceștia, prea puțini au mai fost aduși în fața justiției. Colonelul SS Walter Rauff, care a creat camerele de gazare mobile în care au fost uciși peste 100.000 de oameni, a murit în Chile în 1984. Eduard Roschmann, poreclit Măcelarul din Riga, a murit în Paraguay în 1977. Gustav Wagner, ofițer SS cunoscut drept Bestia, a murit în Brazilia în 1980 după ce curtea supremă braziliană a refuzat să-l extrădeze din cauza unor „neconcordanțe” în actele sale. De departe, cel mai cunoscut caz este cel al lui Josef Mengele, Îngerul Morții de la Auschwitz, care a fugit în Argentina în 1949. S-a mutat în Paraguay în 1959, iar din 1960 a locuit în Brazilia. A murit înecat în 1979 fără a fi judecat pentru crimele sale.

În unele cazuri, Statele Unite ale Americii au fost complice la acest exod al criminalilor de război către America de Sud. După război, serviciile secrete americane l-au recrutat pe Klaus Barbie, șeful Gestapo-ului din Lyon (care a jucat un rol cheie în moartea a câtorva mii de evrei francezi și membri ai Rezistenței) ca agent, pentru a-i asista în eforturile anticomuniste. A fost ajutat să fugă în Bolivia, unde și-a continuat munca de spionaj și a lucrat alături de regimul militar din țară, oferindu-le autorităților „sfaturi” privind torturarea și interogarea adversarilor politici. Măcelarul din Lyon, așa cum iera el numit, a fost extrădat în cele din urmă în 1983 și condamnat la închisare pe viață pentru crime împotriva umanității. A fost doar unul dintre puținii naziști refugiați în America de Sud care nu au reușit să scape de justiție, la fel ca Eichmann, a cărui răpire s-a încheiat cu aducerea lui în Israel, unde a fost judecat și executat în 1962.

Sursa: www.history.com